ICCJ. Decizia nr. 3377/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3377/2011
Dosar nr. 41658/3/2007
Şedinţa publică din 12 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 26 noiembrie 2007, reclamanţii E.V., V.E. şi E.B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând anularea dispoziţiei din 17 august 2008 emisă de acesta şi obligarea la restituirea în natură a părţii rămase libere din terenul situat în Bucureşti, Calea V., precum şi obligarea acestuia de a propune măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 247/2005.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defunctului E.Vi., iar prin notificarea nr. NN/2001 autorul lor a solicitat pârâtului restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 448,5 m.p. situat la adresa menţionată. S-a mai arătat că, prin dispoziţia din 17 august 2004, pârâtul a respins cererea de restituire în natură a terenului, reţinând că acesta este afectat de elemente de sistematizare şi a stabilit că valoarea echivalentă a terenului în suprafaţă de 306 m.p., situat la adresa menţionată, este de 648.000.000 ROL, echivalentul a 20.352 dolari SUA, sumă în limita căreia se vor stabili măsurile reparatorii.
Reclamanţii au susţinut că terenul are o suprafaţă mai mare de 306 m.p. şi că acesta nu este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, aşa cum s-a reţinut fără temei prin dispoziţia contestată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1786 din 12 decembrie 2008 a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă că, aşa cum a rezultat din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, terenul situat la adresa menţionată are o suprafaţă de 427 m.p., în care este inclusă însă şi cota aferentă din drumul de servitute, pe care părţile au cedat-o din fiecare lot, conform actului de partaj depus la dosar.
S-a mai avut în vedere că terenul în litigiu este ocupat integral de carosabil şi trotuar (intersecţia Bulevardul Tineretului - Calea Văcăreşti), neputând fi restituit în natură persoanelor îndreptăţite.
Tribunalul a concluzionat că dispoziţia atacată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru respingerea eronată a cererii de stabilire a preţului de circulaţie al imobilului, cu încălcarea deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi având în vedere că Decizia contestată a fost emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Apelanţii au criticat sentinţa primei instanţe şi sub aspectul reţinerii greşite a întinderii suprafeţei de teren ca fiind de 306 m.p. şi nu de 427 m.p., cât ar rezulta din însumarea suprafeţelor menţionate în actele de dobândire, precum şi din actul de preluare abuzivă (Decretul din 1981) care menţionează trecerea în proprietatea statului a suprafeţei de 393 m.p. teren şi 127 m.p. construcţii.
Apelanţii au mai arătat că, în mod eronat, s-a scăzut cota aferentă drumului de servitute, întrucât după trecerea terenului în proprietatea statului şi după afectarea acestuia unor utilităţi publice (parc, trotuar, carosabil), dreptul de servitute s-a stins ca urmare a imposibilităţii materiale de exercitare (art. 636 C. civ.), motiv pentru care măsurile reparatorii trebuie stabilite pentru întreaga proprietate care a aparţinut autorilor reclamanţilor.
În apel s-a încuviinţat apelanţilor proba cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulaţie a terenului, lucrarea fiind efectuată de expert R.G.M.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 347 A din 18 mai 2010, a admis apelul reclamanţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte contestaţia şi a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie cuprinzând propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 1.813.000 ROL, echivalent a 441.205 euro, pentru terenul în suprafaţă de 427 m.p., situat în Calea V., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul topograf P.M.
S-a menţinut dispoziţia privind respingerea cererii de restituire în natură.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar încheiat la 23 iulie 1948 de moştenitorii defunctei M.M., decedată în anul 1948 şi din contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X din 3 septembrie 1957 şi nr. Y/1951, terenul are o suprafaţă de 427 m.p., aşa cum a stabilit şi expertul P.M., care a identificat imobilul preluat de la autorul reclamanţilor, în această suprafaţă fiind inclusă şi cota aferentă drumului de servitute pe care părţile au cedat-o din fiecare lot, conform actului de partaj iniţial.
