ICCJ. Decizia nr. 3378/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3378/2011
Dosar nr. 1689/118/2008
Şedinţa publică din 12 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 3 martie 2008, C.M. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu SC M. SA, să dispună obligarea pârâtei de a-i restitui în natură, două apartamente (nr. a şi b) situate la parterul Hotelului „A." (fost bloc „E.") precum şi terenul aferent acestora, respectiv cota indiviză de 2,6% din terenul de 989 m.p., pe care se află situat imobilul.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, aceste apartamente au fost cumpărate de autorii săi, prin actul de vânzare-cumpărare din 31 iulie 1945 şi au fost ulterior, preluate în proprietatea statului, fără titlu. Deşi, mai susţine reclamanta, după apariţia Legii nr. 10/2001, a notificat-o pe pârâtă, aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din acest act normativ, în sensul de a emite o decizie sau o dispoziţie motivată, refuz în care SC M. SA a persistat chiar după obligarea sa prin hotărâre judecătorească irevocabilă, de a răspunde notificării.
La 9 iunie 2008 reclamanta şi-a precizat acţiunea, sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că înţelege să cheme în judecată şi Municipiul Constanţa, prin Primar, alături de SC M. SA, în considerarea faptului că pe lângă cele două apartamente, de la parterul Hotelului A., solicită şi terenul aferent în cota indiviză de 2,6% din suprafaţa totală ocupată.
Învestit în primă instanţă, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1012 din 12 octombrie 2009, a admis acţiunea şi în consecinţă a obligat pârâta SC M. SA la restituirea în natură către reclamantă a apartamentelor nr. a şi b, în suprafaţă utilă de câte 21,49 m.p., situate la parterul Hotelului A. (fost bloc E.) astfel cum au fost identificate prin expertiza tehnică imobiliară efectuată în cauză.
A obligat totodată Municipiul Constanţa, prin Primar, la restituirea către reclamantă a suprafeţei de teren aferentă celor două apartamente, reprezentând cota de 2,6% din suprafaţa totală de 989 m.p., ocupată de Hotel A., respectiv 25,71 m.p.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta s-a legitimat din punctul de vedere al calităţii procesuale active, demonstrând prin probele administrate că este moştenitorul legal al foştilor proprietari ai imobilului, de la care nemişcătorul a fost preluat abuziv, prin Decretul nr. 92/1950 care contravenea legii fundamentale în vigoare la acea dată, ce ocrotea dreptul de proprietate precum şi Codului civil, potrivit căruia nimeni nu putea fi silit a-şi preda proprietatea, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Cum preluarea s-a făcut fără un titlu valabil, reţine instanţa fondului, persoanele ale căror imobile au fost naţionalizate îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, redobândind atributele specifice ale dreptului de proprietate după emiterea deciziei şi respectiv a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din lege.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale care, prin Decizia nr. 66/C din 31 martie 2010, a respins ca nefondate, apelurile formulate de SC M. SA şi Municipiul Constanţa, prin Primar reţinând în esenţă că prima instanţă a apreciat în mod judicios asupra preluării abuzive a celor două apartamente şi respectiv asupra îndreptăţirii reclamantei de a obţine una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Tot astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 care vizează doar imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, ci dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care pârâta SC M. SA nu este o societate comercială privatizată ci o societate comercială cu capital majoritar de stat.
Or, în procesul de soluţionare a notificărilor este prevalent principiul restituirii în natură a imobilelor ce fac obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001.
Nu s-a reţinut nici incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 18 lit. c) (art. 19 alin. (1), după republicare), apreciindu-se că cele două apartamente nu au fost transformate astfel încât să devină un imobil nou faţă de cel preluat.
În cauză, au declarat recurs în termen legal atât pârâta SC M. SA, cât şi pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., SC M. SA, critică hotărârea dată în apel pe considerentul greşitei menţineri a soluţiei primei instanţe, vizând restituirea în natură a celor două apartamente care, se arată, au fost naţionalizate „in rem" pe numele societăţii antreprenoare E., care a edificat imobilul şi în consecinţă au intrat în patrimoniul statului, în temeiul legii, iar ulterior preluării au fost supuse unor numeroase modificări şi transformări, pentru ca în final, ca urmare a recompartimentărilor efectuate, să fie unite şi transformate în salon de mic dejun.
Urmare acestor transformări, cele două apartamente au devenit spaţii noi în cauză fiind incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
De altfel, conchide recurenta, naţionalizarea a privit fondul de locuinţe iar nu persoanele fizice - foştii proprietari - în legătură cu care nici nu s-a făcut dovada că ar fi fost exceptaţi de la actul naţionalizării.
În consecinţă, faţă de înscrisurile existente la dosar şi concluziile raportului de expertiză, instanţele nu puteau dispune restituirea în natură a celor două spaţii, impunându-se acordarea despăgubirilor, în raport de prevederile legii speciale.
Întemeindu-şi calea extraordinară de atac, pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Municipiul Constanţa, prin Primar, critică hotărârile date în cauză tot pe considerentul restituirii în natură, arătând că interesul său în susţinerea acestei critici rezidă în obligaţia sa de a restitui terenul aferent, indisolubil legată de restituirea construcţiei.
Cu privire la disponibilitatea celor două apartamente, din probele administrate, mai susţine recurentul, rezultă cu claritate că acestea fac parte din Hotelul A., deţinut în baza unui contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, de o societate comercială terţă.
Ca atare, în mod greşit s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Tot astfel, cu privire la identificarea apartamentelor, se învederează asupra neconcordanţelor existente între spaţiile preluate, la data naţionalizării, de la autorii reclamantei şi cele identificate de expertiza efectuată în cauză, care atestă împrejurarea modificărilor substanţiale aduse întregii clădiri şi schimbării destinaţiei acesteia.
