ICCJ. Decizia nr. 3373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr.3373/2011

Dosar nr. 6806/2/2008

Şedinţa publică din 12 aprilie 2011

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 14689/3/2006, la data de 25 aprilie 2006 reclamanţii M.G.D., l.M.V., P.M.V., P.Ş.I. şi P.I. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, formulând contestaţie împotriva dispoziţiei din 20 martie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună anularea ca nelegală şi netemeinică a dispoziţiei şi obligarea pârâtei să dispună restituirea în natură a imobilului-teren în suprafaţă de 306 m.p. situat în Bucureşti, strada T.V. nr. a (ulterior denumită B-dul. T.V. nr. b) şi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru două corpuri de clădire în suprafaţă de 109 m.p. care au fost demolate de pe acest teren.

Pe parcursul procesului, reclamanţii au depus o cerere precizatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtei, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în ipoteza în care restituirea în natură a terenului nu este posibilă.

2. lnstanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1228 din 29 septembrie 2006, instanţa de fond a admis contestaţia; a anulat dispoziţia din 20 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti; a obligat pârâta să emită o dispoziţie pentru restituirea imobilului compus din teren în suprafaţă de 306 m.p. situat în Bucureşti, Bd. T.V. nr. b, şi două corpuri de clădire ridicate pe acesta în suprafaţă de 109 m.p., în prezent demolate - prin propunerea de acordare a despăgubirilor în favoarea reclamanţilor-contestatori, în condiţiile Legii nr. 247/2005; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în cuantum de 500 RON.

În motivarea acestei soluţii instanţa de fond a constatat următoarele:

Prin dispoziţia contestată din 20 martie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, ca răspuns la notificarea reclamanţilor din 01 noiembrie 2001, s-a respins cererea de restituire a imobilului situat in Bucureşti, strada T.V. nr. a (fostă Şoseaua D. nr. c) reţinându-se că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat în anul 1935, pentru cauză de utilitate publică, prin sentinţa nr. 127 din 28 ianuarie 1938 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia a IlI-a civilă.

În urma unor moşteniri succesive, reclamanţii au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul avut în vedere de Legea nr. 10/2001, ca succesori ai fostei proprietare P.Ş.P.T. decedată în anul 1959, în al cărei patrimoniu s-a regăsit bunul revendicat, compus din teren în suprafaţă de 306 m.p. situat în Bucureşti, Bd. T.V. nr. b, şi două corpuri de clădire ridicate pe acesta în suprafaţă de 109 m.p. Ministerului Public.

Imobilul a fost dobândit de către defunctă ca dotă de la tatăl acesteia, N.S., parţial prin actul dotal autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat sub nr. AD din 08 mai 1909 şi restul imobilului, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de acelaşi Tribunal nr. DC din 19 mai 1934, prin care A.V. i-a vândut defunctei cealaltă jumătate din imobil.

Referitor la preluarea imobilului, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 127 din 28 ianuarie 1938 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia a IlI-a civilă, s-a declarat expropriat pentru cauză de utilitate publică imobilul din Bucureşti, strada T.V. nr. a, proprietatea numitei T.P.

Din adresa din 13 noiembrie 2002 emisă de Direcţia Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţi, cadastru din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că imobilul, care la nivelul anului 1936 purta numărul a pe Bulevardul T.V., a fost renumerotat cu numărul b pe aceeaşi arteră de circulaţie (arteră ce a purtat succesiv denumirile Şoseaua D., Strada T.V. şi Bulevardul T.V.).

Ca urmare a hotărârii judecătoreşti sus-menţionate s-a adoptat Decizia nr. 46 din 12 mai 1938 prin care Comisia de arbitri de pe lângă Tribunalul Ilfov a fixat indemnizaţia cuvenită proprietarului pentru teren şi construcţie, decizie apelată de părţi, căile de atac fiind soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, prin Decizia nr. 11 din 16 aprilie 1940 prin care s-au respins ca nefondate apelurile.

Prima instanţă a apreciat că nu s-a probat în cauză dacă această ultimă hotărâre a fost recurată, respectiv care a fost cursul procedurii de expropriere, din actele dosarului rezultând însă că la data de 9 decembrie 1941, Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare (provizorii) în Bucureşti a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea aceleiaşi titulare, P.Ş.P.T.

