ICCJ. Decizia nr. 3295/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3295/2011
Dosar nr.37156/3/2008
Şedinţa publică din 8 aprilie 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 07 octombrie 2008, sub nr. 37156/3/2008, reclamantele M.A.I. şi M.I. i-au chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate refuzul nejustificat de a soluţiona notificarea nr. RR/2001, să se constate că au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire şi să se dispună obligarea pârâţilor să le acorde măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în Bucureşti, strada S.E., ce face obiectul notificării, la valoarea de piaţă a imobilului, din momentul soluţionării cererii, urmând ca acestea să fie reactualizate la momentul acordării lor efective.
Prin sentinţa civilă nr. 1419 din 9 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea, a obligat pârâţii să emită dispoziţie prin care să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre judecătorească, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, concluziile raportului de expertiză, în specialitatea construcţii, efectuat de expertul D.C.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, a formulat apel, în termen legal, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 463/A din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a expus următoarele argumente:
Imobilul teren, în suprafaţă de 258,40 m.p., ce formează parcela 2 (actualmente corpul A, astfel cum rezultă din adresa emisă de SC C. către Prefectura Bucureşti, aflată la dosarul administrativ şi identificat astfel şi prin expertiza efectuată în cauză) a fost dobândit, prin cumpărare, de către autorii L.A. şi L.C., în anul 1927, conform actului de vânzare-cumpărare din 21 iunie 1927, drept de proprietate transcris sub nr. AA/1927, aşa cum rezultă din procesul-verbal al Tribunalului Ilfov - înscrisuri aflate la dosarul cauzei şi care fac dovada dreptului de proprietate.
Pe acest teren, autorii reclamanţilor au edificat o construcţie, formată din subsol (77,26 m.p.), parter (124,30 m.p.) şi etaj (119,90 m.p.), conform autorizaţiei de construire nr. DD/1927 şi autorizaţiei de construire nr. EE/1932, însoţite de schiţele plan aferente, imobil în suprafaţă totală de 321,46 m.p., astfel cum este descris şi prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.
În ceea ce priveşte devoluţiunea succesorală, potrivit actelor de stare civilă şi a certificatului de calitate de moştenitor depuse, rezultă că proprietarul imobilului, L.C., decedat în anul 1973, în Bucureşti, a lăsat ca unică moştenitoare pe soţia sa, L.A.
La rândul său, L.A. a decedat în anul 1988, în Bucureşti, lăsând ca moştenitor legatar pe R.F., conform certificatului de moştenitor nr. BB/1988, emis de notariatul de Stat sector 5 Bucureşti.
La data de 10 aprilie 1997, R.F. a decedat, lăsând ca moştenitori pe fiicele acesteia, M.A.I. şi R.S.M., conform certificatului de moştenitor din 22 mai 1997, emis de Biroul Notarial Public M.E.
La data de 18 august 2007, R.S.M. a decedat, moştenitoarea acesteia fiind M.I., conform certificatului de calitate de moştenitor din 12 decembrie 2007, eliberat de Societatea civilă „M." - Birou Notarial.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei, în sensul verificării incidentei dispoziţiei art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, Curtea a reţinut că şi această critică este neîntemeiată.
Imobilul în litigiu a fost preluat, în mod abuziv, prin Decretul nr. 92/1950, de la autorii reclamantelor, cetăţeni români, situaţie care exclude aplicabilitatea disp. art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Există, la dosarul cauzei, două înscrisuri ce atestă faptul că, pentru imobilul în litigiu, nu au fost acordate despăgubiri, respectiv adresa din 14 mai 2003, emisă de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar către intimate, precum şi adresa aflată la dosarul de fond, emisă de aceeaşi autoritate publică către Prefectura Municipiului Bucureşti în data de 12 mai 2004.
Critica vizând obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată a fost apreciată, de asemenea, ca nefondată.
Curtea a reţinut că, dată fiind complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, reclamantele au solicitat numai obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expert şi ca urmare, în cauză, nu se justifica aplicaţiunea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., invocate de către apelantă.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat faptul că, din examinarea tuturor actelor care au fost înaintate către Primăria Municipiului Bucureşti, pentru restituirea imobilului în litigiu, reclamantul nu şi-a dovedit notificarea, nedepunând acte care să ateste dreptul de proprietate şi calitatea de persoana îndreptăţită.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta, sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit succesiv.
