ICCJ. Decizia nr. 3215/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3215/2011
Dosar nr.13967/3/2008
Şedinţa publică din 6 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 1 aprilie 2008 (ca urmare a declinării de competenţă pronunţate prin sentinţa civilă nr. 1517 din 19 februarie 2008 a Judecătoriei sector 2) reclamantele A.L., R.P. şi M.D.A. au chemat în judecată pe pârâţii G.J.I. şi G.D.D., solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. X situat în Bucureşti, sector 2.
Prin sentinţa civilă nr. 745 din 29 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată reclamante şi a respins ca rămase fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii G. împotriva Municipiului Bucureşti şi a Statului Român, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român împotriva SC F. SA.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că este neîntemeiată pentru următoarele motive întrucât, împrejurarea că reclamantelor le-a fost deschisă o cale specială de reparaţie prin Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, reclamantele având dreptul să aducă litigiul în faţa instanţelor de judecată pentru a statua asupra pretenţiilor privind dreptul lor de proprietate, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, din art. 6 din C.E.D.O. şi din Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEdată în recursul în interesul legii.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, Tribunalul a constatat, de asemenea, că este neîntemeiată.
Astfel, prin actul de vânzare cumpărare din 24 mai 1940, imobilul din Bucureşti, compus din teren din 860 m.p., a intrat în proprietatea lui C.M., de pe urma căruia au rămas ca moştenitori M.E., soţie supravieţuitoare şi M.G., în calitate de fiu; de pe urma defunctei M.E. a rămas ca moştenitor M.G. iar de pe urma acestui defunct au rămas ca moştenitoare reclamantele, în calitate de fiice (aspecte rezultate din certificatele de moştenitor depuse la dosar).
Prin urmare, reclamantele şi-au justificat calitatea procesuală activă într-o acţiune în revendicare prin care urmăresc redobândirea posesiei şi recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun ce a aparţinut autorului lor.
Examinând pe fond acţiunea în revendicare, Tribunalul a reţinut, în fapt, că pe terenul dobândit prin actul de vânzare cumpărare din 24 mai 1940, M.C. a edificat un corp de construcţii (compus din pivniţă, demisol, parter, trei etaje şi mansardă), imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 243 din 25 octombrie 1996, a fost vândut pârâţilor în baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a constatat că asupra imobilului în litigiu invocă un drept de proprietate atât reclamantele, în calitate de moştenitoare ale fostului proprietar anterior preluării imobilului de către stat, cât şi pârâţii, în calitate de dobânditori ai imobilului de la stat în temeiul unei legi speciale, dar acţiunea în revendicare promovată este neîntemeiată.
Astfel, autorul direct al reclamantelor, M.G., a mai formulat o acţiune în revendicare împotriva statului, autor al titlului pârâţilor, soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2688 din 3 martie 2000 a Judecătoriei sect. 2, rămasă irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, constatându-se că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod valabil.
Întrucât în această acţiune în revendicare anterioară titlul statului a fost constatat preferabil în raport cu titlul autorului reclamantelor, această statuare asupra situaţiei juridice a imobilului îşi produce efectele şi faţă de succesorii în drept ai lui M.G., respectiv reclamantele din prezenta cauză, fiind lipsit de relevanţă faptul că după pronunţarea acestei hotărâri a fost adoptată Legea nr. 10/2001, modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit că preluarea imobilelor în temeiul Decretul nr. 92/1950 este abuzivă, întrucât prezenta acţiune este una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. (chiar dacă în cuprinsul acţiunii au fost invocate şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele.
Apelantele au susţinut că în cauză a fost pronunţată o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii întrucât:
- dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost invocate ca temei de drept substanţial şi nu ca temei de drept procedural al acţiunii concomitent cu art. 480 C. civ. Prin urmare, nu se poate susţine că aceste dispoziţii exclud temeiul de drept al acţiunii reclamantelor, fiecare temei de drept având un rol diferit. Chiar şi pe aspectul temeiului de drept substanţial aceste dispoziţii au fost invocate doar pentru a arăta modul de preluare de către Stat a imobilului din patrimoniul autorului lor. Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a temeiului de drept al cererii reclamantelor, confundând temeiul de drept procedural cu temeiul de drept substanţial al acţiunii acestora.
