ICCJ. Decizia nr. 3475/2011. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3475/2011
Dosar nr. 4736/1/2011
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2011
Asupra recursului de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin decizia comercială nr. 191 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins apelul formulat de apelanta C.N.C.F. C.F.R. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 1015/3/2007 în contradictoriu cu intimata SC P.C. SA, ca nefondat.
A fost obligată apelanta la plata sumei de 68414,30 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 1015/3/2007 a fost admisă acţiunea privind pe reclamanta SC P.C. SA Suceava în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. C.F.R.SA Bucureşti astfel cum a fost precizată şi pârâta a fost obligată către reclamantă la plata sumei de 3.458.271,86 lei (RON), reprezentând contravaloare lucrări plus, 42.201,34 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că probele confirmă executarea de către reclamantă pentru pârâtă a unor lucrări de construcţii şi instalaţii la obiectivul R.K. Clădire Călători Suceava în perioada iunie 2003 – decembrie 2003 şi că valoarea acestora s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
S-a mai reţinut faptul că între părţi nu a existat contract scris şi că sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea „actio de in rem verso”, neexistând un alt mijloc juridic pentru valorificarea pretenţiilor de către reclamantă.
Împotriva sentinţei precizate a formulat apel pârâta care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei prematurităţii acţiunii reclamantei cu consecinţa respingerii acţiunii ca prematur introdusă. Pe fond, s-a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată şi în subsidiar ca inadmisibilă.
Prin încheierea de şedinţă de la 08 februarie 2011 Curtea s-a pronunţat pe cererea intimatei privind citarea apelantei prin administrator judiciar şi pe excepţiile invocate în sensul respingerii pentru motivele inserate în acea încheiere.
Intimata a depus concluzii scrise.
Examinând în ansamblu motivele de apel în raport de probele administrate în cauză, Curtea a reţinut că apelul apare ca nefondat pentru considerentele de mai jos.
Prin decizia comercială nr. 442 din 29 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei comerciale nr. 6211 din 09 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi a fost desfiinţată această sentinţă cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Decizia precizată a rămas irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâtă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1844 din 10 iunie 2009.
În primul ciclu procesual s-a administrat şi proba cu expertiză tehnică în construcţii.
În privinţa acestui raport de expertiză, pârâta a formulat obiecţiuni cu privire la care instanţa de fond s-a pronunţat pe de o parte în sensul ca expertul să depună procesul-verbal de la 10 decembrie 2007, document depus la dosar şi pe de altă parte respingând celelalte obiecţiuni, considerând că expertul a răspuns la obiectivele stabilite de instanţă (vezi încheierea de la 14 martie 2008 – fila 293 vol. II dosar 1015/3/2007).
Prin încheierea de şedinţă de la 11 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, părţile prin reprezentanţi au arătat că nu mai au alte cereri de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat (vezi fila 317 vol. II dosar 1015/3/2007).
În fond după casare pârâta nu a solicitat probe şi nici nu a invocat alte aspecte privind expertiza tehnică în construcţii efectuată în primul ciclu procesual, respectiv a obiecţiunilor formulate la aceasta, singura sa excepţie vizând prematuritatea introducerii acţiunii de către reclamantă. Pârâta chiar s-a opus la proba testimonială propusă de reclamantă.
Mai mult, din practicaua sentinţei comerciale nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rezultă că reclamanta a renunţat la audierea martorilor motivat de faptul că expertiza nu a fost contestată. De asemenea, mai rezultă că părţile prin consilieri juridici au arătat că nu au mai avut alte cereri de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat.
Pentru cele expuse, aspectele de ordin procedural privind nemotivarea încheierii de şedinţă din 14 martie 2008, privind nereţinerea de către instanţă a obiecţiunilor formulate de pârâtă în primul ciclu procesual şi eventuala lipsă de motivare a respingerii acestora, privind nepunerea în discuţia părţilor a acestor obiecţiuni, apar nefondate.
