ICCJ. Decizia nr. 3289/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3289/2011
Dosar nr. 1076/45/2003
Şedinţa publică din 08 aprilie 2011
Asupra cauzei civile de faţă:
Curtea de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 68 din 28 aprilie 2010, a respins apelurile declarate de reclamantul P.V. împotriva sentinţei civile nr. 118 din 20 ianuarie 2010 şi sentinţei civile nr. 960 din 22 noiembrie 2002 pronunţate de Tribunalul Iaşi.
A admis apelul declarat de reclamanţii S.G., D.N., A.V. şi A.D.G. împotriva sentinţei civile nr. 960 din 22 noiembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Iaşi, pe care a schimbat-o în tot.
A admis acţiunea introdusă de S.G., D.N., A.V. şi A.D.G. în contradictoriu cu pârâta A.M.T.P. Iaşi SA.
A obligat pe pârâtă să le plătească reclamanţilor S.G., D.N., A.V. şi A.D.G. drepturi băneşti în calitate de titulari ai „Brevetului de Invenţie nr. A" emis de Oficiul de Stat pentru Invenţie şi Mărci în cuantum de 1.459.922.213 ROL şi cheltuieli de judecată în sumă de 26.360 RON.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi la data de 03 mai 2001 sub nr. 4095/2001 reclamanţii S.G., D.N., A.V., A.D.G. şi P.V. au chemat în judecată SC „T." SA Iaşi, în prezent A.M.T.P. SA Iaşi, pentru a fi obligată la plata drepturilor băneşti de inventator.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 61, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 şi art. 53 din Regulamentul de aplicare.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 960 din 22 noiembrie 2002, a respins acţiunea introdusă de reclamanţii S.G., D.N., A.V. şi A.D.G., reţinând că:
La 05 iunie 1997 a fost înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţie şi Mărci cererea formulată de reclamanţi şi P.V. pentru brevetarea lucrării „Instalaţie de realizare a parapetelor şi proceduri de obţinere a acestora", iar la 30 mai 2000, sub nr. A, s-a eliberat în beneficiul inventatorilor brevet de invenţie pentru lucrarea realizată.
Pârâta SC „T." SA Iaşi, reclamantă în Dosarul nr. 934/3/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a promovat acţiune în anularea brevetului de invenţie, judecata în prezenta cauză fiind suspendată conform art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 829 din 05 iunie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea în nulitate a brevetului de invenţie, hotărâre definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 56/A din 13 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Pârâta nu a contestat punerea în funcţiune a instalaţiei brevetate, însă susţine că aceasta a fost efectuată de reclamanţi în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 64/1991.
Pentru a fi incidente însă dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 64/1991, ca invenţia să aparţină unităţii, era necesar să existe o convenţie de realizare a unei atare invenţii între salariaţi şi unitate sau ca aceştia să fi avut ca şi atribuţii de serviciu muncă de creaţie, de invenţie.
Or, fişa postului nu cuprinde astfel de atribuţii şi nici nu există o prevedere contractuală în acest sens, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 64/1991.
S-au dovedit condiţiile esenţiale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 64/1991 ca fiind îndeplinite (să existe o invenţie brevetată şi să fi fost aplicată de unitate), iar cererea reclamanţilor de obligare a unităţii la plata drepturilor băneşti cuvenite este admisibilă în principiu.
S-a probat însă că aplicarea invenţiei nu a adus beneficii unităţii până în prezent, expertiza efectuată de expert B.V. statuând în acest sens. Tribunalul a ţinut cont de această lucrare şi a înlăturat expertiza efectuată de experta A.V., motivat de faptul că aceasta a avut în vedere şi costurile efective aferente veniturilor obţinute din vânzarea produselor realizate prin exploatarea liniei tehnologice brevetate.
Avându-se în vedere astfel că prin aplicarea invenţiei nu s-a realizat profit în perioada mai 1997 - decembrie 2001, instanţa a respins cererea reclamanţilor-inventatori.
În faza judecăţii în primă instanţă, reclamantul P.V., care a îndeplinit funcţia de director general şi a reprezentat pârâta în instanţă, a formulat apărări pentru societate, iar în nume propriu a precizat că nu se consideră reclamant în cauză, nu a semnat cererea de chemare în judecată (Dosar nr. 4095/2001).
