ICCJ. Decizia nr. 3649/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3649/2011
Dosar nr.18865/63/2008
Şedinţa publică din 4 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2008, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul R.G. a solicitat instanţei obligarea pârâtei Primăria Municipiului Craiova, prin Primar, la restituirea în echivalent, prin compensare, a imobilului teren, în suprafaţă de 300 m.p., situat în Craiova, strada B., care se află în proprietatea Municipiului Craiova şi poate face obiectul compensării.
Motivând acţiunea, reclamantul a arătat că, prin notificarea nr. AA/2001, a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului situat în Craiova, strada M., preluat fără titlu, anterior anului 1989, din patrimoniul părinţilor săi.
Prin sentinţa civilă nr. 354 din 10 noiembrie 2009 a Tribunalului Dolj, s-a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, prin notificarea nr. AA/2001, reclamantul R.G. a solicitat restituirea prin echivalent, sub formă de despăgubiri, a imobilului situat în Craiova, strada M., judeţul Dolj.
Notificarea a fost soluţionată prin dispoziţia din 14 decembrie 2005 a Primarului Municipiului Craiova, împotriva căreia, reclamantul, alături de R.L.-F., a formulat contestaţie, ce a constituit obiectul Dosarului nr. 1466/2006 al Tribunalului Dolj.
Contestaţia a fost respinsă, iar soluţia menţinută, prin Decizia civilă nr. 39/2007 a Curţii de Apel Craiova.
În prezenta cauză, se solicită restituirea în echivalent, prin compensare, a imobilului teren în suprafaţă de 300 m.p., situat în Craiova, strada B., motivat de faptul că se învecinează, pe două laturi, cu terenul notificat şi este, în opinia reclamantului, liber, putând constitui obiect al compensării.
Aplicând dispoziţiile legii speciale în speţă, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada pretenţiilor afirmate, acesta nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, în vederea discutării probei cu expertiză şi nu a depus, la dosarul cauzei, niciun înscris, cu excepţia notificării.
Manifestând rol activ, Tribunalul a solicitat relaţii pârâţilor, reţinând că, la nivelul municipiului, nu există nici un teren disponibil, ceea ce este confirmat de procesele-verbale de afişare, întocmite de Primăria Municipiului Craiova.
Cât priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat, invocată de pârâţi, în raport de sentinţa civilă nr. 1356 din 27 octombrie 2006, pronunţată de Tribunalul Dolj, în Dosarul nr. 1466/2005, definitivă prin Decizia civilă nr. 39 din 25 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în Dosarul nr. 15686/54/2006, irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 4919 din 14 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat că, potrivit art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ., nu operează tripla identitate de obiect, cauză, părţi, existând diferenţe privind obiectul şi cauza juridică.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul, motivând că s-a reţinut greşit că nu există teren ce poate fi atribuit în compensare şi că imobilul din strada B. se află în proprietatea municipiului şi poate face obiectul compensării, deoarece au fost respinse cererile de restituire formulate de succesorii fostului proprietar, A.E., şi construcţia existentă pe teren se află în administrarea RAADPFL.
Prin Decizia nr. 150 din 06 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul a fost respins, ca nefondat.
Pentru a adopta această soluţie, s-au expus următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 stabileşte o procedură reglementată prin norme imperative, pentru acordarea măsurilor reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite pentru imobilele preluate abuziv de stat. Intrarea dispoziţiei emise în cadrul procedurii administrative, în circuitul civil, finalizează această procedură, iar drepturile care decurg din executarea acesteia privesc o altă fază, cea a obţinerii efective a acestor măsuri, atunci când ele au fost stabilite prin echivalent.
În afara acestei proceduri legale, persoana îndreptăţită nu îşi poate valorifica drepturile, principiul liberului acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, cunoscând limitări legale, potrivit cărora cel care pretinde un drept trebuie să uzeze de cererile în justiţie, căile de atac şi termenele prevăzute prin legi speciale.
În speţă, procedura prevăzută de art. 22-26 din Legea nr. 10/2001 a fost urmată de reclamant, care a formulat notificarea nr. AA/2001, prin care a solicitat măsuri reparatorii, pentru imobilul din Craiova, strada M.
Notificarea a fost soluţionată, prin emiterea dispoziţiei din 14 decembrie 2005 de către Primarul Municipiului Craiova, împotriva căreia, reclamantul a formulat, în termen, contestaţie, solicitând acordarea unui alt teren, prin compensare.
Contestaţia a făcut obiectul Dosarului nr. 15686/54/2006, soluţionat, în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1356/2006 a Tribunalului Dolj şi, în apel, prin Decizia civilă nr. 39 din 25 ianuarie 2007, în sensul respingerii cererii şi menţinerii dispoziţiei.
