ICCJ. Decizia nr. 3356/2011. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3356/2011
Dosar nr. 2738/120/2009
Şedinţa publică din 11 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 650 din 7 aprilie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta P.A.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice - prin D.G.F.P. Dâmboviţa - a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 14.093 RON - cu titlu de despăgubiri pentru bunurile confiscate autorului reclamantei P.P.Ş., născut la data de 29 martie 1906 în comuna C., Raion C., Regiunea Craiova, decedat la data de 13 decembrie 1982, în baza sentinţei penale nr. 701 din 10 iulie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 707/1959 precum şi la plata sumei de 200.000 RON - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei prin condamnarea cu caracter politic suferită de acesta prin sentinţa penală nr. 701 din 10 iulie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 707/1959.
Pentru a pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 (...) b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri, prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001sau ale Legii nr. 247/2005 (...)".
Instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 701 din 10 iulie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 707/1959, tatăl reclamantei P.P.Ş., născut la data de 29 martie 1906 în comuna C., Raion C., Regiunea Craiova, decedat la data de 13 decembrie 1982, a fost condamnat la 18 ani muncă silnică şi 8 ani degradare civică pentru săvârşirea crimei de uneltire contra ordinei sociale prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) combinat cu lit. b) alin. penultim C. pen.; că prin aceeaşi sentinţă s-a dispus computarea detenţiunii preventive de la 18 aprilie 1958 precum şi confiscarea totală a averii personale a acestuia; că prin Decizia penală nr. 2516 din 21 septembrie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare - Colegiul de recurs s-a luat act de retragerea recursul declarat de tatăl reclamantei împotriva sentinţei penale nr. 701/1959; că reclamantul nu a executat integral pedeapsa de 18 ani muncă silnică fiind graţiat prin Decretul nr. 411/1964; că tatăl reclamantei a fost pus în libertate la data de 01 august 1964 şi că, în baza hotărârii de condamnare, au fost confiscate mai multe bunuri mobile care au fost evaluate prin raportul de expertiză întocmit de expertul V.E. la 14.093 RON.
Tribunalul a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 7 din 10 iulie 2001 pronunţaţi de Curtea Militară de Apel în Dosarul nr. 4/2001, s-a dispus reabilitarea judecătorească a numitului P.P.Ş., născut în anul 1906 în comuna C., decedat la data în anul 1982, condamnat prin sentinţa penală nr. 701 din 10 iulie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 707/1959 şi că tatăl reclamantei, decedat la data de 13 decembrie 1982, nu a beneficiat de măsurile reparatori acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Având în vedere şi faptul că respectiva condamnare pronunţată pentru o infracţiune dintre cele enumerate la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie de drept o condamnare cu caracter politic, Tribunalul a apreciat că reclamanta, în calitate de descendent al numitului P.P.Ş., este îndreptăţită, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa penală nr. 701 din 10 iulie 1959 precum şi la acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate autorului reclamantei P.P.Ş. prin aceeaşi hotărâre, despăgubiri evaluate prin raportul de expertiză întocmit de expertul V.E. la 14.093 RON.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a apreciat că suma de 200.000 RON este îndestulătoare ţinând seama, pe de o parte, de faptul că tatăl reclamantei nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi pe de altă parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate ele de depoziţiile martorilor şi înscrisurile de la dosar, respectiv de prejudiciul produs: prin condamnare, de durata privării de libertate, de intensitatea suferinţelor pe care le-a suportat autorul reclamantei pe perioada detenţiei în condiţiile în care soţia sa a fost nevoită să divorţeze de el şi nu i s-a permis să primească vizite din partea membrilor familiei, de consecinţele condamnării şi de impactul ulterior produs de condamnare asupra persoanei acestuia, a reputaţiei şi demnităţii tatălui reclamantei, fost medic militar, doctor în medicină şi chirurg mamoş până la arestarea sa în anul 1958, dar şi asupra reclamantei şi a mamei acesteia pe plan fizic, social dar şi profesional.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta P.A.C., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, iar prin Decizia civilă nr. 133 din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti s-au respins ca nefondate apelurile declarate, reţinându-se următoarele considerente:
Referitor la apelul reclamantei, criticile acesteia vizează cuantumul scăzut al daunelor morale acordate, de către instanţa de fond de numai 200.000 RON, cu toate că suma solicitată de aceasta era de 300.000 RON, critici pe care le apreciem ca nefondate.
Astfel, în materia daunelor morale principiul reparaţiei integrale nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt aplicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil chiar, de a fi echivalate băneşti.
Instanţa de judecată sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, va trebui să caute a fixa o sumă necesară, nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât şi de a-i procura satisfacţie de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Fixarea întinderii reparaţiei indemnizarea daunelor se face cu luarea în considerare a gravitaţiei violării accentul fiind pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
Reparaţia prejudiciului de natură morală este subordonată principiului „restitutio in integrum" iar criteriile avute în vedere la indemnizarea acesteia depind de particularităţile cazului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuat în unele cazuri că hotărârea de constatare judiciară a valorii unui drept al omului constituie în sine o satisfacţie suficientă pentru prejudiciul moral încercat de cel vătămat.
În practică admiţându-se ideea acordării de reparaţii, principiul că aceasta trebuie să fie integrală, a fost atenuat în favoarea unei mai puţin ambiţioase, dar mai realiste indemnizaţie cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent. care prin excelenţă poate fi o sumă de bani, aceasta permiţând victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
În sensul acesta doctrina juridică de la noi a apreciat că prejudiciile nepatrimoniale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, aşa numită reparaţie are menirea doar de a cenzura suferinţele persoanelor prejudiciate sau de a le crea anumite satisfacţii.
