ICCJ. Decizia nr. 3283/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3283/2011
Dosar nr. 2026/96/2009
Şedinţa publică din 8 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3016 din 23 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalului Harghita în Dosarul nr. 2026/96/2009, s-a admis în parte acţiunea reclamantului G.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Harghita, constatându-se caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentinţa penală nr. 1151 din 20 noiembrie 1978, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 1146/1978, prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
Prin aceeaşi hotărâre pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum şi la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de neprezentare la încorporare, iar în contextul existent în acel moment, prin sentinţa de condamnare s-a încălcat libertatea la gândire şi conştiinţă a reclamantului, de apartenenţă la un cult religios neinterzis de lege, fiind astfel încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat şi de art. 9 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situaţiilor prevăzute de lege.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândeşte natura unei infracţiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire şi de conştiinţă religioasă, cu menţiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă în România.
Astfel, infracţiunea a devenit politică deoarece în vechiul regim nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenenţa la un anume cult religios sau din alte motive de conştiinţă refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz.
Potrivit art. 2 alin. (1), lit. d) din OUG nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Reclamantul, prin neprezentare la încorporare, a urmărit să i se respecte unul din drepturile sale civile fundamentale şi anume libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Conform jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă.
Instanţa a reţinut că, ţinând cont de impactul social negativ pe care l-a resimţit reclamantul prin expunerea lui la dispreţul public în urma condamnării, luând în considerare caracterul, gravitatea şi întinderea suferinţelor psihice sau fizice cauzate reclamantului, având în vedere necesitatea asigurării proporţionalităţii între acordarea despăgubirilor şi gradul în care reputaţia reclamantului a fost lezată şi măsura în care această compensare poate aduce satisfacţie echitabilă persoanei vătămate, compensaţia pentru prejudiciul moral fiind stabilită la suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mureş, solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamantului.
În motivarea apelului s-a arătat că prima instanţă a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate considera că pronunţarea unor condamnări pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la recrutare sau încorporare pot fi înţelese ca încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca negări şi nerespectări ale drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale din raţiuni politice, deoarece, aşa cum s-a menţionat, în perioada respectivă, Constituţia garanta libertatea conştiinţei, dar, în acelaşi timp, prevede şi obligaţia executării stagiului militar pentru toţi cetăţenii, neexistând aşadar, o discriminare pe criterii religioase.
În perioada ulterioară anului 1968, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pe criteriul apartenenţei la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte strict determinate de norme penale, iar problema libertăţii de conştiinţă şi de religie în legătură cu obligaţia de satisfacere a stagiului militar nu poate fi considerată ca fiind indisolubil legată de regimul politic existent în acea perioadă, deoarece nu are la bază raţionamente ce ţineau de valorile comuniste, ci de organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Prin instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar pentru toţi cetăţenii, fără vreo discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o persecuţie politică, deoarece legea nu prevedea nicio distincţie pe acest criteriu sau de altă natură, iar îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetăţenilor apţi să-l efectueze.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, apelantul a arătat că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului pretins.
În drept, apelantul a invocat dispoziţiile art. 282 şi urm. din C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 58/A din 04 mai 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, în opinie majoritară, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Harghita şi în consecinţă: a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins integral acţiunea formulată de reclamantul G.J.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa nr. 1151 din 20 noiembrie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen.
Din considerentele sentinţei menţionate rezultă că în faţa comisiei de încorporare, reclamantul a declarat că refuză să satisfacă serviciul militar, întrucât face parte din cultul religios „M.I.", fiindu-i interzis să depună jurământul militar şi să pună mâna pe armă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală (decât cele de la alin. (2), dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999 prevede că sunt infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţile fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Instanţa constată că textul legal menţionat nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înţeleasă ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toţi cetăţenii fără nicio discriminare pe criterii religioase.
Condamnarea reclamantului pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci pentru că a refuzat să-şi îndeplinească obligaţia ce-i revenea în calitate de cetăţean al Statului Român, aceea de a efectua stagiul militar. Această obligaţie nu avea la bază raţionamente care să ţină de valorile comuniste, nu ţinea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire care revenea tuturor cetăţenilor români apţi să efectueze serviciul militar, fără nici un fel de discriminare.
Scopul Legii nr. 221/2009 este de a repara prejudicii cauzate persoanelor care au suferit condamnări în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru săvârşirea unor fapte care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar. Astfel, în situaţia analizării caracterului politic al unei condamnări, în sensul actului normativ menţionat, trebuie să se aibă în vedere existenţa unei legături între condamnare şi săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, care să aibă ca scop împotrivirea la regimul comunist. În acest sens, ne-am fi aflat în prezenţa unei condamnări cu caracter politic, în situaţia în care sancţiunea ar fi fost aplicată pentru că reclamantul, s-ar fi împotrivit regimului totalitar luptând pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, or statul a sancţionat refuzul cetăţeanului său de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de a efectua stagiul militar, care nu avea nicio legătură nici cu regimul comunist, nici cu conştiinţa religioasă.
Aşadar, în înţelesul Legii nr. 221/2009, nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin săvârşirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist.
Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de norme penale, care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Astfel, nu se poate considera că scopul instituirii obligaţiei de efectuare a serviciului militar a fost determinat de raţiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
În absenţa unui asemenea scop al incriminării ori al săvârşirii faptei, nu se pune problema existenţei unei infracţiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic.
În interpretarea problemei în discuţie, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar, pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009).
Prin urmare, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Din această perspectivă, instanţa a constatat că infracţiunea pentru care reclamantul-intimat a fost condamnat nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.O., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea criticilor formulate, reclamantul arată că, atât instanţa de fond cât şi cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999.
Este absolut irelevant dacă dispoziţiile constituţionale stabileau ca obligaţie efectuarea stagiului militar, daca legislaţia comunistă sau postcomunistă sancţiona penal săvârşirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârşirea faptei, cu referire expresă la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării instanţa nu trebuie să analizeze conţinutul infracţiunii prin raportare la obligaţiile constituţionale sau legislaţia în vigoare ci scopul urmărit prin săvârşirea ei. Aceasta concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârşirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Prin dispoziţiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic şi a vocaţiei la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest sens trebuie remarcat ca acest din urmă act normativ condiţiona măsurile reparatorii strict de opoziţia politică lată de regimul comunist. Cu alte cuvinte, natura faptelor trebuia să fie strâns legată de regimul comunist situat în loiala opoziţie cu valorile politice consacrate într-un stat democratic.
Intenţia evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă şi din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică îşi produc în continuare efectele dat fiind ca faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt şi astăzi prevăzute de legea penală şi nu sunt întrunite condiţiile pentru reabilitarea de drept.
Prin urmare există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări la adresa sistemului totalitar şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor".
Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivii expunerii de motive, următoarele: „ştergerea ope legis a tuturor consecinţelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracţiuni, infracţiuni ce au fost utilizate cu predilecţie pentru a reprima opozanţii regimului totalitar comunist. Totodată deoarece existau cazuri în care condamnări pentru alte infracţiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activităţile acestora s-a prevăzut şi posibilitatea calificării la cerere, de către instanţa de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic".
Un alt argument rezidă din conţinutul art. 2 din OUG nr. 214/1999 potrivit căruia „constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice sociale şi culturale".
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacităţii de apărare a României. Aceasta apreciere teoretică şi practică raportat la elementele constitutive ale infracţiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertăţii religioase. Desigur alta ar fi fost situaţia dacă reclamantul nu se prezenta la încorporare pentru că nu înţelegea să participe la pregătirea militară fără ca această atitudine să fie justificată de exerciţiul unui drept fundamental recunoscut de Constituţie, într-o atare situaţie, infracţiunea şi-ar fi păstrat caracterul de infracţiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea unui drept fundamental şi astfel nu s-ar fi încadrat în prevederile legii şi scopul urmărit prin adoptarea acesteia.
Mai trebuie subliniat faptul că Legea nr. 221/2009 enumera expres în art. 7, situaţiile în care persoanele condamnate, nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
Pentru toate considerentele arătate mai sus au fost admise toate cererile formulate în temeiul OG nr. 214/1999 de către persoane care se află în situaţii absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare sau de neprezentare la incorporare pe motiv că aparţineau cultului religios „M.I.". Mai mult decât atât depune în cadrul probei cu înscrisuri şi o decizie recentă (14 mai 2009) a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care verificând legalitatea unui certificat pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă s-a pronunţat în sensul celor arătate mai sus, respectiv în sensul în care se dă o expresie politică condamnărilor suferite din motive religioase de către membrii cultului religios M.I. Prin neacordarea cetăţenilor, care datorită convingerilor religioase nu doresc şi nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unităţi militare, a posibilităţii de a presta acest serviciu în alte forme şi prin aplicarea faţă de aceştia a unor sancţiuni penale, s-a dat în fapt expresie politicii regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă, iar refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări condamnările suportate de credincioşi ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.
Înalta Curte constată a fi nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul, descendenţii acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a legii, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative.
Condamnarea cu caracter politic este definită de art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit alin. (1), condamnarea cu caracter politic este definită ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată şi care a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunţate pentru faptele prevăzute la alin. (2) al acestui articol, lit. a)-j).
Potrivit alin. (3) condamnarea cu caracter politic este şi condamnarea pronunţată în aceeaşi perioadă pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Caracterul politic al acestor condamnări se constată, de instanţa judecătorească.
Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să beneficieze de drepturile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi anume: să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru una din faptele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi (3).
Înalta Curte constată că reclamantul, nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanţă pentru a putea beneficia de drepturile reglementate expres la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul nu a fost condamnat pentru apartenenţa sa la un cult religios ci pentru infracţiunea de nesupunere la încorporare, faptă considerată infracţiune potrivit C. pen. Obligaţia de a satisface serviciului militar era reglementată ca o obligaţie constituţională şi nu a fost impusă de regimul comunist ca o măsură de opresiune faţă de persoanele care ar aparţine unui anumit cult religios cu intenţia de a aduce atingere libertăţii de conştiinţă a acestora.
Sunt considerentele pentru care Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.J. împotriva deciziei civile nr. 58/A din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3285/2011. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3282/2011. Civil. Exequator (recunoasterea... → |
|---|