După epuizarea căilor de atac împotriva dispoziţiei din 14 decembrie 2005, reclamantul a formulat o nouă acţiune, solicitând acordarea, prin compensare, a unei suprafeţe de teren din Craiova, strada B., fără a preciza că o astfel de acţiune este o nouă contestaţie împotriva aceleiaşi dispoziţii, pentru că o astfel de cerere ar fi tardiv formulată în raport de prev. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Apreciind că acţiunea reclamantului poate fi cercetată, pentru că, după soluţionarea contestaţiei anterioare, acesta a pretins că a cunoscut noi împrejurări de fapt, ce ar putea atrage o altă soluţionare a notificării sale, instanţa de apel a concluzionat că terenul solicitat nu poate fi acordat, prin compensare, reclamantului.
Astfel, imobilul din strada B. a fost preluat abuziv de stat, în anul 1963, de la A.E., în prezent, construcţia fiind în administrarea oraşului, ocupată de chiriaşi.
Pentru acest imobil, s-au formulat notificările nr. BB/2001 şi nr. CC/2001, fiind respinsă, irevocabil, contestaţia persoanelor îndreptăţite, prin Decizia nr. 2501/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie în Justiţie.
Potrivit art. 1 alin. (3), cu raportare la art. 10 din Legea nr. 10/2001, se poate acorda, prin compensare, numai un imobil care este liber, nefiind afectat de detalii de sistematizare, amenajări de utilitate publică, or, imobilul solicitat de reclamant nu intră în această categorie.
Instanţa a avut în vedere şi faptul că imobilul nu a fost menţionat pe listele cu bunurile imobile ce pot fi acordate prin compensare, întocmite de autoritatea locală, întrucât, din actele depuse la dosarul de la tribunal, a rezultat că, în perioada iunie-octombrie 2009, nu existau, pe raza localităţii Craiova, terenuri ce puteau fi acordate prin compensare.
Împotriva deciziei nr. 150 din 06 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a formulat recurs reclamantul R.G., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut, în esenţă, că, raportat la probele administrate în dosar, Decizia pronunţată de instanţa de apel se întemeiază pe o greşită aplicare a legii şi cuprinde motive contradictorii.
Astfel, în opinia recurentului, instanţa de apel nu motivează pe ce se întemeiază concluzia că, la nivelul Municipiului Craiova, nu există niciun teren disponibil; instanţele neobservând că nu a solicitat acordarea întregului imobil din strada B., ci numai a unei suprafeţe de 300 m.p. teren, din totalul de 700 m.p., care se află în proprietatea Municipiului Craiova.
Recurentul a mai susţinut că, deşi a solicitat probe, inclusiv o expertiză în specialitatea topografie, din care să rezulte dacă terenul solicitat în compensare este afectat de detalii de sistematizare sau de amenajări de utilitate publică, acestea au fost respinse, ca inutile.
S-a invocat în nepronunţarea instanţa de apel asupra uneia dintre criticile aduse hotărârii de primă instanţă, şi anume că, respingând acţiunea, pentru că, la nivelul Municipiului Craiova, nu ar mai exista teren disponibil, instanţa depăşeşte limitele învestirii, având în vedere că reclamantul solicitase numai cercetarea posibilităţii compensării cu terenul situat în Craiova, strada B.
Analizând criticile formulate de către recurentul R.G., ce se înscriu formal în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului, sau, după caz, entitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în temeiul prevăzut de art. 25, alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale.
În acelaşi sens, deşi dispoziţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 republicată stabilesc, pentru terenurile expropriate, cum este cel în litigiu, o ordine de prioritate în acordarea măsurilor reparatorii, textul normativ nu instituie o obligaţie absolută, în sarcina unităţii notificate, de a acorda bunuri sau servicii în compensare, aceasta depinzând de situaţia particulară a fiecărei entităţi învestite, cu mai multe variabile, respectiv existenţa bunurilor în patrimoniul acesteia, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare cu imobilul preluat abuziv, planurile de dezvoltare a localităţii.
În acest context, critica formulată de recurent, vizând neacordarea, ca măsură reparatorie prin echivalent, a unui teren în compensare, nu este fondată, în condiţiile în care instanţele anterioare au apreciat, din interpretarea materialul probator administrat în cauză, ce nu poate fi reapreciat de instanţa de recurs, care nu poate realiza, în actuala structură a recursului, decât o cenzură a motivelor de nelegalitate, iar nu a celor de netemeinicie, că unitatea notificată nu are această posibilitate, în raport de bunurile şi serviciile de care dispune.