În altă ordine de idei, s-a reţinut că pârâta ar fi putut să formuleze apel împotriva primei hotărâri a instanţei de fond, inclusiv a încheierii din 14 martie 2008 cu privire la criticile invocate de abia în această fază procesuală.
Tot astfel, în temeiul principiului disponibilităţii, apelanta putea să solicite instanţei de fond în al doilea ciclu clarificarea aspectelor invocate pentru prima dată în apelul de faţă ceea ce este inadmisibil faţă de art. 294 C. proc. civ..
Altfel rolul activ al judecătorului nu suplineşte principiul disponibilităţii părţilor care au arătat că nu mai au cereri, excepţii sau probe de administrat.
Mai mult, prin modificările suferite de art. 129 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010, în alin. (5)1 se prevede că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Aşadar, apelanta, în temeiul principiului disponibilităţii, a ales ca în al doilea ciclu procesual să nu invoce în faţa instanţei de fond decât excepţia prematurităţii acţiunii reclamantei.
În privinţa excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii motivat de faptul că dreptul reclamantei nu este actual fiind supus condiţiei suspensive, critica apare nefondată întrucât, imposibilitatea încheierii procesului-verbal de recepţie finală se datorează atitudinii apelantei care prin adresa nr. 6.1/48 din 20 ianuarie2004 a sistat lucrările ce trebuiau efectuate în continuare de către intimată.
Împrejurarea că procesul-verbal de la 11 decembrie 2003 nu constituie act de recepţie finală, ci un act prin care s-au stabilit lucrările executate pe o anumită perioadă şi lucrările ce urmau a se executa pe altă perioadă, nu înseamnă că în lipsa procesului-verbal de recepţie finală nu se poate solicita contravaloarea lucrărilor executate pentru că dreptul la acţiune al reclamantei nu este actual, fiind afectat de condiţie suspensivă.
Acest lucru s-a reţinut pentru că lucrările prevăzute în procesul-verbal de la 11 decembrie 2003 a se executa nu s-au mai executat de către intimată urmare voinţei apelantei care la 20 ianuarie 2004 a sistat executarea acestora.
Atitudinea apelantei nu poate să conducă la concluzia că lucrările deja executate nu trebuie plătite pentru lipsa procesului-verbal de recepţie finală care niciodată nu se va încheia în situaţia dată.
Altfel, acţiunea reclamantei se întemeiază pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei în dauna reclamantei, între părţi neexistând contract scris.
S-a mai reţinut că aspectele criticate pentru interpretarea eronată a dispoziţiilor legale în materia recepţiei lucrărilor cât timp lucrarea finală nu a executat-o intimata la iniţiativa apelantei şi nu s-a putut încheia un proces-verbal de recepţie finală apar nefondate.
Pe de altă parte, apelanta a interpretat reţinerile instanţei de fond privind lipsa unui contract pentru lucrările expertizate în alt fel decât instanţa, depăşind limitele avute în vedere de instanţă.
Şi critica privind iniţiativa notificării recepţiei finale a fost apreciată ca nefondată de vreme ce un astfel de eveniment nu a existat pentru că lucrarea nu a fost finalizată de către intimată prin voinţa apelantei.
În privinţa necesităţii refacerii raportului de expertiză, Curtea a apreciat critica nefondată pentru argumentele expuse la criticile de ordin procedural.
În concret, apelanta trebuia să solicite acest lucru în faţa instanţei de fond dar, aşa cum s-a arătat, probele nu relevă că aceasta ar fi solicitat acest lucru.
Altfel, intimata a depus facturile fiscale pentru materialele achiziţionate şi precizări pentru înscrisurile depuse, inclusiv sub aspectul utilităţii acestora în cauză.