Faţă de precizările reclamantului P.V., reprezentant legal al pârâtei societate comercială, prima instanţă nu s-a pronunţat prin dispozitivul sentinţei civile nr. 960/2002, considerând că nu este legal învestită.
În cadrul procedurii instituite de C. proc. civ., art. 2812, la cererea lui P.V., tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 118 din 20 ianuarie 2010, a soluţionat cererea, pe care a anulat-o pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.
Curtea de Apel a reţinut următoarele cu privire la apelurile formulate în cauză.
Curtea a dispus conexarea apelului declarat de P.V. împotriva sentinţei civile nr. 118/2010 (Dosar nr. 4095/99/2001) la apelul declarat de ceilalţi reclamanţi autori ai invenţiei.
În apelul declarat P.V. a formulat critici comune pe fondul cauzei cu ceilalţi apelanţi şi pe excepţie, susţinând că lipsa calităţii de reprezentant nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor şi nu putea fi reţinută din oficiu.
În apel reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi o nouă expertiză, admisă de instanţă, efectuată de inginer B.I., cu obiectivele de a se stabili dacă: invenţia a fost realizată în cadrul sarcinilor de serviciu, aplicată de intimata-pârâtă, înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţie şi Mărci, la cererea reclamanţilor este conform legii şi stabilirea drepturilor ce se cuvin conform Legii nr. 64/1991 pentru invenţia aplicată.
Constatările expertului sunt redate în concluziile expertizei astfel:
- din punct de vedere tehnic soluţia din brevet conţinută în cuprinsul revendicărilor este aplicată instalaţiei aflate în cadrul societăţii pârâte;
- reclamanţii au calitatea de autori, solicitanţi şi titulari ai brevetului (păstrată şi urmare respingerii acţiunii în nulitate, sentinţa civilă nr. 829/2007 a Tribunalului Bucureşti);
- brevetul se află în perioada de valabilitate fiind achitate la Oficiul de Stat pentru Invenţie şi Mărci taxele de menţinere în vigoare;
- la data de 06 septembrie 2000 pârâta a fost informată de autorii - titulari ai brevetului de existenţa acestuia, pârâta neavând un contract de cesiune sau licenţă din partea autorilor titulari ai brevetului.
Urmare respingerii acţiunii în nulitate a brevetului de invenţie nr. A, reclamanţilor-salariaţi coautori le sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. (b) din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Curtea a reţinut că Legea nr. 64/1991 a fost modificată, completată, republicată, dându-se textelor o nouă numerotare (M. Of. 541/08.08.2007) în cursul judecăţii, de la sesizarea instanţei şi soluţionarea cauzei în primă instanţă şi judecarea apelului, în stabilirea drepturilor patrimoniale ale reclamanţilor fiind aplicabilă norma în vigoare la data naşterii dreptului la despăgubiri. Reclamanţii sunt titularii drepturilor patrimoniale prevăzute în art. 36 fost 39 din lege în numerotarea de la data sesizării instanţei, iar instanţa este chemată să determine întinderea drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor în lipsa unor raporturi contractuale şi a acordului părţilor.
Situaţia de fapt stabilită în considerentele sentinţei atacate are corespondent în probele dosarului, fiind corect reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la beneficii, conform art. 36 (fost art. 39) şi potrivit regulii nr. 49 din HG nr. 152/1992 de aprobare a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
La data de 06 septembrie 2000 cei cinci reclamanţi au făcut societăţii prima ofertă de a prelua în baza unui contract de licenţă dreptul de exploatare a brevetului de invenţie pe teritoriul României, soluţia din brevet a fost aplicată de societatea intimată instalaţiei ce o deţine, brevetul este în perioada de valabilitate, iar taxele de menţinere în vigoare au fost achitate la Oficiul de Stat pentru Invenţie şi Mărci.
În consecinţă, drepturile patrimoniale sunt datorate de la 06 septembrie 2000, dată a ofertei la care pârâta nu a răspuns şi de la care se calculează şi termenul de prescripţie, neîmplinit în cauză (Decretul nr. 167/1958).