În acelaşi sens, nu poate fi primită susţinerea că, deşi a solicitat probe, inclusiv o expertiză în specialitatea topografie, din care să rezulte dacă terenul solicitat în compensare este afectat de detalii de sistematizare sau de amenajări de utilitate publică, acestea au fost respinse, ca inutile, câtă vreme însăşi instanţa de apel a arătat că reclamantul a ignorat procedura judiciară, neprezentându-se pentru discutarea, în condiţii de contradictorialitate, a probei cu expertiză topografică, deşi art. 129 alin. (1) C. proc. civ. impune îndatorirea ca părţile să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, (…) precum şi să-şi probeze pretenţiile în apărările, iar proba a fost apreciată, ca inutilă, nu în mod arbitrar, ci prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, din care rezulta că unitatea notificată nu dispune de bunuri şi servicii disponibile, pentru a fi acordate în compensare.
Mai mult, instanţa de recurs consideră că nu se poate ignora existenta unui ciclu procesual anterior, finalizat prin respingerea contestaţiei formulate de către recurentul din prezenta cauză, împotriva aceleiaşi notificări, printr-o decizie irevocabilă, procedură în care reclamantul solicita, în mod generic, restituirea unui teren în compensare, pentru imobilul teren în suprafaţă de 300 m.p., situat în Craiova, strada M., judeţul Dolj.
Astfel, deşi instanţele au considerat că prezenta contestaţie nu este tardivă şi au respins excepţia autorităţii de lucru judecat a prezentei cereri, soluţii ce nu au fost apelate şi, ulterior, recurate de către pârâtă, astfel încât nu pot forma obiect al examinării în recurs, se poate retine că Decizia civilă nr. 2501/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie în Justiţie a confirmat, irevocabil, respingerea contestaţiei formulate de către contestatorul R.G. împotriva aceleiaşi decizii administrative, nr. 17774 din 14 decembrie 2005, pe care o contestă în actuala procedură, decizie prin care s-a propus acordarea despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în favoarea notificatorilor R.G. în R.L.F., pentru imobilul în litigiu.
Or, a accepta că, de fiecare dată când persoana interesată descoperă un teren pe care îl poate individualiza, aceasta poate redeschide procedura judiciară, împotriva aceleiaşi decizii administrative, echivalează cu o nerespectare a dispoziţiilor legii speciale care reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945–1989 şi cu o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice, ce impune a nu se mai redeschide proceduri judiciare, decât în condiţii excepţionale, care nu se regăsesc în cauza dedusă judecăţii.
În ceea ce priveşte pretinsa nepronunţare a instanţei de apel asupra uneia dintre criticile aduse hotărârii de primă instanţă, aceea că, respingând acţiunea, pentru că, la nivelul Municipiului Craiova, nu ar mai exista teren disponibil, instanţa ar fi depăşit limitele învestirii, având în vedere că reclamantul solicitase numai cercetarea posibilităţii compensării cu terenul situat în Craiova, strada B., Înalta Curte constată că acestui motiv de apel i s-a răspuns în mod implicit, prin expunerea considerentelor instanţei de apel asupra faptului că imobilul solicitat de reclamant nu a fost menţionat pe listele cu bunurile imobile ce pot fi acordate prin compensare, întocmite de autoritatea locală, întrucât, din actele depuse la dosarul de la tribunal, a rezultat că, în perioada iunie-octombrie 2009, nu existau, pe raza localităţii Craiova, terenuri ce puteau fi acordate prin compensare.
În acest context, Înalta Curte, realizând propria cenzură de legalitate, apreciază că nu au fost depăşite limitele obiective ale judecării cauzei, fixate prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât analiza măsurii compensării cu un teren individualizat nu poate fi realizată, în absenta unei evaluări generale privind existenta terenurilor disponibile, pe raza localităţii unităţii deţinătoare, reclamantul neputând să-şi aleagă terenul pe care să îl primească în compensaţie, ci putând doar să refuze terenurile ce ar fi disponibile, acceptând, în consecinţă, acordarea altor măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Asupra motivului de recurs, pe care recurentul îl invocă în mod formal, necircumstanţiind care sunt motivele contradictorii pe care s-ar întemeia Decizia recurată, Înalta Curte îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, întrucât motivarea deciziei nr. 150 din 06 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, respectă prescripţiile reglementate de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care impune, ca o garanţie a procesului echitabil, motivarea hotărârilor judecătoreşti, fiind expuse, în mod coerent, în cuprinsul acesteia, argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi au determinat soluţia de respingere a cererii.
Pentru considerentele expuse, apreciind că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva deciziei civile nr. 150 din 06 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva deciziei nr. 150 din 06 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3677/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3648/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