S-a apreciat că toate celelalte aspecte vizând expertiza nu pot face obiect de analiză pentru prima dată în apel întrucât este contrar prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către intimată, Curtea a admis cererea în parte în limita probelor şi în temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat apelanta către intimată la plata sumei de 68.414,30 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs C.N.C.F.CF.R. SA care a solicitat ca, în temeiul art. 312 alin. (2) coroborat cu art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ., să se admită recursul, să se caseze decizia recurată şi să se trimită cauza spre rejudecare pentru refacerea expertizei tehnice.
S-a învederat, în esenţă, că în cursul anului 2003 reclamanta a executat, in afara contractului, lucrări la obiectivul Gara Burdujeni.
Raportul de expertiza tehnica in construcţii efectuat in cauza (aflat in dosarul instanţei de fond) a confirmat faptul ca lucrările executate de reclamanta s-au desfăşurat numai in anul 2003, astfel:
- la obiectivul: „să se stabilească care sunt lucrările realizate de reclamanta la clădirea Gara Burdujeni (Suceava) in perioada iunie 2003 - martie 2004 precum şi natura acestora”, concluzia expertului cu privire la toate cele 7 (şapte) grupe de lucrări este ca toate lucrările au fost executate în anul 2003;
- la obiectivul propus de instanţa: „sa se stabilească în funcţie de actele de la dosarul cauzei precum şi în funcţie de înscrisurile ce vor fi consultate, care este perioada de executare a lucrărilor şi în aceasta situaţie sa se prezinte defalcat pentru anul 2003 si pentru anul 2004” concluzia expertului este ca „perioada de execuţie a lucrărilor (....) executate de reclamanta SC P.C. Suceava a fost: iunie 2003 – decembrie 2003”.
S-a arătat că prin H.G. nr. 870 din 31 iulie 2003, depusă la dosarul cauzei (în prima instanţă), staţia de cale ferată Burdujeni a fost inclusă în proiectul de „Reabilitare a unor staţii de cale ferată”, alocându-se fonduri din credite externe şi impunându-se prin lege organizarea licitaţiilor în vederea încheierii contractelor de prestării servicii pentru execuţia lucrărilor de reabilitare.
În acest context, societatea reclamanta a fost somată verbal să sisteze lucrările la obiectivul Suceava Burdujeni.
Prin actul nr. 6.1/48 din 20 ianuarie 2004, directorul regionalei C.F. Iaşi dispus şi în scris sistarea lucrărilor de reparaţii la obiectivul staţiei CF Suceava Burdujeni.
Obiectivul nu a fost finalizat de reclamanta, ci de o alta societate comerciala - SC M. SRL - cu care C.N.C.F. C.F.R.SA a încheiat contract de execuţie lucrări şi cu care s-a încheiat procesul-verbal de recepţie definitivă.
Cu privire la soluţia data de instanţa de apel asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantei la data introducerii acţiunii (ianuarie 2007) determinata de lipsa capacităţii de exerciţiu a administratorului P.L. s-a apreciat ca este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. motivat de următoarele argumente:
Considerentele pe care instanţa si-a întemeiat soluţia de respingere a excepţiei sunt eronate întrucât reabilitarea de drept a administratorului societăţii reclamante de care acesta a beneficiat in anul 2010 - nu poate acoperi cu efect retroactiv lipsa capacităţii de exerciţiu a administratorului existentă la data introducerii acţiunii judiciare si pe parcursul acestui proces;
În intervalul 2007-2010, administratorul intimatei era lipsit de capacitatea de exerciţiu, având o hotărâre definitiva de condamnare la pedeapsa închisorii si aflându-se sub termenul de încercare.
Cu privire la acest aspect, s-au învederat următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C. proc. pen. hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 416 pct. 4 din acelaşi cod hotărârile primei instanţe rămân definitive la data la care apelul a fost respins.
Sentinţa penală nr. 754 din 18 septembrie 2006 a Judecătoriei Suceava - prin care administratorul P.L. a fost condamnata la pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de evaziune fiscala - a devenit definitiva la data de 04 iunie 2007 prin respingerea apelului acesteia (decizia nr. 231 din 04 iunie 2007 pronunţata de Tribunalul Suceava ca instanţa de apel).