Este greşită, mai susţine recurentul şi menţinerea soluţiei de restituire în natură a cotei indivize de 2,6% din terenul de 989 m.p. aferent întregului Hotel A., teren ce face parte din domeniul privat al Municipiului Constanţa şi nu a fost corect individualizat.
Or, conchide recurentul, este „imposibilă" restituirea în natură a unei cote ideale dintr-un bun, tocmai pentru că nu se cunoaşte care este partea din bun, privit în materialitatea sa, asupra căruia reclamantul deţine un drept de proprietate.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Este de necontestat că autorii reclamantei, A.M. şi A.C., au deţinut proprietatea asupra spaţiilor în litigiu, situate la parterul fostului bloc „E." - în prezent, Hotel A., drept dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu „Societatea anonimă E.", de la care întregul imobil (inclusiv apartamentele a şi b) a fost naţionalizat prin Decretul nr. DD/1950.
Actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, include în art. 1 lit. a), imobilele naţionalizate prin Decretul nr. DD/1950, în categoria imobilelor preluate în mod abuziv raţiunea reglementării constând în încălcarea flagrantă a ordinii constituţionale instaurată prin Constituţia de la 1948, sub imperiul căreia actul normativ a fost adoptat, care, în art. 8 prevedea, cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege.
Ca atare, pentru acordarea beneficiului legii reparatorii este suficient ca persoana îndreptăţită să facă dovada preluării bunului în legătură cu care s-a formulat notificarea, în baza acestui act normativ, distincţia privind încadrarea sau nu a imobilului în categoria celor prevăzute în art. 1 al decretului de naţionalizare şi respectiv dacă cel deposedat făcea sau nu parte din categoria persoanelor exceptate, interesând doar sub aspectul aplicabilităţii alin. (2) al textului mai sus citat potrivit căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire.
Ca atare, reţinând că reclamanta şi-a demonstrat legitimarea procesuală activă în calitate de succesoare a foştilor proprietari ai spaţiilor în litigiu, care, au fost preluate abuziv, fără plata vreunei despăgubiri în temeiul Decretului nr. DD/1950, instanţele au stabilit corect că aceasta este îndreptăţită la una din măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, respectiv la restituirea în natură.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Textul reia principiul prevalenţei restituirii în natură instituit prin art. 7 alin. (1) din lege, proclamând prioritatea acestuia şi caracterul de regulă al acestei măsuri reparatorii.
Tot astfel, art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ dispune că imobilele - terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar (ori, chiar minoritar, potrivit alin. (2) al textului) vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţia motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Or, aşa cum rezultă cu evidenţă din probele administrate, pârâta SC M. SA este o societate comercială cu capital majoritar de stat, în curs de privatizare, conform Ordonanţei Guvernului nr. 88/1997 modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, iar nu o societate privatizată, situaţie în care, în cauză, ar fi devenit incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) din lege, care ar fi putut circumscrie măsurile reparatorii doar la plata unor despăgubiri, în condiţiile legii speciale.
Nefondate sunt şi criticile ambilor recurenţi referitoare la refuzul instanţelor de a face aplicaţiunea în cauză a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din lege, pe considerentul că spaţiile solicitate a fi restituite au suferit transformări substanţiale care le-au modificat într-o asemenea măsură încât au fost încadrate şi recompartimentate într-un imobil devenit nou, în raport cu cel preluat.
Astfel, dispoziţiile mai sus citate circumscriu caracterul acestor transformări, unor modificări structurale, respectiv adăugării, pe orizontală şi/sau verticală, a noi corpuri de clădire, a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial.
Or, probele administrate, atestă că modificările clamate constau doar în desfiinţarea unor pereţi interiori şi respectiv unirea celor două spaţii pentru asigurarea funcţionalităţii de „salon pentru servirea micului dejun" iar nu în transformări structurale.
Nici împrejurarea că întregul imobil constituie obiectul unui contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, încheiat de pârâta de rând 1 cu SC „C. L.C.L" SRL, nu poate constitui un impediment la restituirea în natură din perspectiva art. 14 al Legii nr. 10/2001, care dispune că dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de acest act normativ sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă acestea au fost încheiate potrivit legii.
Nu poate fi primită nici critica pârâtului Municipiul Constanţa, prin Primar, vizând greşita restituire a cotei de 2,6% din terenul în suprafaţă totală de 989 m.p., în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din lege potrivit căruia în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare ale bunului solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote părţi ideale, potrivit dreptului comun.
În aplicarea acestei prevederi legale, art. 4.1 al Hotărârii Guvernului nr. 250 din 7 martie 2007 dispune că în cazul în care restituirea aceluiaşi imobil este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, care invocă un titlu de proprietate ce atestă existenţa unei coproprietăţi la data preluării abuzive, se va emite o decizie de restituire în care se vor consemna cotele ideale prevăzute în titlul de proprietate invocat.
În cazul în care doar o parte din foştii proprietari solicită restituirea pe calea legii speciale, Decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora.
Ca atare, în considerarea celor ce preced, în mod corect au apreciat ambele instanţe că spaţiile ce au făcut obiect al cererii de restituire intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi pot fi restituite în natură, măsură reparatorie instituită ca principiu prevalent, prin dispoziţiile acestui act normativ.
Aşa fiind, recursurile urmează a se respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii SC M. SA şi Municipiul Constanţa, prin Primar împotriva deciziei nr. 66/C din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3380/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3377/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