Or, în aceste condiţii, instanţa de judecată trebuia să analizeze legalitatea şi temeinicia dispoziţiei Primarului General, având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii dispoziţiei, iar nu acte ce au fost obţinute sau depuse ulterior, în timpul derulării prezentei pricini.
Mai mult, s-a învederat faptul că Municipiul Bucureşti nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziţiei Primarului General direct către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează să fie înaintat către instituţia Prefectului pentru avizul de legalitate, conform OUG nr. 81/2007.
Recurenţii au solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, iar cheltuielile de judecată sunt prea mari, în raport de faptul că aceste demersuri puteau fi făcute şi pe cale administrativă.
Intimata M.A.I. a formulat întâmpinare, conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat constatarea nulităţii recursului, ca nemotivat, întrucât motivele de recurs nu reprezintă decât o preluare a motivelor de apel şi acestea fac imposibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.
Cercetând motivele de recurs, prin raportare la dispoziţiile legale relevante şi examinând legalitatea deciziei recurate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte nulitatea recursului, invocată de intimata M.A.I., instanţa de recurs apreciază că aspectele criticate de către recurenţi privind nedovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de persoane îndreptăţite la restituire a reclamantelor M.A.I. şi M.I., în termenul prevăzut de legea specială, în cadrul procedurii administrative, reprezintă aspecte de legalitate, iar modul în care au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile legii speciale în soluţionarea acestor aspecte fac posibilă încadrarea motivelor de recurs în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Asupra motivului de recurs prin care se invocă nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 republicată, privind termenul în care se putea realiza dovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de persoane îndreptăţite la restituire a reclamantelor M.A.I. şi M.I., Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Natura termenului de 60 zile, reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată (în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură), în care trebuia soluţionată notificarea nr. RR/2001, formulată de reclamante, în temeiul Legii nr. 10/2001, este aceea a unui termen imperativ, iar nu a unui termen de recomandare, astfel cum decurge din chiar redactarea textului enunţat.
În acest context, dispoziţia din sentinţa instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, relevă o aplicare corespunzătoare a deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, conform căreia, în cazul absenţei răspunsului unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, ce este echivalat refuzului nejustificat al acestora de a răspunde la notificarea părţilor interesate, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze, pe fond, notificarea persoanelor îndreptăţite, prin care s-a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, ce intră în domeniul de aplicabilitate al acestei legi.
În consecinţă, împrejurarea că intimatele - reclamante ar putea depune sau au depus noi înscrisuri în etapa jurisdicţională, pentru dovedirea dreptului lor de proprietate şi a calităţii de persoane îndreptăţite la restituire, înscrisuri ce nu au fost solicitate de către unitatea deţinătoare, învestită cu soluţionarea notificării, în termenul legal, nu este de natură a determina nelegalitatea hotărârilor pronunţate în cauză, câtă vreme instanţele de judecată, în exercitarea deplinei jurisdicţii, în fapt şi în drept, consacrată în această materie - a unui drept cu caracter civil, ce intră în domeniul de protecţie al art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil şi în virtutea rolului activ, consacrat de art. 129 C. proc. civ., au atributul şi chiar obligaţia de a examina orice înscris care ar conduce la dezlegarea cauzei cu care au fost învestite.
Mai mult, se constată că, în cauză, nu a existat o soluţie de respingere a notificării, pentru nedepunerea actelor doveditoare în termenul defipt de lege în acest scop, ci notificarea nu a fost soluţionată timp de 10 ani, astfel încât critica recurenţilor, conform căreia instanţa de judecată ar fi trebuit să analizeze legalitatea şi temeinicia dispoziţiei Primarului General, luând în considerare doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, la momentul emiterii dispoziţiei, iar nu şi actele ce au fost obţinute sau depuse ulterior, în timpul derulării prezentei pricini, ca şi cele care se referă la competenţele prefectului în procedura legii speciale de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, apar ca fiind străine de prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse, apreciind că nu este operant motivul de recurs invocate de către recurenţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 463 A din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În ceea ce priveşte solicitarea de a face aplicabilitatea, în cauză, a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de obiect, câtă vreme intimatele - reclamante nu au solicitat cheltuieli de judecată în faza recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 463 A din 28 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3297/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3292/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
