ICCJ. Decizia nr. 3382/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3382/2011
Dosar nr. 1127/1/2010
Şedinţa publică din 12 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 mai 2003, Judecătoria Reşiţa a dispus disjungerea precizării de acţiune formulată de reclamantul L.Ş., în contradictoriu cu pârâţii G.R.D., G.R.A. şi Statul Român, prin Primăria Reşiţa, având ca obiect restituirea în natură, în cotă de ½ părţi indivize, a suprafeţei de 6.330 m.p. teren, identificat în CF Reşiţa Română, sub nr. top AA, fânaţ, invocându-se incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Cererea a format obiectul Dosarului nr. 3026/2003, al Judecătoriei Reşiţa.
În cauză a formulat o cerere, calificată de instanţă ca fiind intervenţie în interes propriu, O.M., care în esenţă, iterează aceleaşi solicitări ca şi reclamantul sub aspectul revendicării terenurilor înscrise în CF Reşiţa Română.
Prin sentinţa civilă nr. 4682 din 22 octombrie 2003, Judecătoria Reşiţa şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1419 din 27 aprilie 2004, a respins acţiunea cât şi cererea de intervenţie în interes propriu reţinând în esenţă că atât reclamantul cât şi intervenientul, prin cererile deduse judecăţii, prin care pretind restituirea în natură a câte ½ părţi indivize din imobilul în litigiu, au invocat drept temei juridic dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Or, autoarea reclamantului, R.V., a declanşat procedura administrativă prevăzută de legea specială de reparaţie iar notificarea astfel formulată a fost soluţionată prin dispoziţia nr. X din 30 martie 2001, dispoziţie care nu a fost contestată în procedura prevăzută de lege, situaţie în care cererile deduse judecăţii au fost apreciate, ca fiind tardive.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara care, prin Decizia nr. 1682 din 15 iulie 2004, a respins apelul formulat de reclamantul L.Ş.
Recursurile declarate împotriva acestei hotărâri, atât de reclamant cât şi de intervenient, au fost admise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care, prin Decizia nr. 10189 din 7 decembrie 2005, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, motivat de omisiunea pronunţării asupra apelului formulat de intervenientul M.I.O.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 412 din 26 octombrie 2006, a respins ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi intervenient.
Şi această decizie a fost atacată de intervenient invocându-se incidenţa în cauză a prevederilor art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
Ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei, drepturile litigioase au fost cedate de către ambele părţi, în favoarea numitei B.O., care a preluat calitatea lor procesuală.
Prin Decizia nr. 2440 din 4 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de intervenientul M.O.I., continuat de moştenitorul M.E. şi de cesionara în drepturi a acestuia B.O. şi casând în parte Decizia, a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea rejudecării apelului.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că în mod greşit instanţa de control judiciar a dat un fine de neprimire cu privire la cererea formulată de intervenient, pe considerentul lipsei notificării, respectiv a neiniţierii procedurii administrative instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Or, se arată, la dosarul cauzei au fost depuse (Dosar nr. 3026/2003 al Judecătoriei Reşiţa) notificările nr. A şi B/2002, formulate de intervenientul M.O.I., în consecinţă calea de atac nefiind soluţionată în limitele învestirii.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 294 din 24 noiembrie 2009, a respins apelul declarat de intervenientul M.O.I., continuat de moştenitorul M.E. şi de cesionara în drepturi a acestuia, B.O., împotriva sentinţei civile nr. 1419 din 27 aprilie 2004, dată de Tribunalul Caraş-Severin.
Pentru a se pronunţa, astfel, instanţa de trimitere a reţinut în esenţă că intervenientul a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în vederea obţinerii măsurilor reparatorii pentru cele două terenuri, înscrise în CF Reşiţa Română, formulând două notificări care au fost soluţionate prin dispoziţii emise de entitatea învestită.
Acestei dispoziţii au fost menţinute în mod irevocabil de către instanţele sesizate cu soluţionarea contestaţiilor formulate în condiţiile art. 25 din lege, o a doua cerere a intervenientului în vederea obţinerii măsurilor reparatorii în baza aceluiaşi act normativ, neputând fi primită fără a se aduce atingere puterii lucrului judecat.
Astfel, conchide instanţa, cum intervenientul şi-a întemeiat cererea în mod expres şi repetat, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, înţelegând să formuleze notificări pentru cele două terenuri şi să finalizeze procedurile administrative şi contencioase prevăzute de lege, în cauză, chiar dacă nu ne aflăm în prezenţa autorităţii de lucru judecat (nefiind îndeplinită cerinţa identităţii de obiect) este evident însă că se impun cu putere de lucru judecat concluziile irevocabile ale instanţelor anterior învestite cu soluţionarea contestaţiilor la dispoziţiile emise de entităţile ce au soluţionat notificările.
Cum aceste hotărâri au reţinut că imobilele notificate nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, acestea sunt prezumate, în mod absolut şi irefragabil că exprimă adevărul, astfel că nu pot fi repuse în discuţie aceleaşi aspecte, deja tranşate irevocabil.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs în termen legal atât reclamantul L.Ş., cât şi B.O. în calitate de cesionară a drepturilor litigioase aparţinând atât reclamantului cât şi intervenientului M.E.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 312 alin. (1), (3) şi (7) raportat la art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul critică hotărârile pronunţate în cauză, antamând strict doar chestiuni de fapt legate de interpretarea probelor administrate şi învederând „opunerea sistematică" la executare a pârâţilor şi imposibilitatea cumpărătorilor de bună credinţă şi respectiv a moştenitorilor acestora, de a reveni la situaţia anterioară preluării abuzive a imobilelor ce au făcut obiectul judecăţii.
Recursul reclamantului este inadmisibil.