- sentinţa civilă nr. 2688/2000, de care instanţa de fond face vorbire în motivarea hotărârii, nu are opozabilitate în cauză întrucât prin aceasta s-a soluţionat inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 faţă de autorul lor în contradictoriu cu SC F. SA, fiind excluse apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995. Apartamentul pe care-l revendică în prezenta acţiune este unul vândut în baza Legii nr. 112/1995 şi, pe cale de consecinţă, această hotărâre nu poate fi opozabilă raportului juridic actual.
- prin sentinţa civilă nr. 2688/2000 s-a constatat aplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 faţă de autorul lor. Însă, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în totalitate, fără a se mai distinge între persoanele exceptate sau nu de la naţionalizare. Prin urmare, o hotărâre judecătorească nu poate avea putere în faţa dispoziţiilor imperative ale unei legi.
De asemenea, s-a susţinut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi nesocotirea jurisprudenţei instanţei europene în materie.
Intimaţii pârâţi G.D.D. şi G.J.I. au formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamante, solicitând modificarea hotărârii instanţei de fond numai în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, în sensul obligării reclamantelor la suportarea lor (în cuantum de 56.388,72 lei reprezentând onorarii avocaţiale - 56.087,02 lei - şi onorariu expert 301,7 le).
Prin Decizia civilă nr. 134/ A din 22 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a a respins ca nefondat apelul reclamantelor şi a admis apelul pârâţilor, desfiinţând în parte sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare numai în partea referitoare la cheltuielile de judecată solicitate de pârâţi.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut în fapt, că prin sentinţa civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001 a C.S.J.) s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, cu titlu valabil.
Deşi între acea cauză şi cererea care formează obiectul prezentului dosar nu există tripla identitate de elemente pentru a se opune excepţia autorităţii de lucru judecat, în acelaşi timp, reclamantele al căror autor a pierdut în prima acţiune, nu mai pot pune în discuţie în procesul ulterior modalitatea de preluare a bunului de către stat, întrucât pe acest aspect s-a statuat pe cale incidentală prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Aşadar, trebuie reţinut aspectul statuat cu putere de lucru judecat al transmiterii proprietăţii în temeiul legii (Decretul nr. 92/1950), prin ieşirea dreptului din patrimoniul autorului reclamantelor şi intrarea lui în patrimoniul statului.
Analizând titlurile de proprietate deţinute de părţi, instanţa a constatat că nu există două şiruri distincte de transmisiuni succesive (pentru a se pune problema comparării acestora) ci unul singur, situaţie în care ultimul titlu este preferabil.
Nicio altă modalitate de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părţi nu corespunde într-o asemenea situaţie principiului de drept pe care trebuie să îl reflecte acţiunea în revendicare, astfel că aplicarea oricărui alt criteriu de preferabilitate care să ignore scopul urmărit de o asemenea acţiune, şi anume stabilirea patrimoniului în care se regăseşte dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, nu poate fi admisă.
Împrejurarea că, urmare a modificării aduse prin prevederile Legii nr. 247/2005, dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 au fost în mod expres calificate ca imobile preluate în mod abuziv nu poate conduce la o altă concluzie. Din conţinutul textului de lege menţionat rezultă că sunt imobile preluate în mod abuziv atât cele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cât şi cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării. Prin urmare, faptul că imobilul a fost preluat abuziv, necontestat de altfel în cauză, nu infirmă aspectul reţinut de instanţă, al preluării sale cu titlu.
Or, din perspectiva mijloacelor juridice de apărare a dreptului de proprietate pe care le are la dispoziţie titularul său, esenţială este distincţia care trebuie făcută între preluarea imobilului fără titlu valabil şi cea cu titlu valabil.
Art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevedea în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept.
Întrucât concursul dintre legea specială şi legea generală, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, protecţia juridică a acestui vechi drept nu se realizează prin redobândirea posesiei ca urmare a formulării unei acţiuni în revendicare de drept comun, ci prin obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (restituire în natură, compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri).
