ICCJ. Decizia nr. 316/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.316/2011
Dosar nr. 422/95/2009
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, la data de 16 ianuarie 2009, reclamanta R.D.A. a chemat în judecată pe pârâţii O. Turceni şi P.O. Turceni, pentru a fi obligaţi la plata sumei de 672.130,95 lei, după cum urmează: 241.617,60 lei în schimbul folosinţei din perioada ianuarie 2006 - aprilie 2007 asupra imobilului situat în O. Turceni, P. Turceni de Jos, compus din cota de 1/2 din construcţia în suprafaţă de 431,70 m.p. şi teren aferent în suprafaţă de 6903 m.p.; 240.108,75 lei în schimbul folosinţei din perioada mai 2007-ianuarie 2009 asupra imobilului situat în O. Turceni, P. Turceni de Jos, compus din cota de 1/2 din construcţia în suprafaţă de 431,70 m.p. şi teren aferent în suprafaţă de 6903 m.p.; 91.588,83 lei reprezentând dobânda legală cuvenită sumelor solicitate la primele puncte din acţiune şi 98.815,77 lei reprezentând dobânda legală cuvenită sumelor solicitate la primele puncte din acţiune.
A mai solicitat obligarea pârâţilor la plata lunară a sumei de 11.433,75 lei în schimbul folosinţei asupra imobilului situat în O. Turceni, P. Turceni de Jos, compus din cota de ½ din construcţia în suprafaţă de 431,70 m.p. şi teren aferent în suprafaţă de 6903 m.p., începând cu 10 februarie 2009 şi până la 10 octombrie 2010, precum şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu procesul.
În motivarea acţiunii, a arătat că prin dispoziţia 1201 din 8 noiembrie 2005 emisă de P.M. Turceni s-a dispus restituirea în natură a imobilului casă de locuit, compus din 7 camere situat în Turceni, P. Turcenii de Jos, notificatorilor R.D.A. şi B.D.Ş., cu obligaţia menţinerii afectaţiunii, local şcoală, pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziţiei.
După administrarea probei cu acte şi expertiză tehnică, prin sentinţa civilă nr. 306 din 24 noiembrie 2009 a Tribunalului Gorj s-a respins acţiunea şi excepţia lipsei competenţei materiale a tribunalului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că acţiunea formulată are ca obiect contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit în baza Legii nr. 10/2001, fără a avea un caracter accesoriu, întrucât este formulată ulterior emiterii deciziei sau dispoziţiei de restituire a imobilului.
Caracterul independent de acţiunea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu atrage competenţa specială a secţiei civile a tribunalului, ci pe aceea a instanţei de drept comun, conform dispoziţiilor art. 1 şi 2 C. proc. civ., în funcţie de valoarea obiectului litigiului.
Tribunalul s-a considerat competent potrivit art. 2 lit. b) C. proc. civ., obiectul litigiului având are o valoare de peste 5 miliarde lei, respectiv 672.130,95 lei.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că, prin dispoziţia nr. 1201 din 8 noiembrie 2005 emisă de P.M. Turceni s-a dispus restituirea în natură a imobilului casă de locuit, compus din 7 camere situat în Turceni, P. Turcenii de Jos, notificatorilor R.D.A. şi B.D.Ş., cu obligaţia menţinerii afectaţiunii, local şcoală, pe o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziţiei, fiind încheiat între părţi un protocol de predare primire la data de 19 iunie 2006 .
Terenul aferent construcţiei a fost dobândit de reclamantă în baza titlului de proprietate nr. 1483202/2002, intrând în proprietatea exclusivă a acesteia în baza sentinţei civile nr. 854 din 12 februarie 2008 pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu şi a procesului verbal de punere în posesie nr. 220/2008.
S-a considerat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată ca reprezentând contravaloarea de 6903 m.p.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 10 noiembrie 2009 a declarat apelreclamanta.
