ICCJ. Decizia nr. 3648/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3648/2011
Dosar nr. 7108/105/2007
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 548 pronunţată la data de 5 martie 2009, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată contestaţia, reţinând că prin dispoziţia din 10 iunie 2002 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti, s-a respins notificarea petiţionarilor T.C.E., T.E.V. şi T.C.A., prin care s-a solicitat restituirea în natură a unei cote părţi din imobilul situat în Ploieşti, strada V.L., care a aparţinut în cota de ½ autorului T.A., reţinându-se că acesta a trecut în proprietatea statului ca urmare a unei proceduri judiciare de executare silită prin confiscare a bunurilor cu titlu de pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege „imobilele preluate prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natura politica prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist".
Întrucât partea din imobil ce a aparţinut autorului contestatorilor, T.A., a intrat în proprietatea statului ca urmare a unei proceduri judiciare de executare silită prin confiscarea bunurilor cu titlu de pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare care nu poate reprezenta o condamnare pentru infracţiuni de natură politică şi nu se încadrează în dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanţa a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 197 din 13 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus respingerea apelului declarat de reclamanţii T.C.E., T.E.V., T.C.A., toţi domiciliaţi în Ploieşti, strada V.L., judeţul Prahova, împotriva sentinţei civile nr. 548 din 5 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Ploieşti – prin Primar şi Primarul Municipiului Ploieşti, ca nefondat.
Curtea, analizând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, faţă de actele şi lucrările dosarului şi de normele legale incidente în soluţionarea cauzei, a constatat că apelul este nefondat şi a dispus respingerea acestuia.
În speţă, prin dispoziţia contestată de reclamanţi, Primarul Municipiului Ploieşti a respins notificarea petiţionarilor privind restituirea în natură a unei părţi din imobilul situat în Ploieşti, strada V.L., judeţul Prahova, cu motivarea că imobilul a trecut în proprietatea statului ca urmare a unei proceduri judiciare de executare silită prin confiscarea bunurilor cu titlu de pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare.
S-a reţinut că, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa fondului analizând materialul probator al cauzei a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, întrucât partea de imobil ce a aparţinut autorului contestatorilor a intrat în proprietatea statului ca efect al pedepsei complementare de confiscare a averii în urma comiterii infracţiunii de delapidare.
Hotărârea pronunţată este legală.
Practica este constantă în sensul că sunt exceptate şi nu fac obiectul Legii nr. 10/2001 astfel cum s-a statuat şi prin dispoziţiile art. 1 pct. 3 lit. c) din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 imobilele care au fost preluate de stat prin confiscarea averii, dispusă ca pedeapsă complementară, prin hotărâri judecătoreşti penale de condamnare pentru alte infracţiuni decât cele menţionate la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.
Referitor la reglementarea legală menţionată, instanţa civilă este abilitată să verifice şi să constate dacă imobilele pentru care se pretind măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea averii în baza unor hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală şi săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist.
În caz contrar, când măsura confiscării a fost dispusă pentru săvârşirea altor infracţiuni - de drept comun cererea formulată de persoanele pretins îndreptăţite, la măsuri reparatorii nu poate fi primită, întrucât imobilele confiscate nu cad în sfera de aplicare a acestei legi de reparaţie fără a analiza, nefiind abilitată în acest sens legalitatea măsurii confiscării dispusă de instanţa penală. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia nr. 7387 din 9 iulie 2009).
În cauza dată prin sentinţa penală nr. 2547/1957 a Tribunalului Popular al Oraşului Ploieşti autorul reclamanţilor a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, dispunându-se totodată ca măsură complementară şi măsura confiscării averii.
În acest context, reţinând că hotărârea penală de condamnarea autorului reclamanţilor nu a fost desfiinţată (infracţiunea de delapidare nefiind dezincriminată după anul 1983) producând efecte şi în prezent, iar instanţa civilă, inclusiv prin raportare la Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului nu este abilitată să analizeze legalitatea unor astfel de hotărâri, Curtea constată că hotărârea atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care va respinge apelul declarat de contestatori ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.C.E., T.E.V. şi T.C.A., considerând-o nelegală şi netemeinică.
Motivele de recurs sunt fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în esenţă vizează următoarele:
Notificarea formulată de reclamanţi ar fi trebuit să fie soluţionată prin prisma Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care în art. 1 pct. 1.3 lit. a) stabileşte că preluarea abuzivă nu este prezumată, ci în funcţie de fiecare situaţie, entitatea obligată de lege a soluţiona notificarea trebuind a aprecia incidenţa cazurilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Lege.