Prin Decretul Marii Adunări Naţionale a R.P.R. din 27 aprilie 1949 asupra exproprierii pentru cauza de utilitate publică a unor bunuri, s-a dispus ca bunurile expropriate în temeiul legii de expropriere pentru cauza de utilitate publică din 1864, în privinţa cărora existau acţiuni pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti, să fie trecute în proprietatea şi folosinţa statului, orice procese în curs de judecată privitoare la aceste bunuri fiind stinse prin acest act normativ.

La data de 27 octombrie 1949 s-a realizat preluarea efectivă a imobilului din Bucureşti, strada T.V. nr. a, în baza Decretului arătat.

Prin urmare, a apreciat instanţa de fond, bunul imobil, a cărui restituire se solicită, a făcut obiectul procedurilor de preluare declanşate prin Decretul Marii Adunări Naţionale a R.P.R. din 27 aprilie 1949 - finalizate prin preluarea efectivă din data de 27 octombrie 1949, dată la care s-a întocmit procesul-verbal de către delegatul secţiei urbanistice edilitare al Comitetului Provizoriu al Capitalei, în lipsa foştilor proprietari astfel că nu a fost trecut în proprietatea statului (unităţii administrativ-teritoriale) printr-o expropriere pentru utilitate publică, cum s-a reţinut prin dispoziţia contestată, ci prin efectul actului normativ menţionat prin care s-a pus capăt procedurii de expropriere declanşate anterior, procedură care, până la proba contrară, rezultă că nu era finalizată, înscrisurile emise de autorităţi care atestă aplicabilitatea dispoziţiilor Decretului din 27 aprilie 1949 fiind neechivoce. Decretul, a reţinut prima instanţă, era contrar dispoziţiilor constituţionale în vigoare din acea vreme, art. 10 din Constituţia Republicii Populare Române adoptată în anul 1948 prevăzând în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică că aceasta poate fi făcută numai pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie, despăgubire a cărei plată în prezenta cauză nu s-a probat.

Tribunalul a stabilit astfel calitatea de proprietar a autoarei reclamanţilor asupra terenului în litigiu la momentul preluării de către stat, precum şi caracterul abuziv al acestei preluări, reclamanţii fiind îndreptăţiţi la restituire în temeiul dispoziţiilor reparatorii speciale ale Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005.

Având în vedere că reclamanţii nu au probat că imobilul-teren solicitat este liber şi poate fi restituit în natură, precum şi împrejurarea reţinută din adresa din 14 octombrie 2002 a Direcţiei Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţi, Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti conform căreia terenul în suprafaţă de 150 m.p. situat la adresa de mai sus a fost declarat de utilitate publică în vederea executării unei lucrări de interes local, prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 10 iunie 1999, Tribunalul a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la restituirea prin echivalent a imobilului, faţă de art. 1 alin. (2) şi art. 10 din acelaşi act normativ, cu aplicarea prevederilor imperative ale Legii nr. 247/2005, inclusiv în ceea ce priveşte procedura specială instituită în acest scop prin Titlul VII (art. 16 şi urm.) al legii.

3. Instanţa de apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii M.G.D., I.M.V., P.M.V., P.Ş.I., P.I. precum şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.

Prin apelul declarat, reclamanţii au criticat hotărârea ca netemeinică şi nelegală întrucât instanţa de fond nu a ţinut seama de principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii fiind reglementate doar în subsidiar.

În acest sens recurenţii au susţinut că Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi numai în cazul în care această măsură nu este posibilă datorită afectaţiunii bunului său pentru că acesta nu mai există ori este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea măsurilor prin echivalent.

Apelanţii au invocat principiile contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului ce guvernează procesul civil susţinând că au solicitat în principal restituirea în natură a imobilului-teren iar la primul termen de judecată, au formulat o cerere completatoare, solicitând, în subsidiar, restituirea prin echivalent a imobilului-teren, în situaţia în care restituirea în natură nu e posibilă.