Sub aspectul întinderii drepturilor cuvenite inventatorilor instanţa şi-a însuşit concluziile expertizei privind cuantumul pretenţiilor stabilite de inginer B.I., specialist în probleme de proprietate intelectuală care a aplicat criterii obiective ce vizează utilitatea şi valoarea invenţiei, valorificarea produselor obţinute prin aplicarea invenţiei, respectiv volumul vânzărilor şi veniturile obţinute de pârâtă.
Cum pârâta-intimată a luat cunoştinţă că reclamanţii sunt titularii brevetului la 06 septembrie 2000, prin aplicarea invenţiei ulterior acestei date, în alte condiţii decât cele stabilite prin lege, în afara contractului şi a acordului reclamanţilor datorează despăgubiri (art. 33, art. 58 din Legea nr. 64/1991) de la data notificării şi până în iulie 2003 în care a realizat venituri din vânzări.
Stabilirea dreptului patrimonial, în speţă, nu este condiţionată de obţinerea unor „beneficii" de cel ce foloseşte invenţia.
Art. 58 alin. (3) din Legea nr. 64/1994, anterior modificării şi renumerotării, prevedea că pentru prejudiciile cauzate titularul are dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun.
Punctul de vedere al expertului de individualizare a despăgubirilor pe numărul reclamanţilor 4 sau 5 nu a fost primit de Curte, fiind incident art. 294 C. proc. civ. În calea de atac nu pot fi formulate alte cereri, apărări decât cele ce au constituit obiect al judecăţii în primă instanţă, despăgubirea având caracterul unei „obligaţii solidare" pentru reclamanţii„creditori".
Prin aplicarea greşită a legii tribunalul a respins acţiunea, deşi dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea celui ce foloseşte invenţia în afara contractului şi acordului autorului nu impuneau şi condiţia de a obţine beneficii. De altfel, prin vânzarea produselor intimata a încasat „preţul", dreptul patrimonial al autorilor reprezentând numai redevenţa, procentul aplicat la volumul vânzărilor generate de folosirea proprietăţii intelectuale, stabilit la 3% de expert în cuprinsul raportului pe criteriile obiective arătate.
Apelul declarat de P.V. nu este întemeiat deoarece faptul că acesta are „vocaţie" la despăgubiri ca autor al invenţiei nu impune obligarea pârâtei la plata acestora, alăturat celorlalţi reclamanţi, întrucât dreptul la acţiune nu a fost exercitat în modalitatea şi termenele prevăzute de lege pentru a obţine recunoaşterea şi realizarea în instanţa de judecată.
Cererea de cheltuieli de judecată formulată de cei patru reclamanţi pentru care s-a admis acţiunea este întemeiată, conform art. 274 C. proc. civ. şi s-a admis în limita pretenţiilor dovedite privind onorariile pentru avocat, chitanţelor depuse la dosar şi a onorariului numai pentru expertiza tehnică, ale cărei concluzii au fost însuşite de Curte.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.M.T.P. SA Iaşi, în susţinerea căruia s-au arătat următoarele:.
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Soluţia instanţei de apel a avut la bază greşita aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, care prevăd că „Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice şi/sau sociale rezultate din exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţiei" fără a se menţiona procentul în limita căruia aceste drepturi salariale pot fi recunoscute.
În aceste condiţii, instanţa trebuia să se raporteze la criteriile stabilite în dispoziţia legală menţionată, urmând să aibă în vedere efectele economice rezultate din exploatarea brevetului sau aportul economic al invenţiei.
Corecta aplicare a acestor dispoziţii presupunea ca instanţa să stabilească în prealabil conţinutul criteriilor prevăzute de lege şi apoi, pe bază de expertiză, să determine efectiv care este întinderea acestora în cauza supusă soluţionării.
Fără a se respecta etapele menţionate s-a dispus direct efectuarea raportului de expertiză, fără ca anterior instanţa să definească criteriile în funcţie de care urmau să fie determinate drepturile băneşti solicitate.
2. La expertiza realizată în faza apelului, atât intimaţii cât şi pârâta au formulat obiecţiuni, iar acestea au fost încuviinţate, printre care şi cea formulată de recurentă referitoare la modul de calcul al despăgubirilor.