În motivarea apelului, s-a criticat faptul că instanţa, încălcând principiul continuităţii completului de judecată, a obligat reclamanta la plata unei taxe de timbru la valoarea pretenţiilor solicitate, deşi temeiul de drept al acţiunii îl reprezintă dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind nesocotite prevăzute art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 50 din Legea nr. 10/2001. Reclamanta apelantă a mai precizat că anterior, prin încheierea de la 13 martie 2009, instanţa stabilise că acţiunea este scutită de plata a taxei de timbru, fiind inadmisibil să se soluţioneze diferit aceeaşi excepţie de către aceeaşi instanţă.
Pe fondul cauzei, apelanta a arătat că pentru perioada ianuarie 2006 - septembrie 2006 tribunalul nu a motivat soluţia de respingere a acţiunii, deşi a avut în vedere că abia din septembrie 2006 s-a încetat activitatea în şcoală.
Apelanta a considerat că a dovedit că pârâtul a exercitat posesia neîntrerupt asupra imobilului, cel puţin până la 1 septembrie 2006 şi că nu există dovezi că imobilul a fost predat reclamantei, mai ales că prin dispoziţia de restituire şi protocolul de predare primire s-a stabilit că posesia este exercitată de pârât.
O altă critică a vizat modalitatea de interpretare a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi modul în care s-a analizat posesia de fapt asupra imobilului.
Prin încheierea de şedinţă de la 13 martie 2009, acţiunea a fost calificată de instanţă ca fiind derivată din Legea nr. 10/2001 şi, în consecinţă, scutită de plata taxei de timbru. Această încheiere nu are caracter interlocutoriu, nu leagă instanţa, cât timp nu lasă se întrevadă rezultatul procesului sau nu a rezolvat parţial aspecte ce ţin de fondul cauzei. Fiind o încheiere premergătoare, instanţa poate reveni asupra celor stabilite, nefiind vorba despre existenţa autorităţii de lucru judecat cu privire la stabilirea taxei de timbru, cum se susţine prin motivele de apel.
Instanţa de apel a apreciat că în mod corect a fost calificată acţiunea ca fiind una de drept comun, care atrage competenţa tribunalului în primă instanţă în condiţiile art. art. 2 lit. c). proc. civ., deoarece pune în discuţie dreptul de proprietate în condiţiile art. 480 C. civ., drept dobândit prin dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare, act care a intrat în circuitul civil. Pentru apărarea acestui drept, sub oricare dintre atributele specifice, titularul poate uza de acţiunile de drept comun, fără să se pună în discuţie modul de dobândire, numai acesta ţinând de acţiunile specifice Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte fondul cauzei, se apreciază că tribunalul a pronunţat o sentinţă netemeinică, interpretând greşit probele administrate şi nelegală, fiind aplicate greşit prevederile art. 998 şi 999 C. civ. şi ale art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut corect ca reclamanta a dobândit proprietatea construcţiei prin dispoziţia nr. 1201 din 8 noiembrie 2005 emisă de P.M. Turceni şi proprietatea terenului aferent prin titlul de proprietate nr. 1483202/2002. În Decizia administrativă se restituire s-a menţionat că imobilul îşi va menţine afectaţiunea de instituţie de învăţământ pe o perioadă de 5 ani, iar împrejurarea că a rămas efectiv în folosinţa unităţii care a emis dispoziţia este dovedită şi prin protocolul de predare primire la data de 19 iunie 2006.
Folosinţa a continuat până în luna septembrie 2006, fapt atestat prin Decizia nr. 53 din 10 martie 2006 emisă de I.Ş.J. Gorj, potrivit cu care începând cu data de 1 septembrie 2006 Şcoala Generală nr. 2 Turceni aflată în imobilul în litigiu retrocedat reclamantei şi-a concentrat activitatea într-o altă unitate şcolară.
În atare condiţii, s-a considerat că nejustificată din punct de vedere legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii pentru această perioadă, probele administrate şi reţinute de prima instanţă fiind în sensul că până în luna septembrie 2006 imobilul nu a putut fi folosit de reclamantă.