Astfel, prin Decizia nr. 412 din 26 octombrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, dată în ciclul procesual anterior, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamantul L.Ş. şi intervenientul M.I.O., împotriva sentinţei civile nr. 1419 din 27 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în Dosarul nr. 6809/2003.
S-a reţinut că prin dispoziţiile nr. X şi Y din 30 noiembrie 2001, Primarul Municipiului Reşiţa a respins solicitările celor doi pe considerentul că pentru unul din terenuri nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită iar cel de-al doilea nu face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Cum, R.V., autoarea reclamantului, a decedat la data de 12 noiembrie 2001, anterior emiterii dispoziţiilor în cauză, reclamantul L.Ş., ca legatar universal al acesteia, trebuia să continue demersul notificatoarei şi să atace aceste dispoziţii iar nu să introducă o nouă acţiune în justiţie, în nume propriu, în cursul lunii aprilie 2003, prin care să conteste refuzul autorităţilor de a-i acorda măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru terenurile în litigiu.
Prin urmare, s-a reţinut că în mod corect, prima instanţă a respins, ca tardivă, contestaţia reclamantului L.Ş.
Cu privire la situaţia celuilalt apelant, I.O.M., s-a reţinut că acesta a solicitat, de asemenea recunoaşterea beneficiului măsurilor reparatorii, în favoarea sa, pentru terenurile în cauză, fără a face însă dovada că ar fi urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun, atât sub aspect procedural cât şi substanţial.
De menţionat că reclamantul L.Ş., nu a atacat cu recurs susmenţionata hotărâre.
Soluţionând recursul declarat împotriva deciziei din apel, de intervenientul M.O.I., continuat de moştenitorul M.E. şi de cesionara în drepturi a acestuia, B.O., instanţa supremă, prin Decizia nr. 2440 din 4 martie 2009 a reţinut că în mod greşit instanţele au dat un fine de neprimire cererii formulată de intervenient, pe considerentul lipsei notificării, în condiţiile în care la dosarul cauzei s-au depus dovezile care atestă iniţierea procedurii administrative.
S-a statuat totodată asupra menţinerii celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate, privind soluţia pronunţată de instanţă cu privire la apelul declarat de reclamantul L.Ş. a cărui calitate procesuală a fost preluată de aceiaşi cesionară, B.O.
În consecinţă, în acord cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de trimitere s-a pronunţat doar asupra apelului formulat de intervenient, împotriva sentinţei civile nr. 1419 din 27 aprilie 2004 a Tribunalului Caraş-Severin, secţia civilă.
Potrivit textului mai sus citat, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Or, cum apelul declarat de reclamant a primit o soluţionare irevocabilă, acesta nu mai poate face obiectul, unor noi dezbateri, în prezentul recurs, fără ca prin aceasta să se aducă atingere puterii lucrului judecat.
Întemeindu-şi calea extraordinară de atac, pe aceleaşi dispoziţii, ale art. 312 alin. (1), (3) şi (7) coroborat cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., B.O. critică ultima hotărâre dată în apel, pe considerentul că instanţa de control judiciar nu a ţinut cont de recomandările instanţei superioare şi nu a analizat judicios situaţia de fapt şi de drept, urmare căreia ar fi trebuit să constate că recurenta (ca efect al cesiunii drepturilor litigioase) este singurul proprietar de drept, atestat prin înscrisuri autentice a căror valabilitate nu a fost contestată.
Recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.
Aşa cum s-a arătat mai sus, urmare casării cu trimitere spre rejudecare, dispusă de instanţa supremă, Curtea de Apel a avut de analizat cererea formulată de intervenientul M.O.I., din perspectiva iniţierii de către acesta a procedurii administrative, prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv a formulării notificărilor, prin care s-a solicitat restituirea cotei indivize de ½ din terenurile în litigiu.
Conformându-se îndrumărilor instanţei supreme şi analizând conţinutul cererilor depuse la dosar de intervenient, Curtea de Apel a reţinut că prin notificările formulate, acesta a vizat imobilele înscrise în CFReşiţa Română, nr. top AA şi nr. top BB.
Cât priveşte terenul înscris în primul nr. topografic, s-a reţinut corect că petentul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului solicitat, iar prin sentinţa civilă nr. 644 din 3 martie 2005 a Tribunalului Caraş-Severin, a fost respinsă irevocabil contestaţia formulată împotriva dispoziţiei din 13 septembrie 2004, ce viza această suprafaţă.
Şi dispoziţia din 11 ianuarie 2005, a Primarului Municipiului Reşiţa, prin care s-a respins notificarea intervenientului pentru terenul din cel de-al 2-lea nr. topografic - cu motivarea că nemişcătorul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât preluarea s-a făcut prin Legea nr. 58/1974 - a fost supusă cenzurii instanţei care (prin sentinţa nr. 1979 din 26 iunie 2006 a Tribunalului Caraş-Severin) a respins contestaţia, menţinând dispoziţia atacată.
În consecinţă, în mod corect instanţa de control judiciar a reţinut că aceste hotărâri judecătoreşti, se impun, în baza puterii lucrului judecat, nemaiputând fi primite alte cereri care să aibă ca obiect obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege pentru aceleaşi imobile, ce au făcut obiectul unor alte judecăţi şi respectiv al unor statuări irevocabile date de alte instanţe.
Ca atare, nu există niciun motiv pentru a se reţine că instanţa de trimitere nu ar fi ţinut cont de problemele de drept dezlegate şi respectiv de îndrumările date prin Decizia de casare a instanţei supreme, conform cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul declarat de reclamant se priveşte ca inadmisibil, în timp ce recursul intervenientei urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul L.Ş. împotriva deciziei nr. 294 din 24 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienta B.O. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3384/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3381/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