Măsurile patrimoniale şi cele nepatrimoniale aplicabile singure sau împreună, sunt singurele de natură a repune pe cel prejudiciat moral în situaţia anterioară producerii prejudiciului, fapt posibil a fi realizat prin acţiune în justiţie, cum este şi cazul în speţă.
În cauza de faţă, instanţa de fond analizând situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii, în raport de probele administrate şi faţă de dispoziţiile legale în materie, atât cele interne cât şi cele prevăzute de Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, a apreciat corect cu privire la despăgubirile de ordin material şi moral acordate reclamantei.
La stabilirea sumei de 200.000 RON, instanţa de fond a apreciat corect că aceasta este îndestulătoare şi a ţinut seamă de o serie de împrejurări, respectiv faptul că tatăl reclamantei nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de suferinţele suportate de către acesta, de impactul ulterior produs de condamnare asupra persoanei acestuia, a reputaţiei şi demnităţii lui, fost medic militar, dar şi asupra reclamantei şi mamei acesteia, pe plan fizic, social, dar şi profesional.
La stabilirea sumei de 200.000 RON, instanţa de fond a apreciat corect că aceasta este îndestulătoare şi a ţinut seamă de o serie de împrejurări, respectiv faptul că tatăl reclamantei nu a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de suferinţele suportate de către acesta, de impactul ulterior produs de condamnare asupra persoanei acestuia, a reputaţiei şi demnităţii lui, fost medic militar, dar şi asupra reclamantei şi mamei acesteia, pe plan fizic, social, dar şi profesional.
Referitor la cele două apeluri ale pârâtelor D.G.F.P. Dâmboviţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, s-a reţinut că în esenţă, criticile acestora vizează cuantumul mare al daunelor morale acordate reclamantei şi acestea sunt nefondate, pe de o parte pentru că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a dispoziţiilor legale în materie, pe de altă parte, a probelor administrate care i-au format această convingere.
Instanţa de apel a mai reţinut că nefondată este şi critica privind faptul că beneficiarul despăgubirilor morale este un descendent şi nu persoana condamnată şi că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta nu a avut de suferit direct consecinţele grave ale unei condamnări, fiind lezată fizic şi psihic într-o măsură mai mică, deoarece verificând actele şi lucrările dosarului se poate constata că şi aceasta a suferit prejudicii şi repercusiuni negative, atât asupra vieţii private cât şi a celei de familie, cât şi pe plan social.
De asemenea este nefondată şi critica privind lipsa rolului activ al instanţei deoarece este ştiut că rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele; stabilirea situaţiei de fapt este limitată asupra celor ce formează obiectul pricinei supuse judecăţii, instanţa de judecată nu poate iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, fiind obligată să judece acţiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au fost formulate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamanta P.A.C., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel D.G.F.P. Dâmboviţa a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în ce priveşte cuantificarea despăgubirilor acordate, sens în care sunt invocate dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta P.A. a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel reclamanta a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat şi pe cale de consecinţă acordarea daunelor materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate în sumă de 14.093 RON şi stabilirea unei indemnizaţii echitabile în valoare de 300.000 RON.
Recurenta a învederat că deşi prin condamnarea politică a tatălui său s-a adus atingere mai multor drepturi fundamentale ale tatălui său şi familiei, totuşi instanţa de fond şi cea de apel au apreciat în mod greşit cuantumul daunelor morale numai la 200.000 RON deşi suma solicitată de 300.000 RON nu este o sumă exagerată faţă de suferinţele fizice şi psihice care sunt inestimabile şi de altfel cu implicaţii şi consecinţe negative pe toate planurile vieţii sociale.
În ce privesc motivele de recurs formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, acestea vizează modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii instanţei de fond în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate.
Astfel se susţine că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 62 din 30 iunie 2010 s-au adus modificări şi completări ale dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tocmai în vederea evitării transformării dispoziţiilor acestei legi într-un izvor de îmbogăţire fără justă cauză.
Se susţine astfel că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 se limitează cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (de la 2.500 euro până la 10.000 euro maxim) în funcţie de beneficiarul despăgubirilor (condamnat, soţ/soţie, descendent de gradul I, sau al II-lea).
În aceeaşi idee, se mai susţine că instanţa de apel nu a manifestat rol activ pentru a verifica dacă reclamanta nu a beneficiat şi de alte despăgubiri acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2001 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi din Legea nr. 221/2009 ce argumentau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Plafonarea cuantumului daunelor morale impusă prin OUG nr. 62/2010 ce a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarată neconstituţională şi prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, situaţie în care această plafonare nu mai îşi găseşte aplicabilitatea.
Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea „preţului" suferinţelor psihice, ce nu pot fi cuantificate, ci presupune aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului precum şi ale implicaţiei acestuia, pe planul vieţii personale, sociale sau profesionale ale persoanei care invocă existenţa prejudiciului.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial este prin însăşi destinaţia ei menită de a acorda persoanei lezate o satisfacţie – (o categorie juridică cu caracter special) nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută în sens mai larg, nu atât ca o compensare materială care fizic nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale al căror scop este acela ca în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie.
Astfel faţă de cele expuse în aprecierea cuantumului despăgubirilor instanţa de apel a avut în vedere atât circumstanţele de fapt ale cauzei, cât şi principiul proporţionalităţii daunei şi al echităţii, situaţie în care este de reţinut că despăgubirile acordate reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încheiat.
În ce priveşte critica legată de despăgubirile pentru bunurile confiscate de la antecesorul reclamantei (pin sentinţa penală nr. 701 din 10 iulie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti), este de reţinut că din expertiza efectuată de expertul V.E., rezultă că valoarea este de 14.093 RON.
Din perspectiva celor expuse, criticile recurenţilor sunt nefondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta P.A.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva deciziei nr. 133 din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3359/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 3354/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
