ICCJ. Decizia nr. 3688/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3688/2011
Dosar nr. 3328/108/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 iulie 2009 pe rolul Tribunalului Arad, secţia civilă, reclamanta G.M. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad la acordarea de despăgubiri în cuantum de 1.800.000 euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic la şapte ani închisoare.
Prin sentinţa civilă nr. 128 din 25 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată de reclamanta G.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect pretenţii în baza Legii nr. 221/2009 şi a obligat pe pârât să acorde reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 350.000 euro. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 21 din 9 ianuarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Timişoara, reclamanta G.M. (născută M., căsătorită I.) născută la data de 24 noiembrie 1921 în Arad, a fost condamnată la 7 ani închisoare muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii personale, pentru complicitate la crima de trădare de patrie, potrivit art. 121 pct. 1 şi 2 C. pen. comb. cu art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 199/1950 şi art. 184 C. pen.
Din biletul de eliberare din 20 septembrie 1960 al Penitenciarului M.C. rezultă că reclamanta I.M. a fost arestată la data de 23 septembrie 1953 şi pusă în libertate la data de 20 septembrie 1960, la expirarea pedepsei de 7 ani închisoare.
S-a mai reţinut că reclamanta avea la data arestării 21 de ani şi o fetiţă de numai 4 săptămâni, pe care nu a mai revăzut-o decât după 7 ani de închisoare. După arestare i s-a interzis să mai alăpteze pe fiica sa şi, în urma unor complicaţii determinate şi de condiţiile grele de detenţie, s-a îmbolnăvit de TBC, cu repercusiuni fizice şi psihice pentru toată viaţa. După executarea pedepsei, a aflat că soţul ei a divorţat pentru a nu fi dat afară din serviciu, iar mama sa era arestată tot pentru crime care primejduiesc securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale. Reclamanta nu a găsit un loc de muncă, fiind nevoită să lucreze ca muncitoare necalificată, fiind permanent urmărită de securitate şi dată afară din serviciu. De asemenea a fost împiedicată să-şi continue studiile, fiind supusă timp de 36 ani unor persecuţii doar pentru că a ajutat şi găzduit un om pe care-l cunoştea.
Tribunalul a reţinut că, prin hotărârea Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de beneficiară a Decretului-Lege nr. 118/1990, de care beneficiază şi în momentul de faţă, însă acest drept este modic.
Faţă de starea de fapt reţinută, Tribunalul a constatat că, prin sistemul de terorizare impus reclamantei şi familiei acesteia, i-a fost cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, fiindu-i afectate relaţiile sociale, onoarea şi reputaţia, iar în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii şi apropiaţii – toate fiind expresia tipică a durerii morale suferită de reclamantă.
În aceste condiţii, prima instanţă a constatat că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamantă, ceea ce presupune, în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei, adică a reclamantei.
S-a arătat că, principiul reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
S-a considerat că, ceea ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa a avut în vedere, în concret, vârsta de 21 de ani pe care o avea reclamanta în momentul condamnării, perioada pentru care i s-a impus această măsură, împrejurarea că avea o fetiţă de numai 4 săptămâni, condiţiile grele de detenţie afectându-i un drept elementar – dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit libertatea de a dispune şi a se mişca cum doreşte, de a-şi continua ulterior activităţile, de a obţine venituri corespunzătoare aptitudinilor sale, toate acestea fiind drepturi personale ocrotite de lege, pentru protejarea cărora se impune o anumită compensare a posibilităţilor pe care reclamanta le avea anterior vătămării.
Pe lângă aceste criterii obiective, s-au avut în vedere şi cele făcute numai pe baza calităţii personale şi profesionale a judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene şi normele Convenţiei, Tribunalul a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Instanţa a avut în vedere şi cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, evident cu specificul fiecărei speţe în parte.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 176/A din 27 mai 2010, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă.
În considerentele hotărârii, Curtea de Apel a arătat că, atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale – drepturilor la viaţă, la integritate corporală şi la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viaţă personală, la intimitate şi la linişte, la sensibilitate, la afecţiuni şi la dragoste, dreptul la viaţa de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu şi la reputaţie – cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât şi prejudicii morale.
Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice şi psihice încercate de victime, în restrângerea posibilităţilor de viaţă provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferinţele psihice determinate de vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori de cauzarea morţii unei persoane apropiate, în suferinţele personale şi neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor, defăimărilor, precum şi în orice alte prejudicii privind viaţa personală, familială şi socială a omului.
Instanţa de apel a arătat că, problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o uşurare, cât şi faptului că unele suferinţe morale îl însoţesc pe om timp îndelungat şi câteodată chiar şi până la sfârşitul vieţii sale.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere că legislaţia nu stabileşte criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, profesională sau cea socială.
Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Instanţa de apel a arătat că, şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În speţa de faţă, raportat la probatoriul administrat, curtea de apel a considerat că suma acordată reclamantei, de 350.000 euro, este proporţională cu prejudiciul moral suferit, rezonabilă, echitabilă, subliniindu-se faptul că împrejurările concrete în care reclamanta a fost arestată, respectiv la vârsta de 21 de ani, când avea o fetiţă de numai 4 săptămâni şi pe care nu a mai revăzut-o decât la eliberare, după 7 ani, au lăsat o traumă ireparabilă atât în sufletul reclamantei, ca femeie şi în mod special, ca mamă, cât şi în derularea ulterioară a vieţii sale, personală şi în raport cu propriul copil.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că suma de 350. 000 euro acordată de instanţa de fond este echitabilă şi se păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 221/2009, în sensul că era necesar ca pe hotărârea de condamnare a reclamantei să fie trecută menţiunea „caracterului politic", iar împrejurarea că faptele pentru care a fost condamnată reclamanta constituie de drept condamnare cu caracter politic nu înlătură obligarea acesteia să depună sentinţa de condamnare cu menţiunea „caracterului politic".