Dreptul de folosinţă este un atribuit al proprietăţii, iar atunci când proprietarul este lipsit de exerciţiul acestui drept are posibilitatea de a cere repararea prejudiciului suferit de către persoana care a folosit bunul. În aplicarea acestui principiu, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a prevăzut dreptul proprietarului căruia i s-a restituit un bun a cărui afectaţiune de interes public s-a menţinut pentru o perioadă limitată de timp de a primi o chirie stabilită prin hotărâre de guvern. Folosirea termenului de „chirie" este improprie, cât timp între părţi nu se încheie un contract de locaţiune, această sumă reprezentând despăgubirea ce acoperă lipsa de folosinţă a imobilului.
Faţă de solicitarea expresă a reclamantei şi de concluziile expertizei, instanţa de apel, apreciind că răspunderea civilă delictuală a pârâtului este antrenată ca urmare a folosinţei exercitate asupra imobilului proprietatea reclamantei pentru perioada ianuarie - septembrie 2006, a stabilit un cuantum al pretenţiilor de 173 766 lei, care include valoarea actualizată a chiriei, pentru construcţie şi teren, aşa cum se calculează în anexa la raportul de expertiză.
Instanţa a apreciat că pasivitatea în care a stat reclamanta până în luna ianuarie 2009, deşi imobilul fusese restituit încă din anul 2005 şi solicitarea despăgubirii pentru o perioadă mare de timp reprezintă un abuz de drept, mai cu seamă că suma totală pretinsă este deosebit de mare faţă de bugetul unităţii administrativ teritoriale.
Curtea a constatat că, prin sentinţa civilă 85 din 2 aprilie 2009 a Tribunalului Gorj, prin care s-a constatat nulitatea dispoziţiei nr. 93/2009, s-a reţinut că nu se justifica emiterea acestei dispoziţii deoarece este rămasă fără obiect menţiunea din dispoziţia de restituire privind menţinerea afectaţiunii imobilului, cât timp în imobilul restituit nu mai funcţionează unitatea şcolară.
Faţă de modul în care percepea reclamanta raportul său juridic cu bunul, fiind evident că ştia despre faptul că şcoala îşi încetase activitatea, nu are relevanţă pentru aprecierea temeiniciei solicitărilor reclamantei răspunsul dat acestei notificări de pârât.
Faţă de aceste considerente, potrivit art. 296 C. proc. civ., s-a admis apelul, s-a schimbat sentinţa în sensul că s-a admis în parte acţiunea, în temeiul art. 998 şi 999 C. civ. şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul O. Turceni, reprezentat de primar, a fost obligat la plata sumei de 173.766 lei reprezentând contravaloarea chiriei reactualizate pentru perioada ianuarie - septembrie 2006, în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat către reclamantă la plata cheltuielilor de judecată din primă instanţă, de 7 749 lei, constând în taxa de timbru de 4722 lei, aferentă pretenţiilor admise, onorariu avocat şi onorariu expert, cheltuieli de deplasare şi cazare, dovedite cu facturile depuse la dosar.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata chiriei pentru viitor.
Pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale calculată la debitul de 173.766 lei, începând cu data introducerii acţiunii, 16 ianuarie 2009, şi până la achitarea efectivă a sumei .
Potrivit art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în apel, în sumă de 2361 lei, reprezentând taxa de timbru la valoarea pretenţiilor acordate.
Împotriva încheierii de şedinţă şi deciziei civile din 25 februarie 2010 a declarat recurs reclamanta R.D.A. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
Se consideră că instanţa de apel se antepronunţă asupra primului motiv de apel atunci când stabileşte obligaţia de plată a taxei de timbru prin încheierea din 25 februarie 2010.
Hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte obligaţia de plată a taxei de timbru faţă de dispoziţiile art. 33 din Legea 10/2001 şi caracterul accesoriu al folosinţei ca atribut al restituirii operate în baza unei legi speciale.
În acest fel, instanţa ar fi nesocotit în tot dispoziţiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001 în temeiul căruia cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi şi de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru.