Au arătat apelanţii că Primăria Municipiului Bucureşti nu a făcut dovada faptului că terenul ar fi fost ocupat cu construcţii sau detalii de sistematizare, pentru a putea fi restituit prin echivalent deşi trebuia să facă dovada aspectelor reţinute mai sus, întrucât, faţă de reclamanţi, opera principiul restituirii în natură, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice. Mai mult, instanţa de judecată nu a pus acest aspect în discuţia părţilor, aşa cum în mod legal ar fi trebuit să facă.

În mod greşit s-a reţinut caracterul relevant al relaţiilor comunicate prin adresa din 14 octombrie 2002 a Direcţiei Patrimoniu, Evidenţă Proprietăţii, Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, având în vedere că, până în prezent, obiectivul de utilitate publică, constând în realizarea unei pieţe, nu a avut loc, neprezentând nicio importanţă existenţa unor proiecte de lucrări în acest sens.

În consecinţă, apelanţii reclamanţi au solicitat admiterea căii de atac şi restituirea în natură a terenului în litigiu.

Prin apelul formulat, pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, a criticat sentinţa întrucât instanţa de fond a interpretat în mod greşit probatoriul administrat în cauză precum şi dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 247/2005.

Din actele dosarului rezultă că imobilul în litigiu nu cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care preluarea bunului în proprietatea statului a avut loc anterior perioadei de referinţa 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Imobilul a fost expropriat în anul 1935, prin sentinţa civilă nr. 127 din 28 ianuarie 1938 pronunţată de către Tribunalul Ilfov pentru cauză de utilitate publică, iar prin Decizia nr. 46 din 12 mai 1938 s-a fixat indemnizaţia cuvenită proprietarului pentru teren şi construcţie.

Raţionamentul instanţei privind înscrierea terenului, ca fiind proprietatea autoarei reclamanţilor, este greşit, în absenţa probării desfiinţării hotărârii judecătoreşti menţionate.

Apelanta a mai susţinut că instanţa de judecată a omis a avea în vedere momentul la care s-a produs exproprierea şi modalitatea preluării - hotărâre judecătorească, iar nu - momentul efectiv, faptic al preluării, care ar fi putut avea loc sau nu. Chiar în procesul-verbal din data 27 octombrie 1949 invocat de instanţa în susţinerea teoriei sale, se menţionează în penultimul paragraf că acesta s-a anexat la Dosarul nr. 1167/1935, ca atare procedura exproprierii a avut loc la nivelul anului 1935.

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată este nelegală atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condiţiile art. 274 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 83A din 19 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins apelul declarat de către pârâtă; s-a admis apelul declarat de către reclamanţi; a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, să emită o nouă dispoziţie privind restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 306 m.p, situat în Bucureşti, B-dul T.V. nr. b (fost B-dul T.V. nr. a) şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut din probele administrate, coroborate cu cele rezultate din întregul probatoriu administrat la fond, calitatea de persoane îndreptăţite la restituire a reclamanţilor, în sensul Legii nr. 10/2001 şi faptul că imobilul în discuţie se înscrie în categoriile menţionate în mod expres de legiuitor, astfel că acesta face obiectul Legii nr. 10/2001, rezultând cu claritate din probatorii că a fost preluat în proprietatea statului, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut şi aspectul că preluarea efectivă a imobilului din Bucureşti, strada T.V. nr. a, s-a realizat la data de 27 octombrie 1949.

Referitor la probele administrate cu privire la lucrările de urbanism ce ar afecta imobilul - teren, instanţa de apel a reţinut că imobilul în speţă, nu este afectat de lucrările de modernizare a arterei de circulaţie Bulevardul T.V., întrucât aceste lucrări, deşi se efectuează în imediata vecinătate a terenului menţionat, nu afectează în niciun mod acest teren, ci afectează numai terenul de la nr. a, situat pe acelaşi bulevard.

Câtă vreme, în cazul terenurilor libere de construcţii (cum este cazul în speţă), se permite restituirea în natură, chiar şi în situaţia în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-ar fi obţinut o autorizaţie de construire în vederea executării unor lucrări aprobate şi întrucât, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a condiţionat restituirea în natură a terenului de executarea efectivă a lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, neavând nicio importanţă dacă există sau nu proiecte de lucrări în acest sens, instanţa de apel a reţinut că obiectivul de utilitate publică, despre care face vorbire pârâtă, nu s-a realizat pe terenul ce face obiectul prezentei cauze, iar lucrarea de interes local nu afectează în niciun mod terenul situat la nr. b, acest teren fiind, aşadar, liber şi neafectat de detalii de sistematizare.