În plus, recurentul a susţinut că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare.
Pe de altă parte, a arătat că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăşi drepturile prevăzute şi acordate, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
Cât priveşte suma acordată de instanţă în cuantum de 350.000 RON reprezentând daune morale, recurentul a considerat că este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor care se pretind prejudiciaţi.
Totodată, a solicitat ca, în cazul acordării de daune morale, acestea să fie acordate în limitele stabilite prin OUG nr. 62/2010 prin modificarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Pentru a fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care să se poată aprecia mărimea daunelor morale care se pot acorda, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Întrucât, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii precise de determinare, la repararea daunelor morale, instanţa de judecată trebuie să ţină seama şi de criteriul echităţii.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale, s-a mai arătat şi că Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate.
Recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul cheltuielilor de judecată, arătând că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că suma de 1.000 RON a fost acordată corect de prima instanţă.
În acest sens, recurentul a considerat că suma de 1.000 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei şi la obiectul ei, solicitând instanţei de recurs reducerea acestor cheltuieli de judecată.
Recursul este fondat, urmând a fi admis sub aspectul cuantumului daunelor morale.
Nu pot fi însă primite criticile formulate ce vizează nelegalitatea deciziei pronunţate în apel referitoare la faptul că pe hotărârea de condamnare a reclamantei nu este trecută menţiunea caracterului politic al condamnării, potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009.
Astfel, potrivit sentinţei nr. 21 din 9 ianuarie 1954 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Timişoara în Dosarul nr. 964/1953, faptele pentru care a fost condamnată reclamanta se încadrează în dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi constituie de drept o condamnare cu caracter politic.
Or, prin art. 5 alin. (1) din Lege este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale şi pentru ipoteza în care persoana a suferit o condamnare cu caracter politic.
În acest sens, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptăţite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989".
În consecinţă, constatându-se că este vorba despre o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, respectiv condamnarea pentru complicitate la crima de trădare de patrie, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel incidenţa art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.
Este, de asemenea, neîntemeiată critica vizând dispunerea reconstituirii dosarului, deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (3) îşi găsesc aplicabilitatea numai în situaţia persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi care solicită instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor.
Critica întemeiată pe incidenţa OUG nr. 62/2010 de modificare a Legii nr. 1354/2010 nu mai poate fi primită atâta timp cât, prin Decizia nr. 1354/2010, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor acestui act normativ, reţinând că, prin limitarea despăgubirilor, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la cheltuielile de judecată, se constată că, în speţă, acţiunea reclamantei a fost admisă şi pârâtul a fost cel care a căzut în pretenţii, în înţelesul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
De aceea, în mod corect instanţa de fond a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu parţial al apărătorului ales.
Însă, referitor la solicitarea de reducere a cheltuielilor de judecată, se constată că Înalta Curte nu poate face ea însăşi o apreciere a proporţionalităţii onorariului de avocat cu valoarea pricinii şi nici a complexităţii cauzei deduse judecăţii în faţa primei instanţe, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, nu şi pentru motive de netemeinicie.
Se reţin însă a fi fondate criticile formulate de pârât vizând cuantumul daunelor morale, precum şi criteriul de cuantificare a daunelor reprezentat de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, această situaţie urmând a fi avută în vedere la determinarea cuantumului daunelor morale.
Astfel, situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate şi care, faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat faptul că reclamanta a fost condamnată la 7 ani închisoare muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii personale, pentru complicitate la crima de trădare de patrie, fiindu-i astfel lezate drepturi fundamentale ale omului.
Se constată că, în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale, trebuie ţinut seama că, în operaţiunea jurisdicţională de cuantificare a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor lezate prin săvârşirea faptei.
Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al condamnării reprezintă, în sine, o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii reclamantei.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească, dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
În raport de acestea, de perioada condamnării şi măsurile complementare dispuse prin hotărârea de condamnare, de suferinţele fizice şi psihice încercate de reclamantă şi de familia ei, raportate la vârsta acesteia la momentul condamnării, dar şi scurgerea unei lungi perioade de timp de la acel moment, cunoscut fiind că trecerea timpului are aptitudinea de a estompa suferinţele ori o parte a acestora produse de anumite evenimente, ţinând seama şi de consecinţele produse ulterior în viaţa părţii, pe plan personal, social şi profesional, precum şi de măsurile reparatorii obţinute în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte constată că daunele morale acordate în primă instanţă şi menţinute de instanţa de apel, nu respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.
Este motivul pentru care, sunt întemeiate criticile recurentului–pârât vizând necesitatea stabilirii daunelor cu respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Se reţine că acelaşi principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se desprinde şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european.
Pentru aceste considerente, statuând în echitate şi respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât şi se va modifica Decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei primei instanţe şi stabilirii cuantumului daunelor morale la 180.000 euro, păstrându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad împotriva deciziei nr. 176/A din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o modifică.
Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 128 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că obligă pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să acorde reclamantei G.M. cu titlu de despăgubiri, suma de 180.000 euro.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3691/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3686/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