În schimb, în ipoteza unui imobil preluat cu titlu valabil, dreptul de proprietate care a aparţinut fostului titular s-a transmis în patrimoniul statului, urmând ca în temeiul acestui act normativ să îi fie recunoscut un drept nou (un drept de proprietate sau un drept de creanţă în virtutea căruia poate pretinde măsuri reparatorii prin echivalent). În condiţiile în care fostul proprietar nu poate obţine recunoaşterea vreunui drept în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, întrucât imobilul a ieşit din patrimoniul său la momentul naţionalizării şi ca atare nu mai este titularul său la data formulării acţiunii, nici nu există concurs între legea generală şi cea specială.
Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că, potrivit art. 20 din Constituţie, legile interne trebuie interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte şi că jurisprudenţa instanţei europene are o aplicare directă în dreptul intern dar că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât „speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un bun" în sensul articolului menţionat.
Curtea europeană a făcut de asemenea, distincţie între „simpla speranţă de restituire" şi „speranţa legitimă", între „bunuri actuale" şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern pentru ca reclamantul să poată pretinde că are cel puţin speranţa legitimă de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.
În speţă însă, imobilul fiind preluat de către stat cu titlu valabil, pretenţiile reclamantelor îşi pot găsi suport juridic numai în prevederile Legii nr. 10/2001, care prin dispoziţiile art. 1 stabilesc natura măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, iar prin art. 18 lit. c) reglementează dreptul la măsuri prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Actul normativ menţionat a recunoscut exclusiv dreptul reclamantelor de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, iar în virtutea sa acestea au un „interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil şi exigibil, care intră în sfera de aplicare a noţiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Este adevărat că nevalorificarea până în prezent a dreptului de creanţă respectiv, concretizată în lipsa acordării oricărei despăgubiri efective, constituie o ingerinţă în dreptul reclamantelor la respectarea acestui „bun" al lor, însă nu poate constitui temei pentru transformarea într-un drept de proprietate care să permită restituirea lui în natură, în detrimentul pârâţilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, care pretind în mod legitim că sunt proprietarii acestuia.
În ceea ce priveşte hotărârile invocate de către apelantele reclamante, instanţa a reţinut că au în vedere situaţii diferite de cea a acestora, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând fie că „în contextul legislativ român ce reglementează acţiunile în revendicare imobiliare şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de bună-credinţă, chiar dacă ea a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acestuia reprezintă o privare de bunul respectiv" (hotărârile pronunţate în cauzele Buttu şi Bobulescu nr. 1 şi nr. 2 din data de 07 februarie 2008, Dragoş împotriva României din data de 11 octombrie 2007, Silimon şi Gross contra României din data de 07 februarie 2008, Dumitrescu împotriva României din data de 14 februarie 2008 şi Yohanna Huber împotriva României din data de 21 februarie 2008), fie că „faptul că procurorul general, a cărui opinie a fost confirmată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de instanţe la soluţionarea unei proceduri contradictorii şi după epuizarea căilor de recurs ordinare nu poate justifica lipsirea de un bun dobândit pe cale legală în urma unui litigiu civil soluţionat în mod definitiv" (hotărârile pronunţate în cauzele Puşcas contra României din data de 11 octombrie 2007 şi Şerbănescu împotriva României din data de 07 februarie 2008), fie a apreciat că nu este cazul să analizeze dacă, în speţă, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (hotărârea din cauza Faimblat împotriva României din data de 13 ianuarie 2009).
Referitor la apelul declarat de intimaţii pârâţi în condiţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut că, deşi în cursul dezbaterilor asupra fondului aceştia au formulat şi o cerere de obligare a reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu s-a pronunţat asupra acesteia, lăsând-o astfel nesoluţionată, ceea ce impune desfiinţarea în parte a sentinţei cu trimitere spre rejudecare pe acest aspect.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamante, care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Hotărârea este lipsită de bază legală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) întrucât, în condiţiile în care obiectul învestirii instanţei l-a reprezentat o acţiune în revendicare fundamentată pe dispoz. art. 480 C. civ., trebuia să se procedeze la compararea titlurilor după criteriile prevăzute de art. 1295 alin. (2) şi art. 644 – 645 C. civ.
Or, instanţa de apel se rezumă la a examina valabilitatea titlului statului, în condiţiile în care reclamantele-recurente nu au contestat valabilitatea titlului intimaţilor întrucât, în sine, operaţiunea de comparare de titluri presupune existenţa a două titluri valabile.