Cu privire la cele două clădiri ce existaseră pe terenul în discuţie şi care au fost complet demolate, instanţa de apel a apreciat că soluţia de acordare a despăgubirilor, pronunţată de prima instanţă, este corectă, întrucât rezultă atât din probele administrate, cât şi din susţinerile părţilor, că cele două clădiri nu mai sunt în fiinţă, astfel că restituirea în natură a acestora nu mai este posibilă.

4. Recurs/ casare

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, aşa cum acesta şi-a precizat denumirea, recurs ce a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5109 din 19 septembrie 2008; a fost casată Decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu următoarea motivare:

Susţinerile referitoare la interpretarea greşită a probelor administrate în cauză nu pot fi verificate de către instanţa de recurs deoarece se circumscriu unui motiv de recurs în prezent abrogat (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, în ceea ce priveşte interpretarea greşită a art. 21 pct. 1 şi art. 23 alin. (1) (în realitate, pct. 1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, recurentul nu a arătat la care asemenea norme se referă, respectiv la cele adoptate prin HG nr. 498/2003, în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate sau la cele adoptate în vigoare la data pronunţării deciziei civile recurate.

În oricare dintre ipoteze, textele de lege respective au fost invocate în mod greşit în susţinerea criticilor formulate întrucât se referă la alte chestiuni decât cele vizând modalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, care, în opinia părţii, s-ar plasa în afara domeniului de aplicare a actului normativ menţionat.

Instanţa de recurs a apreciat că intimaţii reclamanţi au depus la dosar înscrisurile prevăzute la lit. c) teza a II-a din Normele metodologice, respectiv actul de expropriere Decretul-Lege din 27 aprilie 1949 şi procesul-verbal din 27 octombrie 1949 încheiat cu această ocazie.

Cu privire la relevanţa acestor înscrisuri asupra modalităţii de preluare a imobilului în litigiu, în raport de celelalte acte administrate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a probelor şi stabilire a situaţiei de fapt, care nu mai poate fi rediscutată în cadrul recursului.

În concluzie, Înalta Curte a constatat, la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare, în sensul preluării imobilului prin Decretul din 27 aprilie 1949, că în mod corect acestea au reţinut incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în cauză.

În ceea ce priveşte situaţia juridică actuală a terenului solicitat instanţa de casare a apreciat că în apel nu s-a lămurit dacă terenul restituit în natură prin Decizia recurată este identic cu cel care a aparţinut autorilor reclamanţilor şi dacă este afectat de lucrări de utilitate publică, neînlăturând cu certitudine apărările formulate de pârât în acest sens.

Nefiind stabilit cu certitudine că imobilul de pe B-dul T.V., nr. b a purtat nr. c pe Şoseaua D. şi apoi strada, respectiv B-dul T.V., relaţiile furnizate de pârât în legătură cu afectarea imobilului de interes public „Modernizare B-dul T.V." nu ar fi justificate.

Nici expertiza tehnică întocmită în dosarul de apel, s-a considerat în recurs, nu a putut lămuri în mod precis dacă terenul solicitat de reclamanţi poate fi restituit în natură, faţă de lucrările desfăşurate în partea de vest a terenului şi despre care existau informaţii că ar face parte din obiectivul de investiţii „Reabilitarea B-dul V. ".

Ca atare, s-a reţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (art. 1, 7, 9) privind restituirea în natură a terenului, nefiind pe deplin clarificată situaţia de fapt.

Înalta Curte, prin hotărârea pronunţată, a trimis cauza spre rejudecare, în apel în vederea suplimentării probatoriului în legătură cu identitatea între imobilul deţinut de autoarea reclamanţilor şi cel pretins de aceştia, din perspectiva denumirii arterelor de circulaţie, a numerelor purtate succesiv, precum şi a afectării sau nu de lucrări de utilitate publică, prin efectuarea unei noi expertize, în care să se individualizeze cu certitudine imobilul în litigiu, inclusiv din perspectiva lucrărilor menţionate.