Sentinţa prevedea un termen de încercare de 2 ani si 6 luni după care putea opera reabilitarea de drept a persoanei condamnate.
Faţă de datele înscrise in hotărârea judecătoreasca de condamnare a administratorului societăţii, definitivă din 04 iunie 2007 rezultă că administratorul P.L. putea beneficia de reabilitarea de drept începând cu luna ianuarie 2010, când s-ar fi împlinit termenul de încercare de 2 ani si sase luni.
Certificatul de cazier judiciar este datat 24 ianuarie 2011. La aceasta data, în mod evident, administratorul P.L. era reabilitat de drept.
S-a apreciat de către recurentă că, în intervalul 2007-2010, administratorul era lipsit de capacitatea de exerciţiu, având o hotărâre definitiva de condamnare la pedeapsa închisorii si aflându-se sub termenul de încercare.
Hotărârea AGA emisa in 25 ianuarie 2011 prin care se confirma cu efect retroactiv actele juridice semnate de administratorul P.L. pe intervalul 2007 - prezent nu are valoare juridica, deoarece nu poate acoperi retroactiv perioada pentru care administratorul era lipsit de capacitatea de exerciţiu având o condamnare definitiva pentru infracţiunea de evaziune fiscală şi este dată cu încălcarea interdicţiilor exprese prevăzute de Legea nr. 31/1990. Recurenta a arătat că nu a fost parte in procesele penale respective astfel încât nu a putut invoca în termen această excepţie.
În dosarul penal la care s-a referit recurenta s-a reţinut că administratorul societăţii P.L. a dispus neînregistrarea in evidenta contabila a societăţii intimate a unui număr de 62 de facturi fiscale din relaţia comerciala cu C.N.C.F. C.F.R.SA - Regionala CFR Iaşi. În anul 2003 intimata nu a mai emis facturi fiscale către recurentă pentru prestaţiile pentru care se pretinde plata in acest proces.
Recurenta îşi pune întrebarea cine încasează suma stabilita prin hotărârea instanţei de fond daca aceasta societate nu are in evidentele sale înregistrat clientul/debitorul C.N.C.F. C.F.R.SA ? Cum se stinge in evidenta contabila subscrisa de vreme ce nu exista facturi fiscale emise de furnizor (reclamanta), iar legislaţia fiscala nu mai permite emiterea după opt ani a facturilor fiscale?
Recurenta a apreciat că susţinerile sale se încadrează in motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanţa de apel, deşi a obligat intimata sa depună facturile fiscale emise de terţi care cuprind materialele puse in opera de aceasta, lipseşte de eficientă juridica aceste înscrisuri care puteau fi utilizate de expert pentru refacerea expertizei.
Motivarea instanţei pentru respingerea necesitaţii refacerii expertizei nu poate fi primită, fiind străina de natura pricinii: „părţile nu pot invoca in căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus si administrat in condiţiile legii”.
Obiecţiunile la raportul de expertiză au fost exprimate în ambele cicluri procesuale, dar instanţa a trecut peste această etapă, acordând cuvântul pe fond.
Întrucât s-a trecut peste etapa dezbaterii raportului de expertiză, recurenta a apreciat că au fost încălcate normele de procedură şi dreptul la apărare.
Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta a precizat că s-a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât suma solicitată de intimată este de 7131,70 lei, iar suma acordată, în mod nejustificat, este de 68414,30 lei.
Recursul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Pe parcursul soluţionării recursului, recurenta a învederat instanţei că asupra intimatei reclamante a fost deschisă procedura generală a insolvenţei printr-o hotărâre irevocabilă, fiind numit administrator judiciar A. IPURL.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele:
Lipsa capacităţii de exerciţiu a administratorului reclamantei, invocată de recurentă, este sancţionată cu nulitatea relativă, în cazul în care actele de procedură efectuate în cauză nu sunt ratificate de reprezentantul societăţii.
