ICCJ. Decizia nr. 3398/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3398/2011
Dosar nr. 4063/103/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată din 13 octombrie 2009 la Tribunalul Neamţ, reclamanta SC C.W. SRL - prin administratorul judiciar, a chemat în judecată pârâta SC S. SRL pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză, pârâta să fie obligată la plata sumei de 108.617,06 euro cu titlu de preţ şi a sumei de 14.106,43 euro cu titlul de dobânzi.
Pârâta a formulat întâmpinare şi a arătat că recunoaşte din debitul pretins conform facturilor enumerate doar suma de 43.412,19 euro, arătând că celelalte pretenţii sunt neîntemeiate.
Prin sentinţa civilă nr. 827/com din 7 septembrie 2010, Tribunalul Neamţ a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă SC C.W. SRL - prin administrator judiciar R.I. SPRL şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 43.412,19 euro cu titlu de preţ şi suma de 6.234 euro cu titlu de dobândă, respectiv suma de 1.200 RON, cu titlu cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a avut în vedere pretenţiile totale formulate de reclamantă la primul capăt de cerere (94.510,63 euro) şi în raport de sumele constatate ca fiind achitate de pârâtă din respectivele pretenţii (51.098,44 euro), a obligat-o pe pârâtă, în temeiul art. 969 şi 1073 C. civ., la plata diferenţei rezultate.
De asemenea, în temeiul art. 43 C. com., instanţa a obligat-o şi la plata sumei de 6.234 euro, reprezentând dobânda aferentă întârzierii în plată a sumelor datorate cu titlu de preţ, solicitată prin cel de al doilea capăt de cerere, respectiv la cheltuieli de judecată aferente.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 15 din 3 februarie 2011 a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 108.617 euro, reprezentând debit principal şi dobânzi legale.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Prescripţia se întrerupe: prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia”, potrivit art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o”, iar potrivit alin. (2) „După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie”.
Potrivit art. 1113 C. civ. „Când în chitanţă nu se zice nimic despre imputaţie, plata trebuie să se impute asupra aceRONa din datorii ajunse la termen, pe care debitorul, în acel timp, avea mai mare interes a o desface. În caz de o datorie ajunsă la termen şi alta neajunsă, deşi aceasta din urmă ar fi mai oneroasă, imputaţia se face asupra celei ajunse la termen.
Dacă datoriile sunt de egală natură, imputaţia se face asupra celei mai vechi; dacă datoriile sunt în toate egale, imputaţia se face proporţional asupra tuturora.”
Potrivit art. 1110 C. civ. „Debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeaşi speţă, are dreptul de a declara, când plăteşte, care este datoria ce voieşte a desface.”
Potrivit art. 1101 C. civ. „Debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar.”
Potrivit art. 1091 C. civ. „Obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie.”
Or, în interpretarea coroborată a acestor texte de lege, instanţa de apel a reţinut că: datoria se poate stinge prin plată, iertare de datorie ori prin prescripţie; recunoaşterea dreptului de cel în folosul căruia curge prescripţia are ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie de la data când a operat recunoaşterea; debitorul are dreptul de a stabili care este creanţa stinsă atunci când plăteşte, însă exercitarea acestui drept este condiţionată de declararea (expresă) în acest sens din partea debitorului, prin indicarea creanţei pe care înţelege să o plătească cu prioritate, însă acest drept al debitorului nu poate ştirbi la rândul său dreptul creditorului de a primi integral creanţa sa; în consecinţă, o imputaţie stabilită prin referire la suma plătită poate fi valabilă numai dacă datoria se stinge integral, creditorul neputând fi obligat să primească plăţi parţiale sub pretextul imputaţiei stabilită de debitor, întrucât creditorul trebuie să ştie care datorie este stinsă în întregime pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile de ţinere a contabilităţii în condiţiile legii; chiar dacă debitorul stabileşte ca plata făcută să privească o datorie mai recentă decât altele mai vechi, asta nu poate avea semnificaţia că creditorul a pierdut drepturile de creanţă anterioare celui stins prin imputaţie, pe de o parte, pentru că imputaţia nu poate privi decât partea sau întreaga datorie stinsă, iar nu şi celelalte datorii, iar pe de altă parte stabilirea de comun acord a datoriei mai recente care se stinge prin imputaţie nu are semnificaţia stingerii datoriilor anterioare ale debitorului către creditorul său, neputând fi considerată remitere voluntară în ce priveşte creanţele anterioare ale debitorului; cu alte cuvinte, imputaţia plăţii are semnificaţie şi are consecinţe pentru debitor numai în ce priveşte caracterul oneros al datoriilor, adică priveşte numai alegerea dintre datorii a celei mai oneroase pentru debitor, însă nu înseamnă în nici un caz că achitarea unei datorii mai recente are drept efect şi stingerea datoriei mai vechi şi care în mod normal trebuia plătită mai întâi de către debitor.
Faţă de aceste considerente de drept, raportat la probatoriul administrat în faţa primei instanţe, Curtea de Apel nu a luat în considerare susţinerea pârâtei că nu ar fi recunoscut la data de 15 decembrie 2006 o datorie exigibilă către recurentă în valoare totală de 148.956,59 euro şi pentru care se angaja să plătească imediat o sumă de 39.933,15 euro, pentru facturile emise de reclamantă şi rămase neachitate de către pârâtă la acea dată, întrucât la dosarul de fond se află dovada că pârâta a plătit reclamantei suma de 39.933,15 euro, ceea ce denotă fără nici un dubiu că pârâta a recunoscut suma datorată reclamantei pentru facturile rămase neachitate până la data de 15 decembrie 2006 şi a şi plătit partea din datorie pe care se obligase să o achite deîndată, pentru a putea debloca raporturile comerciale dintre părţi.
Prin această recunoaştere s-a întrerupt, deci, cursul prescripţiei extinctive care curgea în favoarea pârâtei, susţinerea acesteia că nu a existat o recunoaştere şi nu s-a finalizat negocierea dintre părţi asupra diferendului privind plata datoriilor restante rămânând fără niciun suport probator, dispoziţia de plată prin B. BANCA în favoarea reclamantei având ca obiect suma de 39.933,15 euro fiind făcută clar pentru datoria restantă.
S-a mai reţinut că aceste dispoziţii de plată confirmă atât recunoaşterea debitului de 148.956,59 euro restant la data de 15 decembrie 2006, cât şi faptul că negocierile s-au finalizat cu înţelegerea plăţii imediate a unei sume de 39.933,15 euro, precum şi a plăţii restului de 109.023,44 euro în cel mult 3 tranşe cel mai târziu până în februarie 2007, înlăturând apărările pârâtei conform cărora aceste creanţe ar fi prescrise.
În aceste condiţii, s-a apreciat că înţelegerea pentru viitor potrivit căreia în cazul relaţiilor comerciale derulate între părţi începând cu decembrie 2006, plata se va face în avans, nu afectează cu nimic debitul rămas de acoperit şi aferent anului 2006, după cum nici nu poate însemna că pentru datoria de 109.023,044 euro reclamanta ar fi renunţat la dreptul de creanţă corelativ ori că legea prezumă ca achitate aceste obligaţii de plată ale pârâtei către reclamantă, chiar dacă prin imputaţia stabilită de către debitoarea – pârâtă s-ar fi stabilit plata datoriilor aferente mărfurilor expediate în anul 2007 (aşa cum rezultă din dovezile privind plata unor facturi din anul 2007 prin intermediul băncilor depuse de pârâtă la dosarul cauzei).
Totodată, cum debitul de 109.023,044 euro era scadent în data de 15 decembrie 2006 şi este mai mare decât cel pretins de către reclamantă şi aferent perioadei ianuarie 2007 – decembrie 2007, instanţa de apel, în raport de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., a considerat că nu poate da apelantei – reclamante mai mult decât a cerut, iar indicarea greşită de către aceasta a facturilor achitate şi a celor rămase de achitat profită de fapt intimatei – pârâte, întrucât atât debitul cât şi penalităţile cerute puteau fi cerute pentru restul de plată de 109.023,44 euro, datorie mai oneroasă pentru pârâtă decât cea aferentă anului 2007.
Faţă de aceste considerente în drept şi fapt, instanţa de apel a statuat că instanţa de prim fond a aplicat greşit legea, atunci când a stabilit că facturile şi dovezile privind plăţile care conţineau menţiunea privind plata în avans au stins dreptul reclamantei la urmărirea şi încasarea debitului anterior de 109.023,44 euro ori când a ignorat probele care dovedeau recunoaşterea dreptului reclamantei şi care a întrerupt prescripţia sau când a stabilit că indicarea greşită de către reclamantă a facturilor scadente, fiindcă din eroare a operat ca stinse alte debite decât acelea pe care le imputase debitoarea – pârâtă, ar avea ca efect stingerea datoriilor anterioare, instanţa de fond având datoria să ceară lămuriri prin expertiză contabilă.
Cu alte cuvinte, s-a mai reţinut că numai schimbarea cauzei este interzisă în apel, însă mijloacele de probă care demonstrează raporturile juridice dintre părţi şi efectele acestora în privinţa părţilor (cauza judecăţii) sunt permise, astfel că cererea reclamantei apare ca întemeiată în totalitate, chiar dacă aceasta a indicat greşit (şi inabil) facturile a căror debite a considerat că nu sunt stinse, întrucât pretenţiile sale erau valoric pe deplin întemeiate şi susţinute prin alte înscrisuri aflate la dosarul cauzei şi pentru care pârâta – intimată nu a făcut dovada că le-ar fi achitat.
Ca urmare, pârâta a formulat recurs, în termenul legal, criticând hotărârea pentru motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În cadrul primului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a depăşit cadrul procesual şi s-a pronunţat în afara acestor limite cu privire la un debit care nu a fost solicitat de reclamantă prin acţiunea introductivă şi nici prin cererea de apel, încălcându-se astfel art. 7203 C. proc. civ.
Astfel, deşi reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unui debit principal de 94.510,06 euro decurgând din neplata anumitor facturi indicate expres prin cererea de chemare în judecată, la care s-a raportat în mod evident şi apelanta – reclamantă prin cererea de apel, instanţa de apel a schimbat obiectul şi cauza cererii deduse judecăţi şi a analizat în apel o datorie de 148.956,59 euro, cu privire la care s-a reţinut că recurenta – pârâtă ar fi recunoscut-o la 15 decembrie 2006 şi din care s-ar fi achitat suma de 39.933,15 euro fără a se indica însă care sunt facturile aferente, motivându-se în sensul că, în realitate, acesta este debitul care trebuia pretins prin acţiunea introductivă, fiind anterior acestuia.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că şi în situaţia în care ar exista un document de recunoaştere a vreunui alt debit decât cel solicitat în baza celor 10 facturi, acesta nu putea constitui temei pentru această cauză şi oricum nu se poate vorbi de o singură datorie, ci de operaţiuni comerciale distincte aşa cum rezultă din chiar facturile depuse de reclamantă şi ataşate acţiunii introductive.
Aşa fiind, este greşită atât aplicarea în cauză a efectelor juridice ale unor plăţi parţiale cât şi critica adusă de instanţa de apel instanţei de fond potrivit căreia s-ar fi apreciat în mod eronat că au fost stinse datoriile anterioare, deşi prima instanţă nici nu a reţinut acest lucru.
A mai arătat că în condiţiile în care instanţa de apel a considerat că instanţa de fond trebuia să ceară lămuriri expertului contabil, tocmai instanţa de apel era aceea care, pentru a aplica corect legea, trebuia să facă aceste demersuri.
Totodată, există o destinaţie a plăţilor stabilită în egală măsură de creditor şi de debitor, dispoziţiile art. 1110 şi art. 1112 C. civ. fiind imperative în această privinţă, nefiind aplicabilă regula imputaţiei legale a plăţii câtă vreme există o imputaţie convenţională care respectă legea.
În fine, greşit s-a reţinut că în cadrul concilierii directe pentru debitul solicitat prin acţiunea introductivă s-ar fi recunoscut suma pretinsă, iar împrejurarea că în contabilitatea proprie reclamanta a înregistrat diferit plăţile stingând alte debite decât cele declarate de recurentă nu îi poate fi opozabilă.
Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul se găseşte fondat.
Cererea de chemare în judecată învesteşte instanţa de judecată cu soluţionarea unei pretenţii civile concrete între părţi, de la această dată luând naştere un raport juridic procesual care generează drepturi şi obligaţii atât pentru părţi cât şi pentru instanţă, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii neputând hotărî decât asupra cererii deduse judecăţii, iar potrivit art. 294 C. proc. civ., în aplicarea principiului disponibilităţii, în calea devolutivă a apelului nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată.
Cererea chemare în judecată determină, deci, cadrul procesual cu privire la părţi, cauză şi obiect, instanţa de apel neputând schimba, din oficiu, aceste limite.
Prin urmare, de vreme ce prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată să plătească contravaloarea anumitor facturi pentru prestaţii contractuale efectuate pe o anumită perioadă (ianuarie 2007 – decembrie 2007) aşa cum rezultă din aceste facturi, iar prin apelul acesteia s-au adus critici în legătură cu plata acestor prestaţii, instanţa de apel nu putea, din oficiu, să se pronunţe în sensul admiterii apelului şi a obligării pârâtei la plata contravalorii întregii sume pretinse pentru prestaţii contractuale realizate anterior perioadei în litigiu (până la 15 decembrie 2006) cu motivarea nelegală că prin aceasta nu ar fi procedat la depăşirea limitelor cu care a fost învestită, ci doar a avut în vedere anumite împrejurări de fapt ignorate de parte.
Procedând astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere în judecata sa doar imputaţia plăţilor cu raportare la debitul pretins, ci a schimbat chiar limitele învestirii, soluţionând apelul şi modificând sentinţa în sensul admiterii acţiunii pentru un alt debit echivalent altor prestaţii efectuate pe o perioadă anterioară celei ce a făcut obiectul judecăţii.
Procedând astfel, instanţa de apel s-a pronunţat extra petita, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 294, art. 295 C. proc. civ. raportat la art. 7203 C. proc. civ., respectiv a art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fiind incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situaţie ce impune însă aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., în sensul admiterii recursului şi casării hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, şi nu a pronunţării unei hotărâri în fond, în recurs, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. aşa cum s-a solicitat, instanţa de apel nepronunţându-se pe fond în limitele învestirii pentru a se putea realiza controlul de legalitate.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere şi criticile din recurs privitoare la fondul litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC S. SRL ITALIA, împotriva deciziei nr. 15/2011 din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3396/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3394/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