5.Rejudecare

În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 4/A din 31 martie 2010, pronunţată în complet de divergenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1228 din 29 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 14689/3/2006; a admis apelul declarat de reclamanţii M.G.D., I.M.V., P.E., în calitate de moştenitoare de pe urma defunctului P.I., F.S.M., în calitate de moştenitoare a defunctului P.M.V., P.L.V. prin mandatar F.M.S., în calitate de moştenitoare de pe urma defunctului P.M.V. şi T.L.E. prin mandatar F.M.S. în calitate de moştenitoare de pe urma defunctului P.M.V. şi P.Ş.I. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar să emită o dispoziţie de restituire în natură a suprafeţei de 138 m.p., identificat în perimetrul S EBCF din raportul de expertiză efectuat de ing. V.R. pe care l-a omologat în cauză, din imobilul teren situat în Bucureşti, B-dul T.V. nr. b şi de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru diferenţa de teren de 169 m.p.; au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a fost obligat intimatul-pârât la 1.000 RON cheltuieli de judecată către apelanţii-reclamanţi.

Opinia separată a fost în sensul admiterii apelului formulat de Municipiul Bucureşti prin Primar General, schimbării în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată şi a respingerii apelului declarat de reclamanţi, ca neîntemeiat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:

1. Apelul declarat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

În ceea ce priveşte critica referitoare la problema aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, situaţiei de fapt dedusă judecăţii şi care vizează un imobil expropriat în anul 1935, care nu s-ar situa, (susţinere apelant), în intervalul 1945-1989 ce face obiectul reglementării prin Legea nr. 10/2001, acest aspect, a fost rezolvat definitiv şi irevocabil de instanţa de control judiciar, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 5109 din 19 septembrie 2008 care a stabilit că împrejurarea preluării imobilului prin Decretul din 27 aprilie 1949, fapt ce atrage incidenţa disp. Legii nr. 10/2001 este stabilită de către instanţele anterioare şi nu mai poate fi rediscutată în cadrul recursului.

În consecinţă, reţinând considerentele instanţei de recurs, instanţa de apel a apreciat că problema aplicării Legii nr. 10/2001 în privinţa imobilului se bucură de autoritate de lucru judecat şi astfel nu mai poate fi analizată la rejudecarea apelului întrucât s-ar depăşi limitele casării.

Instanţa de recurs a trimis cauza spre rejudecare cu îndrumarea de a se verifica localizarea terenului ce face obiectul litigiului şi a se analiza situaţia sa prezentă, respectiv dacă poate fi restituit în natură sau nu.

În apelul lor, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului cu prioritate şi numai în cazul în care acesta nu se mai putea restitui în natură au solicitat acordarea unor măsuri în echivalent, criticând astfel soluţia instanţei de fond care a dispus restituirea terenului numai prin echivalent.

Pe linia deciziei de casare, la rejudecarea apelului, s-a efectuat o expertiză tehnică specialitatea topografie, prin care s-a stabilit că suprafaţa de 138 m.p. din cei 307 pretinşi este liberă fiind teren viran. Restul de 169 m.p. sunt afectaţi de lucrări de utilitate publică, respectiv de trotuarul şi partea carosabilă construite în cadrul lucrărilor de reabilitare a bulevardului. Expertul a mai arătat că nu există date la dosar din care să rezulte că pe terenul neafectat de lucrări în prezent, ar fi proiectate alte utilităţi publice.

Aceste concluzii nu au fost contestate de către părţi.

Prin urmare, reţinând dreptul reclamanţilor la restituirea cu prioritate în natură a părţii libere din imobil precum şi faptul că nu există nicio dovadă cu privire la existenţa unui impediment legal sau faptic faţă de o astfel de modalitate de despăgubire, instanţa de apel, constituită în complet de divergenţă, a pronunţat hotărârea mai sus arătată.

6. Recurs

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, pârâta a arătat că în mod greşit instanţa de rejudecare a admis apelul formulat de către reclamantă, având în vedere următoarele:

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoană ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special văzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001). La dosar nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenenţa terenului la domeniul public sau privat din strada T.V. nr. a.

0 altă critică se referă la faptul că nu s-a făcut dovada eventualelor despăgubiri încasate, situaţie în care restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate.