Momentul confirmării este, contrar susţinerilor recurentei, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât codul de procedură civilă stabileşte că nulitatea relativă nu intervine automat, la termenul la care se constată neregularitatea procedurală, ci în condiţiile art. 161 alin. (1), instanţa putând acorda un termen pentru complinirea lipsurilor.
Hotărârea AGA emisa in 25 ianuarie 2011 prin care s-au confirmat cu efect retroactiv actele juridice semnate de administratorul P.L. acoperă nulitatea eventuală a actelor efectuate întrucât excepţia invocată are un caracter dilatoriu, legea conferind dreptul reprezentantului legal de a acoperi lipsurile sau o parte din acestea.
Numai în cazul în care actele nu au fost confirmate intervine caracterul peremptoriu al excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, cererea de chemare în judecată urmând a fi anulată.
Din această perspectivă, chiar dacă susţinerile recurentei referitoare la momentul de la care a intervenit reabilitarea administratorului P.L. ar fi reţinute de instanţă, atât timp cât actele efectuate de aceasta au urmat procedura confirmării, cererea nu poate fi anulată.
În ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel cu privire la obiecţiunile la raportul de expertiză, Înalta Curte apreciază că acestea sunt corecte şi corespund situaţiei care rezultă din actele dosarului.
Astfel, pârâta a depus obiecţiuni la raportul de expertiză în primul ciclu procesual, dar hotărârea pronunţată de instanţa de judecată a fost desfiinţată în calea de atac, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.
În cel de-al doilea ciclu procesual obiecţiunile nu au mai fost reiterate de către pârâtă, fiind consemnată în practicaua sentinţei comerciale nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti împrejurarea că „părţile, prin consilieri juridici, arată că nu mai au cereri de formulat, excepţii de invocat sau probe de administrat”.
În condiţiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, fiind un proces al intereselor private, Înalta Curte apreciază că judecătorul cauzei s-a pronunţat asupra solicitărilor părţilor, iar omisiunea instanţei de a administra probe pe care părţile nu le-au mai susţinut nu poate fi invocată în căile de tac potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) indice 1 C. proc. civ.
În situaţia în care recurenta a apreciat că cele reţinute în practica nu corespund susţinerilor reprezentantului său, aceasta avea posibilitatea formulării unei cereri de îndreptare eroare materială, dar nu a utilizat calea deschisă de legiuitor.
Cu privire la cheltuielile de judecată însă, motivele de recurs apar ca fiind întemeiate întrucât instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, intimata reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 7131,70 lei (fila 38 dosar apel) şi a sumei de 740,80 lei (fila 45 dosar apel) cu titlu de cheltuieli de judecată.
Constatând culpa procesuală a apelantei, în baza art. 274 C. proc. civ., se constată că aceasta a dovedit efectuarea unor cheltuieli de judecată în cuantum de 6920,50 lei, la plata cărora va fi obligată, în apel, către intimată.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul şi va modifica în parte decizia comercială nr.191 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în sensul că va obliga apelanta pârâtă C.N.C.F. C.F.R. SA BUCURŞTI la plata sumei de 6.920,50 lei cheltuieli de judecată în apel către intimata reclamantă SC P.C. SA SUCEAVA.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Înalta Curte va respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs ca neîntemeiată deoarece în recurs taxa de timbru achitată a fost datorată la valoarea contestată pe fondul cauzei, iar instanţa a admis recursul numai pentru greşita acordare a cheltuielilor de judecată, pentru care calea de atac este scutită de timbraj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA BUCUREŞTI.
Modifică în parte decizia comercială nr. 191 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în sensul că obligă apelanta pârâtă C.N.C.F. C.F.R. SA BUCURŞTI la plata sumei de 6.920,50 lei cheltuieli de judecată în apel către intimata reclamantă SC P.C. SA SUCEAVA.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3476/2011. Civil. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3473/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
