ICCJ. Decizia nr. 3405/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3405/2011
Dosar nr. 8919/3/2010
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 18 februarie 2010 sub nr. 8919/3/2010, reclamanta SC C.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC T. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru nerespectarea clauzelor contractuale, înfiinţarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile proprietatea pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
La data de 12 octombrie 2010, reclamanta a precizat că înţelege să-şi modifice acţiunea în sensul că acţiunea iniţială în realizarea dreptului este modificată în acţiune în constatare, solicitând să se constate că reclamanta este constructor de bună-credinţă în temeiul unei convenţii încheiate cu pârâta, cât şi contravaloarea lucrărilor efectuate pentru pârâtă, în baza acesteia.
Prin sentinţa comercială nr. 10532 din 9 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 8919/3/2010 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu şi pe cale de consecinţă a fost respinsă acţiunea modificată, formulată de reclamanta SC C.C. SRL, prin lichidator judiciar E.C.I. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC T. SRL, prin administrator judiciar BFJ C.G. SPRL, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC C.C. SRL prin lichidator judiciar E.C.I. IPURL susţinând că prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat ca în contradictoriu cu SC T. SRL, instanţa să pronunţe o hotărâre prin care intimata să fie obligată la plata de despăgubiri pentru nerespectarea clauzelor contractuale, înfiinţarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile proprietatea intimatei. Astfel, a arătat că a încheiat cu intimata contractul de antrepriză din 16 aprilie 2007, în conformitate cu care urma să execute lucrări de construcţie montaj la cererea şi în favoarea intimatei, în valoare de 7.233.258 RON fără T.V.A.
Intimata s-a obligat să achite un avans de 20% din valoarea celor cinci tranşe, în care urma sa fie efectuată plata totală a lucrărilor.
Cu toate că a efectuat lucrările precizate prin acţiune în perioada 1 mai 2007-19 decembrie 2008, din luna martie 2008, intimata a refuzat să mai efectueze vreo plată, astfel că nu a mai avut posibilitatea materială de a continua construcţiile şi din 19 decembrie 2008 a sistat execuţia.
La termenul din 12 octombrie 2010, aceasta a precizat şi completat acţiunea iniţială, solicitând instanţei să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă în baza convenţiei încheiate cu intimata şi contravaloarea lucrărilor efectuate pentru aceasta.
Totodată, la termenul din 9 noiembrie 2010 a arătat temeiul juridic al acţiunii precizate şi completate, şi la acelaşi termen de judecată, instanţa din oficiu a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pe care a admis-o şi a respins acţiunea.
Prin urmare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. invocată şi admisă de către instanţă este nelegală, întrucât reclamanta nu a renunţat expres şi neechivoc la cererea iniţială privind obligarea intimatei la plata contravalorii lucrărilor executate, dimpotrivă a pus concluzii orale cu ocazia dezbaterilor şi pe acest capăt de cerere.
Manifestarea de voinţă, în sensul de a renunţa la judecata unui capăt principal din cererea de chemare în judecată reprezintă un act de desistare, deci, un act de dispoziţie.
Din această natură juridică a renunţării reiese cerinţa ca o atare declaraţie să fie făcută de reclamantă personal sau prin mandatar cu procură specială.
Drept urmare, reprezentantul convenţional al apelantei-reclamante prin lichidator judiciar nu putea renunţa la un capăt principal de acţiune şi nici nu a renunţat, mandatul de reprezentare juridică dat pentru prestarea serviciului avocaţial nefiind suficient pentru efectuarea actelor de dispoziţie.
Prin Decizia comercială nr. 60 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a avut în vedere conţinutul cererii, înregistrată la data de 12 octombrie 2010, potrivit căreia reclamantul a declarat că înţelege „să modifice acţiunea în realizarea dreptului într-o acţiune în constatarea dreptului”.
Cererea modificatoare este redactată şi semnată de avocat, astfel încât nu se poate susţine că reclamanta nu a cunoscut diferenţa dintre acţiunea în constatare şi acţiunea în realizare.
Pe de altă parte, „modificarea acţiunii iniţiale” nu poate fi considerată „completare”, aşa cum încearcă apelanta să acrediteze în motivele de apel, deoarece făcându-se trimitere la art. 132 alin. (2) C. proc. civ., rezultă fără putinţă de tăgadă că voinţa procesuală a acesteia a fost aceea de a înlocui acţiunea iniţială, în realizarea dreptului, în acţiune în constatarea dreptului.
Nici susţinerile apelantei în sensul că avocatul reclamantei nu ar fi avut mandat să renunţe la cererea de chemare în judecată, nu au fost primite, din perspectiva soluţiei date de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii cererii în constatare, deoarece, în cauză, nu s-a luat act de renunţarea la judecată (act de dispoziţie), ci s-a luat act de înlocuirea acţiunii iniţiale, aceasta nefiind un act de dispoziţie în plan procesual, ci un element procedural ce ţine de strategia juridică, la îndemâna avocatului părţii, împuternicit să reprezinte partea pe tot parcursul procedurii.
Prin urmare, s-a concluzionat că nici susţinerile de fapt, cu privire la existenţa raporturilor juridice dintre părţi şi la temeinicia pretenţiilor sale decurgând din contractul de antrepriză din 16 aprilie 2007 nu pot fi analizate în condiţiile admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, ci doar în cadrul unei acţiuni în realizarea dreptului, acţiune cu a cărei judecată instanţa, în mod corect, nu s-a mai considerat învestită.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a formulat recurs, în termenul legal, şi a invocat critici vizând nelegalitatea hotărârii pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii raportat la limitele învestirii instanţei, neexistând o cerere de renunţare la judecata cererii introductive, prima instanţă având de judecat atât o cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor executate, cât şi cererea completatoare prin care s-a solicitat să se constate că reclamanta este constructor de bună-credinţă în temeiul unei convenţii, cât şi lucrările executate în baza acesteia şi nu cum a reţinut instanţa de apel.
În aceste condiţii, a reluat şi dezvoltat toate susţinerile referitoare la temeinicia acţiunii iniţiale.
Analizând, recursul se găseşte nefondat.
Potrivit cererii din dosar, recurenta-reclamantă, prin avocat, a stabilit în mod clar limitele învestirii instanţei de judecată solicitând să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă în baza contractului de antrepriză şi lucrările executate, arătând, totodată, că înţelege să-şi modifice acţiunea iniţială dintr-o acţiune în realizarea dreptului prin care se solicitase obligarea pârâtei la plata contravalorii acestor lucrări şi luarea unor măsuri asigurătorii, într-o acţiune în constatare, invocând şi temeiul de drept, în condiţiile art. 111 C. proc. civ.
Alăturat acestei cereri formulată prin avocat, s-a depus mandatul special al reprezentantului legal al societăţii – lichidatorul judiciar SC C.C. SRL dat avocatului ales cu privire la cererea reformulată în sensul celor arătate mai sus.
Aşa fiind, în mod legal, instanţa de apel a respins apelul reclamantei, neputând reţine nicio încălcare de către prima instanţă a normelor de procedură raportat la art. 129 C. proc. civ., calificarea juridică dată cererii ulterioare formulată în condiţiile arătate, fiind corect determinată ca fiind una de schimbare a acţiunii în realizare în acţiune în constatarea dreptului pretins iniţial, situaţie ce a justificat apoi invocarea corectă a excepţiei inadmisibilităţii cererii faţă de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. - ca nou temei juridic al acţiunii.
Limitele procesuale ale acţiunii sunt determinate de parte şi este adevărat că, de regulă, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic invocat dar când, în cauză, reclamanta asistată de avocat a precizat clar obiectul şi motivele de drept în limitele cărora înţelege să se judece, prin schimbarea operată, ce putea avea loc oricând în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., instanţelor le era interzis să încalce aceste limite, pentru a nu aduce atingere principiului disponibilităţii.
Prin urmare, instanţa de apel a aplicat corespunzător dispoziţiile legale de procedură raportat la judecata în fond şi corelativ în apel. Totodată, verificarea legalităţii nu poate avea loc decât prin raportare la obiectul dedus judecăţii în limitele arătate, astfel încât restul susţinerilor făcute prin cererea de recurs privind temeinicia acţiunii în realizare nu pot fi analizate nici în recurs, faţă de dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ.
Concluzionând, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.C. SRL prin lichidator judiciar E.C.I. IPURL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 60 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3402/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3396/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