HG nr. 498/2003 de aprobare a Normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001, stabilea în art. 1 pct. 11 lit. c) subpct. 1, că nu constituie preluare abuzivă şi prin urmare nu face obiectul legii confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispusă de instanţă ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea unor infracţiuni economice grave.
Acest text nu este incident în cauză, deoarece autorul lor T.A. nu săvârşise o infracţiune economică gravă, iar măsura confiscării era vădit disproporţionată faţă de aşa zisul prejudiciu cauzat prin săvârşirea infracţiunii.
Curtea de Apel a respins apelul cu motivaţia potrivit cu care practica în materie a fost constantă în privinţa art. 1 pct. 3 lit. c) din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a unitară a Legii nr. 10/2001, instanţa civilă neputându-se pronunţa asupra temeiniciei unei hotărâri penale pronunţată pentru o infracţiune – delapidare – incriminată şi de prevederile legale actuale.
Această reţinere este nelegală deoarece reclamanţii nu au solicitat ca instanţa să se pronunţe asupra sentinţei penale şi asupra aplicării Legii speciale nr. 10/2001 preluarea având caracter abuziv conform art. 1 din Legea nr. 10/2001 aşa cum este explicat prin art. 1 pct. 1.3 lit. a) din OG nr. 498/2003.
În speţă, instanţa trebuia să se pronunţe asupra aspectelor care vizau definirea caracterului abuziv al preluării imobilelor, ci asupra legalităţii restituirilor. Măsura confiscării a ½ din imobilul care a aparţinut autorului lor a fost netemeinică, deoarece după ispăşirea pedepsei autorul lor a fost reîncadrat şi în consecinţă confiscarea a avut drept scop deposedarea de bun, pentru a putea fi atribuită ca locuinţă celor care exercitau funcţii politice.
Greşit instanţa de apel a motivat hotărârea invocând sentinţa civilă nr. 7387/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi tot astfel a fost aplicată legea specială deoarece imobilul a fost confiscat abuziv.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Recurenţii şi-au fundamentat recursul pe două argumentaţii juridice: prima vizează interpretarea art. 1 pct. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003 potrivit cu care caracterul preluării abuzive nu este prezumat, ci, se stabileşte de entitatea obligată să soluţioneze notificarea care apreciază incidenţa cazurilor enunţate la art. 2 alin. (1) din Lege; a doua vizează faptul că potrivit aceloraşi norme de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 nu constituie preluare abuzivă, confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a confiscării dispuse de instanţă ca pedeapsă complimentară pentru săvârşirea unor infracţiuni grave, caracter pe care nu îl are infracţiunea săvârşită de autorul lor.
În realitate, cadrul juridic reglementator incident în cauză se circumscrie dispoziţiilor art. 2 lit. b) al Legii nr. 10/2001 care conferă caracter abuziv, pentru ipoteza confiscării averii ca urmare condamnării pentru săvârşirea unor infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist.
Prin urmare, în raport de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, instanţa trebuia să deceleze dacă infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea, face parte sau nu din categoria infracţiunilor de natură politică, conform reglementărilor în vigoare la data respectivă.
În cauză, infracţiunea pentru care a fost condamnat autorul reclamanţilor, este o infracţiune de drept comun – delapidare – exclus a fi catalogată ca infracţiune de natură politică, potrivit reglementărilor în vigoare la data pronunţării ei.
În consecinţă, nefăcând parte din categoria infracţiunilor politice, măsura confiscării averii dispusă în baza ei, nu are caracter abuziv şi deci nu este realizată condiţia impusă de art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 pentru a putea avea dreptul la măsuri reparatorii.
Invocarea Normelor metodologice nr. 498/2003 de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi a Normelor metodologice nr. 250/2007 de aplicare a aceleiaşi legi, este fără substanţă juridică, deoarece Normele metodologice nr. 498/2003 au fost abrogate şi înlocuite de Normele metodologice nr. 250/2007 care exclud de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării confiscării dispuse de instanţa judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea unor infracţiuni economice.
Faţă de cele reţinute în mod corect instanţa de apel a reţinut că măsura confiscării nefiind dispusă pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celei prevăzute la art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, ci pentru o infracţiune de drept comun, situaţia alegată de recurenţi nu poate primi semnificaţia juridică, sub aspectul beneficiului măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 şi în consecinţă recursul formulat de recurenţi în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat şi urmează a fi respins în sensul art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.C.E., T.C.A. şi T.E.V. împotriva deciziei nr. 197 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3649/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3646/2011. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
