ICCJ. Decizia nr. 318/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.318/2011
Dosar nr. 19974/3/2008
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 289 din 4 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta F.E. în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S. RA; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.385.500 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea etajului şi părţilor comune din imobilul situat în Bucureşti, strada Pictor Negulici, nerestituite în natură; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanţie P.M.B.; a obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 21.036,52 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin notificarea nr. 3109 din 27 aprilie 2001 adresată pârâtei R.A.A.P.P.S. RA, reclamanta F.E. a solicitat restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren în suprafaţă de 337,5 m.p., situat în Bucureşti, strada Pictor Negulici (fostă Parcul Janu).
Prin Decizia nr. 308 din 30 septembrie 2003 emisă de pârâtă a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă cu motivarea că imobilul solicitat nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat contestaţie, potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 137 din 11 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, dispunându-se desfiinţarea deciziei nr. 308 din 30 septembrie 2003 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să emită decizie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti strada Pictor Negulici.
Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 379/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă şi irevocabilă, prin Decizia nr. 3676/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă si de proprietate intelectuală.
În aplicarea acestor hotărâri judecătoreşti, pârâta a emis Decizia nr. 396 din 26 octombrie 2005 prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului construcţie, garaj şi teren în suprafaţă de 337,5 m.p., situat în Bucureşti, strada Pictor Negulici.
Conform procesului – verbal nr. 11435 din 24 noiembrie 2005, reclamanta a fost pusă în posesie asupra imobilului din litigiu, mai puţin asupra unui apartament cu privire la care s-a făcut menţiunea că a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către numiţii C.R. şi C.S. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4940 din 21 iulie 1997.
A mai reţinut instanţa de fond că, deşi pârâta a emis în mod formal Decizia de restituire în natură a întregului imobil, nu a putut să aplice întocmai această decizie, astfel încât potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare, iar potrivit art. 1084 C. civ., daunele interese cuvenite creditorului cuprind pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta R.A.A.P.P.S. RA în contradictoriu cu chemata în garanţie P.M.B. tribunalul a considerat că aceasta nu este întemeiată, întrucât din înscrisurile aflate la dosar rezultă că pârâta avea cunoştinţă, la data judecării procesului având ca obiect contestaţie împotriva deciziei prin care s-a soluţionat notificarea reclamantei de faptul că apartamentul nr. 2 din imobil fusese înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 dar nu a adus acest lucru la cunoştinţa instanţei, fapt care ar fi determinat acordarea de măsuri reparatorii reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel R.A.A.P.P.S. RA, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În primul rând, a susţinut că, nu are nici un fel de culpă în nerestituirea întregului imobil către reclamantă întrucât, a transmis către aceasta toate drepturile pe care le avea în patrimoniu.
Neexistând o hotărâre judecătorească pronunţată împotriva R.A.A.P.P.S. RA apartamentul în litigiu nu a ieşit din patrimoniul acesteia, până la data la care a fost emisă Decizia nr. 396 din 26 octombrie 2005, aşa încât a fost respectat dispozitivul sentinţei civile nr. 137 din 10 februarie 2004.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate, câtă vreme imobilul în litigiu, bun aflat în proprietatea privată a statului, a intrat în administrarea apelantei în baza unei hotărâri de guvern, regia nu a putut opera scoaterea sa din patrimoniu şi scăderea din contabilitate atâta vreme cât vânzarea imobilului a fost făcută de P.M.B., neproprietar la acea vreme, astfel încât soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie este greşită.
A admite acţiunea formulată de reclamantă fără a admite şi cererea de chemare în garanţie, ar conduce la situaţia în care R.A.A.P.P.S. RA, ar fi obligată de două ori, în ambele cazuri neîntemeiat.
A mai susţinut apelanta că, în mod greşit prima instanţă a apreciat că s-ar fi putut pronunţa o hotărâre privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, câtă vreme apartamentul în litigiu era scriptic în administrarea regiei, iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu pârâţii C. a fost finalizată în mod definitiv şi irevocabil abia la data de 11 iunie 2009.
Un alt argument al admiterii cererii de chemare în garanţie a P.M.B. este reprezentat şi de principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de apelanta - pârâtă R.A.A.P.P.S. RA împotriva sentinţei civile nr. 289 din 4 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, pentru următoarele considerente.
Prin sentinţa civilă nr. 137 din 10 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă, apelanta a fost obligată să restituie în natură reclamantei imobilul din strada Pictor Negulici, imobil format din două apartamente. Prin Decizia nr. 396 din 16 octombrie 2005 pârâta R.A.A.P.P.S. RA i-a restituit în natură imobilul, dar punerea în posesie nu s-a putut realiza pentru apartamentul situat la etajul imobilului întrucât a fost înstrăinat de către P.M.B. către chiriaşul C.R.
Imposibilitatea restituirii în natură determină transformarea acesteia într-o obligaţie de dezdăunare, respectiv în restituirea contravalorii acestei părţi din imobil.
Prin urmare, nu prezintă nicio relevanţă necontestarea de către intimata – reclamantă a dispoziţiei nr. 396/2005, dispoziţie pe care nu avea nici un interes să o conteste întrucât s-a dispus restituirea întregului imobil către aceasta.
Transformarea obligaţiei de restituire în natură în cea de dezdăunare este independentă de orice culpă a apelantei, întrucât aceasta nu şi-a putut respecta obligaţia impusă prin hotărâre irevocabilă datorită înstrăinării imobilului către o terţă persoană.
O eventuală culpă a apelantei putea fi reţinută raportat la modul de soluţionare a contestaţiei formulată de intimată la Legea nr. 10/2001 ocazie cu care nu a arătat nici un moment că este contestat dreptul său de administrare asupra etajului, litigiul privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare fiind deja pe rol, această chestiune nu mai poate fi pusă în discuţie.
Nici critica vizând neadmiterea cererii de chemare în garanţie a P.M.B. nu a fost primită.
Potrivit art. 60 C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
Or, se constată că, în cazul de faţă apelanta nu se poate îndrepta împotriva P.M.B. cu o cerere în despăgubire, întrucât o atare acţiune a fost respinsă.
Astfel, la data de 8 octombrie 2001, apelanta din prezentul litigiu a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între P.M.B. şi C.R. având ca obiect tocmai etajul imobilului în litigiu, motivat de faptul că vânzătoarea nu putea înstrăina un bun ce nu-i aparţinea în proprietate.
Prin Decizia nr. 2125 din 3 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea.
În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a apreciat că cererea de chemare în garanţie este nefondată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta R.A.A.P.P.S. RA fără a arăta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor rezumându-se la redarea în tot a motivelor de apel.
La termenul de judecată în recurs, din data de 20 ianuarie 2011, intimaţii au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de R.A.A.P.P.S. RA.
Recursul este nul pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În speţă, recurenta nu s-a conformat cerinţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neformulând critici, care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici la adresa deciziei din apel, ci recurentul a reluat practic motivele din apel fără a arăta în ce constă greşeala instanţei de apel a cărei hotărâre a atacat-o.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 174/ A din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011
| ← ICCJ. Decizia nr. 319/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 317/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
