ICCJ. Decizia nr. 3685/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3685/2011
Dosar nr. 8512/99/2009
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 310 din 17 februarie 2010, Tribunalul Iaşi a respins contestaţia formulată de reclamantul C.B., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Iaşi, reţinând, în esenţă, că reclamantul nu a respectat termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, art. 22 alin. (1) şi OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, privind formularea notificării şi cum acesta este un termen de decădere s-au aplicat dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 93 din 11 iunie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de reclamantul C.B., reţinând, în esenţă, că reclamantul-apelant a introdus notificarea la executorul judecătoresc, la data de 4 august 2009, solicitând restituirea în natură a imobilului, fostă proprietate a autorilor săi, situat în Iaşi, strada N., iar în subsidiar a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, dacă restituirea în natură este posibilă.
Potrivit art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în actuala redactare a Legii, art. 22, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare a imobilului, notificare ce va fi comunicată executorului judecătoresc, care, la rândul său, are obligaţia de a înregistra notificarea şi de a o comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării. Data înregistrării la executorul judecătoresc face dovada deplină a respectării termenului notificării, chiar dacă ea a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul, potrivit alin. (4) al aceluiaşi art.
Din coroborarea acestor texte, rezultă obligativitatea înregistrării notificării înlăuntrul termenului prevăzut la executorul judecătoresc.
Ulterior prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, termenul de 6 luni a fost prelungit la un an, deci raportat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termenul a fost prelungit până în data de 14 februarie 2002.
Termenul prevăzut în art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi prelungit prin cele două ordonanţe de urgenţă, este de decădere, iar alin. (5) al aceluiaşi art. prevede că, fiind un termen de decădere, sancţiunea constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul imperativ stabilit de lege (până la 14 februarie 2002).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.B., iar, în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea legii în materie de valabilitate a actelor juridice, în speţă a dispoziţiei din 18 septembrie 2009 emisă de pârâta Primăria Municipiului Iaşi; că valabilitatea acestei dispoziţii trebuie să respecte, atât condiţiile de formă, cât şi de fond impuse de lege, iar printre condiţiile de fond se înscrie şi semnarea acestor dispoziţii de către toţi membrii comisiei, aşa cum a statuat legiuitorul, şi că dacă legiuitorul ar fi admis nesemnarea dispoziţiei de către toţi membrii comisiei, ar fi impus semnarea acestui act doar de preşedinte sau ar fi legiferat expres că dispoziţia este valabilă dacă este semnată de jumătate din membrii comisiei.
S-a mai arătat, că punctul de vedere al instanţei de apel adaugă practic la lege un punct de vedere personal al judecătorului, şi că reiterează instanţei de recurs motivele dezvoltate în declaraţia de apel, ca încălcări ale legalităţii hotărârii recurate.
În şedinţa publică din 05 mai 2011, Înalta Curte, din oficiu, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului, excepţie întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele de ordine publică vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivele de recurs, şi nu a se arăta că se „reiterează instanţei de recurs motivele din declaraţia de apel", aşa cum a procedat recurentul-reclamant.
Mai mult, în prezenta cauză, recurentul nu a indicat prin cererea de recurs depusă în termenul legal niciunul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar dezvoltarea criticilor formulate, aşa cum a fost expusă mai sus, nu face posibilă încadrarea lor de către instanţă, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prin urmare, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat exigenţelor cerute de art. 3021 C. proc. civ., instanţa, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul C.B. împotriva deciziei nr. 93 din 11 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3687/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3684/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