Prin cererea de chemare în judecată, recurenta a solicitat contravaloarea folosinţei pentru imobil pentru 5 ani, sub una din afectaţiunile publice prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi pentru care intimaţii aveau obligaţia să achite lunar utilizarea în cuantumul stabilit prin HG nr. 1886/2006.
Acţiunea dedusă judecaţii este legată de încălcarea obligaţiei de plată a folosinţei exercitate de intimaţi în baza art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru un imobil care se afla sub o afectaţiune publică până în luna noiembrie 2010.
Se consideră incident şi cazul de aplicare a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel îşi fundamentează Decizia pe argumente străine de actele dosarului şi modifica în tot conţinutul adresei nr. 19656 din 20 noiembrie 2008 emisă de P.O. Turceni.
Se susţine că hotărârea încalcă dispoziţiile legale referitoare la obligaţia intimaţilor de predare a posesiei la încetarea afectaţiunii instituite prin art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi condiţiile răspunderii civile delictuale.
Oferind recurentei o satisfacţie parţială, Curtea de Apel Craiova a respins apelul formulat pentru plata lipsei de folosinţă aferentă perioadei septembrie 2006 - ianuarie 2009 pe argumente care intră în contradicţie cu obligaţiile legale impuse de prevederile Legii nr. 10/2001, a propriilor considerente sau susţineri făcute în şedinţă publică de reprezentantul intimaţilor şi care sunt fondate pe elemente care exced unor argumente legale rezonabile.
Pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, instanţa de fond avea obligaţia legală de a determina persoanele care au deţinut posesia asupra celor două bunuri până la 1 septembrie 2006 după care, avea obligaţia de a verifica dacă intimaţii şi-au îndeplinit obligaţia impusă de art. 16 alin. (3) şi art. 25 din Legea nr. 10/2001 aşa cum s-au obligat prin dispoziţia nr. 1201/2005 şi protocolul încheiat la 19 iunie 2006.
Şi intimaţii şi O. Turceni, P.O. Turceni, prin reprezentat legal P. au susţinut următoarele critici de nelegalitate a deciziei Curţii de Apel Craiova.
Se consideră că, deşi instanţa de apel apreciază în mod corect că reclamanta în calitate de proprietar, avea obligaţia de a se comporta cu diligenţă faţă de bunul sau, în mod greşit admite apelul reclamantei pentru o perioada în care legea invocata nu poate fi aplicată deoarece ea dispune numai pentru viitor.
Este evident că reclamanta avea cunoştinţă de situaţia imobilului, făcând deplasări frecvente la sediul P.O. Turceni, pentru reconstituirea dreptului de proprietate, pentru terenurile agricole şi forestiere, pe care le deţine pe teritoriul oraşului Turceni, cât şi pentru plata impozitelor şi taxelor pentru proprietăţile deja reconstituite.
Se mai invocă un argument în plus şi anume şi starea de fapt care reiese din notificarea nr. 196556 din 19 noiembrie 2008, prin care se solicită sa se comunice dacă s-a obţinut acordul privind desfăşurarea alegerilor.
Se consideră că Decizia 91 din 25 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii din următoarele considerente:
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit aceasta HG, când a calculat cuantumul despăgubirilor pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 1 septembrie 2006.
În ceea ce priveşte suprafaţa aferentă imobilului de 6903 m.p., se precizează că terenul aferent construcţiei face obiectul legilor fondului funciar aşa cum este menţionat în protocolul nr. 4044 din 19 iunie 2006, fiind retrocedat încă din anul 2002, fără a fi lipsita în vreun fel de folosinţa acestuia, terenul aferent construcţiei a fost dobândit de reclamantă în baza titlului de proprietate nr. 1483202/2002.
Se precizează că nici în raportul de expertiza şi nici în suplimentul la aceasta nu a fost calculată chiria pentru perioada ianuarie 2006 - septembrie 2006, instanţa de apel în mod greşit precizează suma de 173.766 lei ca valoare actualizată a chiriei.
Analizând sentinţa şi încheierea recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed.