- Cu privire la titlul de proprietate al reclamantelor, instanţa de apel apreciază în mod greşit că acesta nu ar fi preferabil deoarece prin sentinţa civilă nr. 832 din 6 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti, s-a constatat preluarea valabilă a imobilului de la autorul recurentelor.
În felul acesta, instanţa a confundat două chestiuni de drept, respectiv „constatarea valabilităţii titlului statului" cu „stabilirea preferabilităţii unui titlu de proprietate".
- În mod greşit instanţa a reţinut preferabilitatea titlului pârâţilor sub motiv că el ar reflecta o situaţie ulterioară şi că atunci când ar exista mai multe transmisiuni succesive, dreptul de proprietate se regăseşte în patrimoniul ultimului deţinător, introducând astfel un criteriu nou de analiză, în condiţiile în care singurul criteriu regăsit în doctrină şi jurisprudenţă, este cel al primului dobânditor.
- Este eronată aprecierea instanţei conform căreia la data introducerii acţiunii reclamantele nu erau titularele unui drept de proprietate, sub motiv că statul ar fi preluat cu titlu valabil imobilul, având în vedere că la data promovării acţiunii era în vigoare Legea nr. 247/2005 prin care fusese declarat abuziv Decretul nr. 92/1950.
- Instanţa de apel ajunge în mod greşit la concluzia că dreptul de proprietate al reclamantelor nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., apreciind că jurisprudenţa europeană invocată nu ar fi incidentă speţei.
În acelaşi timp însă, instanţa a recunoscut că reclamantele sunt private de un bun, dar în considerarea unor argumente confuze a procedat la înlăturarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare prin care s-au opus admiterii recursului, susţinând, în esenţă, că instanţa a făcut o corectă aplicare a normelor interne de drept, cât şi a Convenţiei europene, atunci când a apreciat că în cadrul acţiunii în revendicare promovate reclamantele nu fac dovada deţinerii unui titlu de proprietate valabil, soluţia care se impune fiind aceea a caracterului neîntemeiat al pretenţiei formulate.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- Contrar susţinerii recurentelor, prin modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare instanţa nu a nesocotit „criterii legale" care trebuia să stea la baza comparării titlurilor exhibate de cele două părţi în litigiu.
Formulând o astfel de critică, recurentele ignoră faptul că instituţia acţiunii în revendicare nu are o reglementare legală, în cadrul căreia să se regăsească şi criterii de soluţionare a acesteia, ci este un concept conturat de doctrină şi jurisprudenţă.
De altfel, făcând trimitere la dispoziţiile legale care ar conţine „crierii pentru compararea a două titluri de proprietate", nesocotite de instanţă, recurentele indică texte străine de materia avută în vedere – respectiv, art. 1295 alin. (2) C. civ. (care se referă la opozabilitatea dreptului faţă de terţi prin efectul transcrierii) şi art. 644, 645 C. civ. (care vizează modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate).
- În realitate, fiind învestită cu o acţiune în revendicare formulată la data de 19 septembrie 2006 în condiţiile dreptului comun, cu privire la un imobil naţionalizat de stat, instanţa a avut de analizat dacă reclamantele justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat, pe această cale, în condiţiile în care pentru situaţia acestor imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001.
Or, sub acest aspect, s-a reţinut corect că printr-o hotărâre judecătorească anterioară (sentinţa civilă nr. 832/2000 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia nr. 4394 din 12 octombrie 2001 a C.S.J.) nu numai că nu a fost confirmat titlul reclamantelor ci dimpotrivă, s-a statuat irevocabil că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod valabil.
Împrejurarea susţinută de recurente, conform căreia la data promovării acţiunii în revendicare, intrase în vigoare Legea nr. 247/2005 care, modificând dispoz. art. 2 din Legea nr. 10/2001 – prin includerea în categoria imobilelor preluate abuziv şi a celor naţionalizate – nu este de natură, astfel cum se susţine, să confirme dreptul reclamantelor şi să ducă la concluzia că erau titularele dreptului de proprietate la data sesizării instanţei.
Statuarea jurisdicţională anterioară, a preluării imobilului cu titlu de către stat rămânând valabilă prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, face ca imobilul în litigiu să intre în categoria bunurilor preluate abuziv de către stat (în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001), dar se opune în acelaşi timp, aprecierii că bunul a fost preluat fără titlu de către stat şi că deci, ar fi rămas în patrimoniul autorului reclamantelor.