În lipsa oricărui răspuns al expertului cu privire la criticile respective, precum şi aspectele referitoare la corecta aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, la termenul din data de 14 octombrie 2009 a solicitat completarea expertizei.
Cererea a fost respinsă, în mod neîntemeiat, de instanţa de apel, astfel încât aceasta a trecut la soluţionarea apelului, pe care l-a şi admis, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză.
Interpretarea potrivit căreia drepturile băneşti cuvenite inventatorilor se determină prin raportare atât la veniturile obţinute din valorificarea bunurilor obţinute din exploatarea invenţiei, cât şi la costurile aferente obţinerii veniturilor respective rezultă şi din dispoziţiile art. 5 lit. c) din Normele privind determinarea cotei de profit aferentă aplicării unei invenţii, aprobate prin HG nr. 1585/2002.
Prin cererea de recurs s-a solicitat şi suspendarea executării hotărârii atacate, cu privire la care recurenta a avut poziţia exprimată în practicaua prezentei decizii.
Analizând Decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. Recursul formulat de către pârât vizează modul de aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 64/1991 republicată.
Din considerentele deciziei rezultă însă că soluţia pronunţată a fost fundamentată pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dar în forma de la data sesizării instanţei, respectiv data naşterii dreptului ca acţiune.
S-a reţinut că legea a fost modificată, completată, republicată, dându-se textelor o nouă renumerotare - M. Of. 541/08.08.2007 în cursul judecăţii, de la sesizarea instanţei şi soluţionarea cauzei în primă instanţă şi în apel, însă este aplicabilă norma în vigoare la data naşterii dreptului la despăgubiri, reclamanţii fiind titularii drepturilor patrimoniale prevăzute de textele în vigoare la data sesizării instanţei. În condiţiile în care pârâta-intimată a luat cunoştinţă că reclamanţii sunt titularii brevetului la data de 6 septembrie 2000, prin aplicarea invenţiei ulterior acestei date, în alte condiţii decât cele stabilite prin lege, în lipsa unui contract de cesiune sau licenţă cu autorii invenţiei şi a acordului acestora-reclamanţii, datorează despăgubiri, cu referire la art. 33 şi art. 58 din Legea nr. 64/1991.
Cu referire la dispoziţiile art. 58 alin. (3) din lege, în forma anterioară modificării şi renumerotării, care erau în sensul că pentru prejudiciile cauzate titularul are dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun, s-a reţinut că stabilirea dreptului patrimonial în speţă nu este condiţionată de obţinerea unor beneficii de către cel care foloseşte invenţia.
S-a constatat astfel că prin aplicarea greşită a legii tribunalul a respins acţiunea, deşi dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea celui ce foloseşte invenţia în afara contractului şi acordului autorului nu impuneau şi condiţia de a obţine beneficii.
Raţionamentul juridic al instanţei de apel, care a justificat soluţia pe dispoziţii relative la utilizarea invenţiei fără contract şi acordul inventatorului, în vigoare la o anumită dată, nu a fost contestat de către pârâta recurentă, care s-a limitat la a susţine o greşită aplicare a art. 36 din legea republicată, fără a arăta argumentele pentru care aceste dispoziţii legale, cu un alt conţinut, neavut în vedere de instanţă, sunt aplicabile în speţă.
2. În ceea ce priveşte respingerea de către instanţa de apel a cererii pârâtei prin care s-a solicitat completarea expertizei, învederându-se că se impune ca instanţa să definească mai întâi criteriile menţionate la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, se constată că respectiva cerere punea în discuţie aspecte de legalitate, cu referire la un anumit text legal, apreciat de instanţă ca nefiind incident în cauză.
Faţă de modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel şi de criticile de recurs, astfel cum au fost acestea formulate, nu poate fi primită nici această critică de recurs.
În considerarea argumentelor reţinute mai sus, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care se va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.M.T.P. SA Iaşi împotriva deciziei nr. 68 din 28 aprilie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3290/2011. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3285/2011. Civil. Brevete de invenţii. Recurs → |
|---|
