ICCJ. Decizia nr. 3692/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3692/2011
Dosar nr. 17047/3/2010
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4F din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul N.L. şi pârâţii SC B.R.D.-G.S.G. SA, G.I.E. şi M.I., în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
S-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 24077/299/2009, reclamantul N.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii, constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare din 17 ianuarie 2003, restabilirea situaţiei anterioare încheierii actului de adjudecare şi obligarea pârâţilor SC B.R.D.-G.S.G. SA şi G.I.E. la plata sumei de 7.744.000 ROL reprezentând prejudiciu material, în cazul în care restabilirea situaţiei anterioare nu este posibilă.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 998-999 C. civ., art. 1000 alin. (3), raportat la art. 966 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1078 din 28 ianuarie 2010, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
S-a apreciat că, faţă de condiţiile legale de învestire, competenţa instanţei se stabileşte în conformitate cu prevederile art. 1 şi art. 2 C. proc. civ., respectiv Decizia nr. 32 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin sentinţa civilă nr. 1304 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătorie sectorului 1 Bucureşti.
A reţinut că, din actul de adjudecare din 17 ianuarie 2003, rezultă că reclamantul N.L. a avut calitatea de debitor în cadrul dosarului execuţional.
Fiind parte în cadrul dosarului execuţional finalizat prin emiterea actului de adjudecare atacat prin prezenta, reclamantul nu se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 401 alin. (3) care prevede că „neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut de alin. (2) nu-l împiedică pe cel de-al treilea să-şi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în condiţiile legii".
Aşadar, reclamantul are deschisă numai calea contestaţiei la executare, supusă dispoziţiilor legale amintite, care prevăd şi competenţa materială în această materie.
Or, în materie execuţională, competenţa de executare aparţine judecătoriei, potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ., indiferent care este valoarea economică a bunului care a făcut obiectul executării silite.
Dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă, constatat prin sentinţa civilă nr. 1304 din 29 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin sentinţei civilă nr. 4F din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
S-a apreciat că actul de adjudecare constituie actul procedural prin care se finalizează executarea silită, iar anularea acestuia, în cazul în care se consideră că reprezintă o măsură ilegală de executare silită, se realizează prin mijlocul procedural al contestaţiei la executare. În acest sens, art. 399 alin. (2) C. proc. civ. prevede că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.
Astfel, în cadrul contestaţiei la executare se poate ataca orice act şi orice aspect al procedurii de executare cerându-se chiar anularea întregii executări.
În cauză, reclamantul este debitor, parte în raportul juridic execuţional, şi solicită anularea actului de adjudecare emis la finalul procedurii de executare silită. Partea vătămată prin executare nu are la îndemână o acţiune directă pentru constatarea nulităţii actelor de executare, ci poate invoca acest motiv numai pe calea contestaţiei la executare, întrucât dispoziţiile legale privind contestaţia la executare au caracterul unor dispoziţii speciale care derogă de dreptul comun.
Regulile de competenţă în această materie sunt prevăzute de art. 400 C. proc. civ. şi constituie o excepţie de la regula înscrisă în art. 2 C. proc. civ. referitoare la competenţa după valoare.
Astfel, toate contestaţiile care se ridică asupra executării silite se îndreaptă la instanţa care execută hotărârea, în temeiul art. 400 alin. (1) C. proc. civ.
Criteriul valoric este irelevant pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a contestaţiilor la executare, întrucât normele înscrise în art. 400 C. proc. civ. derogă, sub acest aspect, de la dreptul comun.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 08 februarie 2011, reclamantul N.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Instanţa de fond a interpretat în mod greşit normele legale incidente acţiunii deduse judecăţii.
S-a susţinut că, în fapt, acţiunea pendinte este o acţiune civilă rămasă nesoluţionată dintr-o cauza penală, prin care numitului G.I.E. i-a fost aplicat art. 181 C. pen.
Este inadmisibil punctul de vedere al instanţelor anterioare, conform căruia actul de adjudecare poate fi atacat doar pe calea contestaţiei la executare.
Nu s-a reţinut că, prin acţiunea promovată, reclamantul a cerut exact ceea ce ar fi făcut instanţa penală dacă ar fi judecat cauza, respectiv a exercitat acţiunea civilă rămasă nesoluţionată într-o cauza penală.
A susţinut că aceasta nu este o acţiune specifică procedurii de executare, ci o acţiune de drept comun, aşa cum rezultă din conţinutul ei explicit.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Important pentru cauza pendinte este faptul că, din actul de adjudecare din 17 ianuarie 2003, rezultă că reclamantul a avut calitatea de debitor în cadrul dosarului execuţional.
În raport de această calitate, şi dat fiind obiectul cauzei pendinte, anularea actului de adjudecare emis la finalul procedurii de executare silită, s-a apreciat corect că partea vătămată prin executare nu are la îndemână o acţiune directă pentru constatarea nulităţii actelor de executare, ci doar contestaţia la executare, întrucât dispoziţiile legale privind contestaţia la executare au caracterul unor dispoziţii speciale care derogă de dreptul comun.
Regulile de competenţă în această materie sunt prevăzute de art. 400 C. proc. civ. şi constituie o excepţie de la regula înscrisă în art. 2 C. proc. civ. referitoare la competenţa după valoare.
În raport de acest temei de drept explicit, toate contestaţiile care se ridică asupra executării silite se îndreaptă la instanţa care execută hotărârea [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.].
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.L. împotriva sentinţei nr. 4F din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3721/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3691/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
