ICCJ. Decizia nr. 3691/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3691/2011
Dosar nr. 221/91/2010
Şedinţa publică din 5 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 221/91/2010, reclamanta T.T. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 600.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta (în nume propriu), dar şi pentru prejudiciile morale suferite de tatăl său C.I. şi mama sa C.M. (ambii în prezent decedaţi) ca urmare a luării măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului obligatoriu pentru toţi în comuna D.N. judeţul Călăraşi în perioada 18 iunie 1951-01 aprilie 1956.
La data de 24 februarie 2010 pârâtul Statul Român a depus întâmpinare invocând, pe cale de excepţie, nulitatea acţiunii, potrivit art. 133 pct. 1 C. proc. civ., faţă de faptul că aceasta nu este semnată de reclamantă, ci doar de avocat.
Pe fondul cauzei pârâtul a susţinut că suma solicitată, de 600.000 euro, este exagerat de mare faţă de salariul minim pe economie, că legiuitorul a urmărit repararea daunelor morale efectiv suferite, şi nu o îmbogăţire fără justă cauză şi că, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-au oferit doar 22.500 euro daune morale moştenitorului unei persoane decedate în timpul detenţiei (Orak C.Turcia) şi că trebuiesc avute în vedere şi drepturile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
De asemenea a solicitat să se aibă în vedere durata efectivă a restricţiei domiciliare şi măsura în care a creat un prejudiciu de imagine persoanelor respective.
Prin sentinţa civilă nr. 237 din 12 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia nulităţii acţiunii invocată de pârât şi a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantei sumele de:
- 12.000 euro în nume propriu,
- 15.000 euro ca descendentă a defunctei C.M. şi
- 20.000 euro ca descendentă a defunctului C.I., toate în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă nu este nulă atât timp cât, faţă de delegaţia de la pagina 2 şi dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi art. 68 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a fost semnată prin avocat purtând şi ştampila cabinetului individual.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut, că potrivit deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 reclamanta şi părinţii săi C.I. şi C.M., toţi născuţi în U.R.S.S., au fost strămutaţi din J. (Timiş) şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea D.N.
Tatăl reclamantei a decedat în anul 1984, iar mama în anul 2009.
S-a reţinut că, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, respectiva măsură constituie măsură administrativă cu caracter politic, iar, conform art. 5 alin. (1) lit. a) acelaşi act normativ, reclamanta are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceasta în nume propriu, cât şi ca moştenitoare (descendent gr. I) a fiecăruia dintre părinţi, urmare dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu.
Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de fond a avut în vedere durata măsurii care, potrivit susţinerilor reclamantei, a expirat la 01 aprilie 1956.
Instanţa a mai avut în vedere şi împrejurarea că cele trei persoane au rămas o perioadă îndelungată după ridicarea măsurii în localitatea în care au fost strămutate, reclamanta până în 1960-1962, iar părinţii săi până în 1978.
Aşa fiind, faţă de adresa M.A.I., adresa M.A.p.N. către instanţă, care face referire la Decizia M.A.I. nr. 2220/1995 şi hotărârea comisiei pe Decretul-Lege nr. 118/1990 pentru mama reclamantei care reţine anularea măsurii pe 01 septembrie 1955 instanţa a apreciat că această din urmă dată este cea a ridicării măsurii nefiind posibil ca o decizie din anul 1955 să-şi producă legal efectele la 01 aprilie 1956, măsura durând deci 4 ani şi 2 ½ luni.
De asemenea, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (4), la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a mai avut în vedere că atât reclamanta cât şi mama sa până la deces au beneficiat de indemnizaţiile lunare stabilite în anul 1990 potrivit Decretului-Lege nr. 118/1990 modificate, respectiv indexate periodic prin ordonanţa de urgenşă a guvernului sau hotarârea guvernului şi de facilităţile acordate prin OG nr. 214/1999, iar reclamanta şi de 7 ani şi 2 luni vechime în muncă neîntreruptă în aceeaşi unitate.
Prin stabilirea unui alt domiciliu pe care reclamanta şi părinţii săi şi-l aleseseră în localitatea J. în urmă cu 5-6 ani (1944) după refugiul din Basarabia unde s-au născut toţi şi prin condiţiile în care au fost nevoiţi să trăiască şi să muncească, instanţa a reţinut că acestora le-au fost provocate traume psihice şi chiar şi fizice.
S-a apreciat că reclamantei nu i-a fost cauzat şi un prejudiciu de imagine şi nici nu a fost supusă oprobiului public date fiind vârsta reclamantei pe perioada măsurii (11-15 ani), faptul că ulterior aceasta şi-a terminat studiile şi a avut o muncă de birou cât şi faptul că într-un fel s-au adaptat condiţiilor aceasta rămânând în D.N., după ridicarea măsurii aproximativ 5-7 ani, iar părinţii peste 20 de ani.