S-a mai reţinut că, din totalul suprafeţei astfel identificate, 355 m.p. sunt ocupaţi integral de carosabil şi trotuar, iar diferenţa de 72 m.p. se află în interiorul gardului de incintă care împrejmuieşte actualul Parc al Tineretului.
Curtea de Apel a avut în vedere, totodată, faptul că imobilul a fost expropriat în vederea modernizării unor artere de circulaţie, prin Decretul nr. 42/1981, în tabelul anexă la decret fiind menţionaţi ca proprietari E.C. şi E.M. cu suprafaţa totală de teren de 393 m.p. şi construcţii de 127 m.p.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la refuzul primei instanţe de a stabili valoarea măsurilor reparatorii în echivalent, s-a reţinut că legea specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înfiinţat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Drepturilor, care are competenţa de a analiza şi stabili cuantumul final al despăgubirilor şi de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire.
S-a constatat că, în cazul dispoziţiilor emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţele de judecată învestite cu soluţionarea contestaţiilor au competenţa să stabilească şi întinderea măsurilor reparatorii, concluzie ce rezultă din considerentele deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, coroborate cu cele reţinute în motivarea deciziei nr. 20/2007 a aceleiaşi instanţe.
S-a considerat că trebuie făcută distincţia între competenţa de stabilire a întinderii despăgubirilor şi procedura efectivă de plată a acestora, în privinţa acesteia din urmă fiind aplicabile prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (indiferent dacă întinderea acestora a fost stabilită de către instanţa de judecată sau de către Comisia Centrală.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susţinut că, în speţă, instanţa de judecată se putea pronunţa în condiţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în sensul obligării sale la emiterea unei dispoziţii şi nu în sensul soluţionării notificării, întrucât dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Drepturilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.
Invocând prevederile obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, recurentul a susţinut că, în speţă, dispoziţia ce ar trebui emisă după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 este supusă întrutotul prevederilor acestei legi.
Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat lipsa dovezilor prin care reclamanţii să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea statului, precum şi lipsa declaraţiilor autentice în sensul că nici ei şi nici ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Intimaţii reclamanţi E.V., V.E. şi E.B. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pârâtului ca nefondat.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce preced:
Recurentul a invocat obligativitatea aplicării prevederilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în recursul în interesul legii, omiţând însă să observe că dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Astfel, în conformitate cu prevederile deciziei 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe conform dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., „prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
În considerentele deciziei menţionate se statuează, totodată, că deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei, atâta timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.
Dispoziţia contestată, nr. XX/2004, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti este supusă controlului instanţelor judecătoreşti şi în ceea ce priveşte evaluarea corespunzătoare a imobilului ce a făcut obiectul notificării, în raport cu valoarea de piaţă la momentul efectuării expertizei.
Ca atare, Curtea de Apel a apreciat corect că, întrucât dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei reclamanţilor are competenţa de a stabili şi întinderea măsurilor reparatorii.
În acest context, instanţa de apel aplicând dispoziţiile deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, coroborate cu cele reţinute în motivarea deciziei de recurs în interesul Legii nr. 20/2007 a aceleiaşi Curţi, a recunoscut în mod corect instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva unei dispoziţii/decizii emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie, competenţa de stabilire şi întinderea despăgubirilor corespunzătoare imobilului preluat abuziv, a cărui restituire în natură nu este posibilă.
În aceleaşi sens, în mod corect instanţa de apel a făcut distincţia între competenţa de stabilire a întinderii despăgubirilor şi procedura efectivă de plată a acestora, în ceea ce priveşte aceasta din urmă rămânând aplicabile dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, indiferent dacă întinderea acestora a fost stabilită de către instanţa de judecată sau de către Comisia Centrală, respectiv art. 141, introdus prin OUG nr. 81/2007.
Prin urmare critica referitoare la nelegalitatea deciziei recurate pentru nesocotirea dispoziţiilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, este nefondată.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu poate fi primit, acesta vizând, în realitate, aprecierea probelor administrate, respectiv lipsa dovezilor privind eventualele despăgubiri încasate la momentul exproprierii şi nu încălcarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
O astfel de critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci celui prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, astfel încât nu va fi analizat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 347/A din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3378/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