În continuare recurenta pârâtă a făcut simple referiri la anumite articole din Legea nr. 10/2001 sau Norme metodologice de aplicare unitară, fără a preciza în ce fel hotărârea instanţei de rejudecare este dată cu aplicarea greşită a legii sau lipsită de temei legal.

În plus, recurenta a considerat întemeiată opinia separată prin care s-a respins apelul formulat de către reclamantă şi s-a admis apelul pârâtei.

Astfel s-a susţinut că în rejudecarea apelurilor se impunea admiterea apelului instituţiei pârâte având în vedere faptul că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001 deoarece a fost expropriat în anul 1935, pentru cauză de utilitate publică, prin sentinţa civilă nr. 127 din 28 ianuarie 1936 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia ll-a civilă.

Analiza recursului.

Analizând motivele de recurs formulate în raport de considerentele deciziei Curţii de Apel şi de probele administrate în cauză se constată că Decizia atacată este legală şi temeinică, criticile aduse acesteia, în enumerarea mai sus arătată, nu pot fi primite pentru considerentele ce urmează:

Cu privire la prima critică ce vizează obligaţia depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate şi situaţia juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar în care să se stabilească apartenenţa terenului la domeniul public sau privat din strada T.V. nr. a, Înalta Curte observă că acestea au fost depuse odată cu notificarea cât şi ulterior, în faza judiciară.

Astfel, în urma unor moşteniri succesive, reclamanţii au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la restituire în sensul avut în vedere de Legea nr. 10/2001, ca succesori ai fostei proprietare P.Ş.P.T. decedată în anul 1959, în al cărei patrimoniu s-a regăsit bunul revendicat, compus din teren în suprafaţă de 306 m.p. situat în Bucureşti, Bd. T.V. nr. b, şi două corpuri de clădire ridicate pe acesta în suprafaţă de 109 m.p. Ministerului Public.

Nu poate fi primită critica ce priveşte apartenenţa terenului la domeniul public sau privat, întrucât în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".

Or, sintagma indiferent în posesia cui se află, are semnificaţia că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de apartenenţă, de calitatea deţinătorului.

Legat de acest aspect, prin expertiza tehnică specialitatea topografie, efectuată la rejudecarea apelului, cu respectarea limitelor casării deciziei, s-a stabilit că suprafaţa de 138 m.p. din cei 307 pretinşi este liberă, fiind teren viran. Restul de 169 m.p. sunt afectaţi de lucrări de utilitate publică, respectiv de trotuarul şi partea carosabilă construite în cadrul lucrărilor de reabilitare a bulevardului.

Dat fiind faptul că expertul a arătat că nu există date la dosar din care să rezulte că pe terenul neafectat de lucrări în prezent, ar fi proiectate alte utilităţi publice şi că aceste concluzii nu au fost contestate de către părţi, se priveşte ca nefondată critica referitoare la acest aspect.

Ca urmare, instanţa de trimitere a rejudecat dosarul, ţinând cont de indicaţiile date de instanţa de recurs în legătură cu cele două aspecte expres prevăzute de art. 315 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Nici susţinerea referitoare la eventualele despăgubiri încasate de autoarea reclamanţilor, nu poate fi primită, faţă de împrejurarea că la dosar au fost depuse declaraţii autentice, cu respectarea prevederilor art. 23.4 din HG nr. 250/2007, care atesta faptul că niciunul dintre semnatarii notificării, moştenitorii acestora, nu au primit despăgubiri băneşti sau de altă natură pentru imobilul notificat.

Cât priveşte critica ce are în vedere opinia separată în sensul că imobilul în litigiu nu ar face parte din categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001 deoarece a fost expropriat în anul 1935, aceasta este nefondată, faţă de împrejurarea că instanţa de control judiciar prin Decizia nr. 5109 din 19 septembrie 2008 a dezlegat definitiv şi irevocabil această problemă, raportat la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare, în sensul preluării imobilului prin Decretul din 27 aprilie 1949, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în cauză.

Celelalte critici, fiind formulate în manieră generală, în afara cadrului procedural îngăduit de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ (pct. 9 din al doilea recurs mai sus structurat) nu au putut fi încadrate în punctele 1-9 ale art. 304.

Constatând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 4/A din 31 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3377/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 3372/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

ICCJ. Decizia nr. 3373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3373/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs