ICCJ. Decizia nr. 3411/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3411/2011
Dosar nr. 2858/3/2009
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 27 ianuarie 2009, B.S. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, obligarea pârâtei la plata sumei de 350.000 euro, sumă ce reprezintă despăgubiri băneşti pentru imobilul (construcţie în suprafaţă de 80 m.p. şi teren de 330 m.p. - în total suprafaţă desfăşurată de 337 m.p.) situat în Bucureşti, strada (fosta) C.V., preluat abuziv şi ilegal de regimul comunist.
În drept, a invocat Decizia XX a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Legea nr. 10/2001, completată cu dispoziţiile civile în materie, art. 998 şi urm., şi art. 1073 şi urm. C. civ.
La 19 noiembrie 2009, reclamanta şi-a precizat acţiunea faţă de calitatea procesuală pasivă a pârâtei, iar la dezbaterile care au avut loc la termenul din 25 martie 2010 a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei stabilită prin raportul de expertiză şi obligarea acesteia să emită decizie prin care să propună acordarea despăgubirilor.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, prin sentinţa nr. 498 din 1 aprilie 2010, a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta B.S. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General. A obligat pe pârâtă să emită o dispoziţie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, în valoare de 274.475 euro, în echivalent lei la data plăţii, în favoarea reclamantei, pentru imobilul construcţie şi teren situate în fosta strada C.V., Bucureşti (notificarea nr. RR/2001).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut incidenţa prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ.
S-a constatat că reclamanta a formulat notificarea înregistrată sub nr. RR din 15 octombrie 2001 la care nu i s-a răspuns. Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 138 din 24 ianuarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să soluţioneze respectiva notificare.
În continuare, s-a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin actul de vânzare-cumpărare autentificat, depus la dosar, iar imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 977/1962, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. S-a constatat totodată că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a determinat situarea fostului imobil şi s-a stabilit valoarea acestuia la suma de 274.475 RON.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtei de a propune acordarea de despăgubiri, s-a invocat Decizia Înaltei Curţi în interesul Legii nr. 20/2007, care a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
S-a constatat, de asemenea, că reclamanta a dedus judecăţii o acţiune în baza Legii nr. 10/2001, întemeiată pe refuzul primăriei de a răspunde notificării sale şi nu o acţiune în revendicare, astfel încât Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme nu este aplicabilă, nefîind incidenţă nici Decizia în interesul Legii nr. 52/2007, invocată prin întâmpinare, întrucât în cauză nu a fost emisă o decizie sau dispoziţie de către autoritatea competentă.
Prin Decizia nr. 470 A din 29 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în majoritate, a admis apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei Tribunalului, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a constatat că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, a înlăturat dispoziţia privind cuantumul despăgubirilor şi a trimis dosarul notificării la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
S-a reţinut, în esenţă, de către instanţa de apel, că în conformitate cu dispoziţiile art. 16 Cap.5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pârâta nu are competenţa de a stabili cuantumul formei de despăgubire, acesta fiind atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
S-a constatat că Decizia nr. XX pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dă dreptul instanţei de judecată de a soluţiona fondul notificării, dar în condiţiile legii speciale, care la rândul său nu permite stabilirea despăgubirilor de către pârâtă.
Împotriva acestei ultime decizi a declarat recurs reclamanta B.S., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii apelului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţată de Tribunal.
A considerat Decizia recurată ca fiind nelegală, dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, motiv de recurs ce se circumscrie celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat astfel că în mod greşit a fost reţinut art. 16 Cap. 5 din Titiul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât Decizia nr. XX a Înaltei Curţi a hotărât că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestită cu soluţionarea notificării persoanei îndreptăţite.
Cât priveşte reţinerea referitoare la atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a opinat că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001 şi a încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A subliniat că instanţa judecătorească este abilitată, fiind evident învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură şi nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie, ci dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, poate dispune ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului sau acordarea de despăgubiri.
Trimiterea dosarului la Comisia Centrală, cu reluarea procedurilor cu caracter administrativ, astfel cum reţine Curtea, înseamnă o gravă încălcare a legii şi contravine principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Lipsa răspunsului pârâtei nu poate rămâne necenzurat de către instanţa de judecată pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă însăşi Constituţia României prevede accesul liber la justiţie prin art. 21 alin. (2).
A arătat că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta era obligată, ca unitate deţinătoare şi învestită cu soluţionarea notificării să se pronunţe asupra acesteia în termenul legal prevăzut.
A considerat că argumentele şi considerentele juridice prezentate sunt conform cu principiile legislaţiei europene şi cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauzele F. contra României, M. contra României, R.I. contra României.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Rezumând criticile formulate de reclamantă prin motivele de recurs, se reţine că acestea vizează greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, în raport de Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte în interesul legii.
Aceste critici nu pot fi însă primite.
Astfel, în cuprinsul Capitolului 5 la art. 16 din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările care erau soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul deciziilor sau dispoziţiilor a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire - ipoteză ce se referă la alin. (1) şi notificările care nu erau soluţionate într-o asemenea modalitate şi în privinţa cărora s-a reglementat, prin alin. (2), să fie predate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Din interpretarea acestui text de lege rezultă implicit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţele de judecată nu mai sunt abilitate să stabilească cuantumul despăgubirilor, acesta urmând a fi determinate de către Comisia Centrală, potrivit procedurii speciale reglementate de art. 13 din Capitolul III Titlul VII al legii.
Totodată, obligarea pârâtei, prin sentinţa pronunţată de Tribunal, la emiterea unei dispoziţii prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul în litigiu, nesocoteşte prevederile legii speciale în cadrul căreia se valorifică pretenţiile, prin stabilirea măsurilor reparatorii în afara cadrului normativ existent.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în „compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Se reţine deci că nedeterminarea valorii măsurilor reparatorii de către instanţă nu echivalează cu o încălcare a dreptului de acces, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat susţine recurenta, din moment ce instanţa de apel, prin hotărârea atacată a constatat faptul că reclamanta este persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii.
Astfel, reclamanta, în calitate de persoană îndreptăţită în accepţiunea Legii nr. 10/2001, are un drept de creanţă în sensul măsurilor reparatorii, în cauză neputând a fi acordate însă despăgubiri băneşti, întrucât ar excede cadrului normativ în vigoare.
Pe de altă parte, împotriva deciziei emisă de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor se poate declanşa controlul judecătoresc în baza Legii contenciosului administrativ, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 247/2005.
În acest mod, este întrunită exigenţa dreptului de acces la justiţie, în sensul art. 6 din Convenţie, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuţii jurisdicţionale să poată fi supusă examinării complete, în fapt şi în drept, unei instanţe care să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imparţialitate impuse de respectivul articol.
Nu pot fi primite astfel nici criticile recurentei referitoare la aplicarea eronată a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi prin care s-a hotărât că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, întrucât, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel, Decizia pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dă dreptul instanţei de judecată de a soluţiona fondul notificării, dar în condiţiile legii speciale, care la rândul său nu permite stabilirea despăgubirilor de către pârâtă şi cu atât mai puţin a celor băneşti.
Sunt nefondate şi criticile recurentei referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, aceasta susţinând că pârâta era obligată, ca unitate deţinătoare şi învestită cu soluţionarea notificării să se pronunţe asupra acesteia în termenul legal prevăzut, motivat de faptul că prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor băneşti reprezentând contravaloarea imobilului în litigiu, iar anterior, prin sentinţa nr. 138 din 24 ianuarie 2008, definitivă, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost obligată Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General să soluţioneze notificarea formulată de reclamantă.
Pentru cele de mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se priveşte a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 470 A din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă pubtică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3419/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3409/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