Pentru a fi incident motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Susţinerile recurentei reclamante privind „eronata" stabilire a cuantumului taxei de timbru de către instanţa de apel nu constituie o antepronunţare, aşa cum susţine aceasta şi nici nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Este adevărat că dispoziţiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 147/1997 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001 statuează că cererile sau acţiunile în justiţie, legate de aplicarea Legii nr. 10/2001 şi de bunurile ce fac obiectul acesteia sunt scutite de taxa de timbru, însă stabilirea eronată de instanţa de apel a obligaţiei de plată a taxei de timbru pentru o acţiune care nu ar fi trebuit timbrată nu poate conduce la modificarea soluţiei pronunţată de acea instanţă care este legală, conform dispoziţiilor legale incidente.
Partea nemulţumită de modalitatea de stabilire de către instanţă a obligaţiei de plată a taxei de timbru putea formula cerere de reexaminare a acesteia, în condiţiile Legii nr. 146/1997.
Nici criticile recurentei – reclamante privind incidenţa motivelor de modificare a deciziei, prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., nu se justifică.
Instanţa de apel nu şi-a întemeiat Decizia pe argumente străine de actele dosarului, iar Decizia pronunţată de această instanţă este dată cu respectarea dispoziţiilor incidente la obligaţia intimaţilor de predare a posesiei la încetarea afectaţiunii reglementate de art. 16 din Legea nr. 10/2001 ca şi cele incidente din materia răspunderii civile delictuale.
Astfel, în mod just s-a reţinut de Curtea de Apel că, la data la care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor (1 ianuarie 2006) imobilul era folosit de pârât, impunându-se obligarea acestuia de a achita proprietarului despăgubirile al căror cuantum este reglementat de HG nr. 1886/2006, că aceste pretenţii au fost solicitate de reclamantă (prin apărător, la valoarea precizată în cererea de chemare în judecată). Pe de altă parte, în mod corect instanţa de apel a considerat şi a reţinut că pârâtul nu poate fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada de timp cât nu a folosit bunul efectiv.
Hotărârea Curţii cuprinde atât motivele de fapt, cât şi cele de drept care au condus la pronunţarea soluţiei conform art. 261 alin. (2) C. proc. civ., reţinând că reclamanta (aşa cum rezultă şi din cuprinsul notificării din 2008) care era proprietar al imobilului şi care exercita atributul folosinţei avea cunoştinţă de faptul că unitatea şcolară îşi înceta activitatea, iar în privinţa răspunderii civile delictuale, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute art. 998 – art. 999 C. civ.
Şi recursul declarat de pârâţi este nefondat, deoarece nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod just dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care a statuat dreptul proprietarului căruia i s-a restituit un bun a cărui afectaţiune de interes public s-a menţinut pentru o perioadă limitată de timp de a plăti o chirie, drept despăgubiri concordante prevederilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. Neacordarea acestor despăgubiri ar fi echivalat cu o expropriere de fapt, ce ar fi încălcat principiul respectării dreptului de proprietate.
Susţinerile recurenţilor pârâţi privind aplicarea greşită a HG nr. 1886/2006 nu pot fi primite. Aşa cum a considerat şi instanţa de apel, expertiza efectuată de prima instanţă a avut în vedere la calculul despăgubirilor şi HG nr. 343/2007, pentru perioada ianuarie – septembrie 2006, iar în privinţa dobânzii, corect s-a reţinut că aceasta trebuia acordată doar cu data introducerii acţiunii, nu de la data calculului prejudiciului.
Celelalte critici privind modul de calcul a chiriei, prin expertiză şi suplimentul la raportul de expertiză nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, el putea fi contestat prin formularea de obiecţiuni la raportul de expertiză, neconstituind motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 6 – pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul şi în baza art. 312 C. proc. civ. şi vor menţine încheierea civilă şi Decizia Curţii de Apel Craiova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta R.D.A. şi pârâţii O. Turceni, prin P. şi P.O. Turceni împotriva deciziei civile nr. 91 din 25 martie 2010 şi a încheierii din 25 februarie 2010 ale Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 317/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 314/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