De altfel, încercând să-şi valorifice dreptul de proprietate cu privire la partea din imobil ce făcuse obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate pe temeiul Legii nr. 112/1995 (inclusiv pentru apartamentul ocupat de intimaţi), autorul reclamantelor a mai promovat anterior o acţiune (obiect al Dosarului nr. 14.439/1999 pe rolul Judecătoriei sector 2), la judecata căreia a renunţat.
În valorificarea aceluiaşi drept, autorul reclamantelor a transmis şi notificare către Primăria municipiului Bucureşti prin care a solicitat despăgubiri, deci măsuri reparatorii prin echivalent.
Ca atare, cu privire la situaţia dreptului de care s-au prevalat reclamantele, instanţa a apreciat corect că acesta, ieşind cu titlu valabil din patrimoniul autorului lor, nu le mai poate justifica pretenţia la restituirea bunului în natură în cadrul unei acţiuni în revendicare.
- Susţinerea că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoz. art. 1 din Protocolul nr. 1 este de asemenea, eronată.
Pentru a se bucura de protecţia juridică oferită de textul menţionat şi a obţine restituirea imobilului este necesar ca reclamantele să se prevaleze de un bun în sensul Convenţiei.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a constatat corect că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorului reclamantelor şi speranţa redobândirii exerciţiului acestuia, pierdut de multă vreme, nu sunt asimilabile noţiunii de bun, corespunzând în realitate unei „simple speranţe de restituire", nici măcar unei „speranţe legitime" care să poată fi corelată cu o bază suficientă în dreptul intern (de exemplu, o jurisprudenţă bine stabilită care să statueze că în situaţia unor asemenea imobile, obiect de reglementare a unei legi speciale de reparaţie, posibilitatea recuperării lor există în condiţiile dreptului comun, indiferent de regimul juridic al imobilului).
- Recurentele fac referire la diferitele cauze C.E.D.O. pe care le-au invocat şi în motivele de apel, susţinând că au fost greşit înlăturate, ca nefiind incidente la speţă, de către instanţa de apel, deşi din conţinutul acestora rezultă protecţia unui drept de proprietate, prin acţiunea în revendicare, formulată de titularii dreptului cărora le-a fost preluat imobilul prin naţionalizare.
Reclamantele-recurente ignoră însă, astfel cum s-a menţionat anterior, că nu au un drept de proprietate căruia să-i obţină protecţia prin acţiunea în revendicare promovată întrucât, spre deosebire de cauzele citate, nu au obţinut constatarea caracterului ilegal al naţionalizării (ci dimpotrivă, s-a statuat irevocabil în sensul preluării cu titlu a imobilului de către stat).
Mai mult, în ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 şi accepţiunea dată noţiunii de bun, în jurisprudenţa recentă a instanţei europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) s-a stabilit că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (par. 140), situaţie în care, în mod evident, reclamantele nu se regăsesc.
- Aşadar, nedemonstrând existenţa unui titlu de proprietate, a unui bun actual în patrimoniul lor în sensul Convenţiei, recurentele nu pot pretinde soluţionarea greşită a acţiunii în revendicare.
- Totodată, în pofida susţinerii recurentelor, instanţa nu este contradictorie în argumentarea sa, atunci când reţine că reclamantele nu au un „interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil şi exigibil, cu referire la faptul că preluarea imobilului, chiar cu titlu fiind, este una abuzivă, intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi ca atare, se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.
Accepţiunea noţiunii de bun de data aceasta este însă în sensul de drept de creanţă respectiv, dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, instanţa de apel stabilind corect că lipsa unei despăgubiri până la acest moment nu poate constitui temei pentru transformarea ei într-un drept de proprietate, care să permită restituirea lui în natură.
Raportat la cadrul procesual ales de reclamante, argumentarea şi sub acest aspect a instanţei, vine să demonstreze o dată în plus, inexistenţa titlului de proprietate care să poată obţine sancţiune în cadrul acţiunii în revendicare.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A.L. R.P. şi M.D.A.împotriva Deciziei nr. 134/ A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentele la plata sumei de 1509 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3214/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3212/2011. Civil → |
|---|