Ţinând seama de consecinţele negative din punct de vedere psihic şi chiar şi fizic raportat la durata măsurii, precum şi de împrejurarea că reclamanta şi mama sa au beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OG nr. 214/1999, instanţa a stabilit o sumă globală pentru fiecare care să compenseze prejudiciul moral cauzat fără ca prin acestea să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă.
Împotriva sentinţei civile nr. 237 din 12 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea au declarat apel reclamanta şi pârâtul criticând-o pe motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, reclamanta a susţinut că suma de bani acordată cu titlu de daune morale este mult prea mică, prejudiciul moral suferit de ea şi de familia sa fiind greşit apreciat.
A susţinut că în mod greşit s-a reţinut că perioada pentru care familia sa a avut stabilit domiciliul obligatoriu în comuna D.N. a fost de 4 ani 2 luni şi 15 zile în loc de 4 ani 9 luni şi 12 zile în condiţiile în care Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955 nu şi-a produs efecte de la data emiterii.
Pe de altă parte, apelanta a mai susţinut că tot în mod netemeinic instanţa de fond a avut în vedere la diminuarea cuantumului daunelor morale pe care le-a acordat împrejurarea că ea, reclamanta ar fi beneficiat de recunoaşterea unei vechimi în muncă de 7 ani şi 2 luni, aceasta fiind o recunoaştere tardivă a unui drept care oricum revine oricărui cetăţean care munceşte.
Cât priveşte prejudiciul de imagine suferit de reclamantă şi de familia sa, apelanta a susţinut că acesta este evident în condiţiile în care ea, împreună cu familia, au fost abandonaţi pe o mirişte din Bărăgan, viaţa schimbându-li-se complet.
A solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În apelul său, pârâtul Statul Român a reiterat excepţia nulităţii acţiunii reclamantei rezultând din aceea că aceasta nu a fost semnată decât de către avocat.
Pe fond, a susţinut că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, nejustificându-se acordarea de daune morale reclamantei pentru părinţii săi care sunt decedaţi. Pe de altă parte, instanţa de fond nu a motivat de ce pentru mama sa reclamanta a primit 15.000 euro, iar pentru tatăl ei 20.000 euro.
A mai susţinut că, oricum, prejudiciul moral nu a fost dovedit, că daunele morale sunt exagerate şi reprezintă un folos material necuvenit acordat reclamantei, fără justificare cauzală, astfel încât a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.
Prin Decizia civilă nr. 193/A/2010, Curtea de Apel Galaţi a respins apelurile.
În motivarea deciziei s-a reţinut că excepţia nulităţii acţiunii invocată de pârât a fost în mod legal soluţionată în sensul respingerii acesteia, acţiunea dedusă judecăţii fiind semnată de apărătorul reclamantei în virtutea împuternicirii exprese pe care acesta a avut-o din partea reclamantei şi care îi conferă dreptul de a face în numele acesteia orice act procedural, inclusiv să semneze cererea de chemare în judecată.
Curtea a constatat că în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamantei constând în acordarea de daune morale pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare măsurii administrative cu caracter politic de stabilire a domiciliului familiei sale obligatoriu în comuna D.N. din perioada comunistă sunt justificate chiar şi în condiţiile în care reclamanta şi mama sa au beneficiat anterior şi de drepturile acordate prin Decretul–Lege nr. 118/1990 şi prin OUG nr. 214/1999.
Sub acest aspect, nu interesează dacă persoana respectivă a beneficiat anterior sau nu de măsurile reparatorii acordate prin Decretul–Lege nr. 118/1990 sau prin OUG nr. 214/1999, aceste măsuri reparatorii urmând a fi avute în vedere doar la stabilirea cuantumului despăgubirilor ce urmează a fi acordate în baza noului act normativ.
În aprecierea justeţii acordorii despăgubirilor la care se referă Legea nr. 221/2009 s-a reţinut că instanţa este obligată să verifice dacă într-adevăr solicitantul a suferit o condamnare politică sau a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic, ori dacă are calitatea de soţ sau descendent al unei astfel de persoane până la gradul al II-lea, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că solicitantul sau cel pe care îl succede a beneficiat anterior şi de prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990 ori ale OUG nr. 214/1999.
În speţă, reclamanta a fost ea însăşi victima regimului comunist, făcând obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, alături de familia sa, şi, totodată, este descendent de gradul I al părinţilor ei, având, astfel, dreptul de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciile care i-au fost create prin aplicarea măsurii administrative cu caracter politic a stabilirii domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, atât în nume propriu, cât şi în calitate de descendentă a părinţilor ei.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, întrucât legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să poată fi cuantificat, daunele morale urmează a fi stabilite prin aprecierea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, atât în plan fizic cât şi în plan psihic, a importanţei valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării şi a măsurii în care situaţia familială, profesională şi socială a celui în cauză a fost afectată.
Toate aceste criterii de apreciere a prejudiciului moral trebuie să respecte principiul rezonabilităţii şi al echităţii şi să corespundă cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă, adică să respecte principiul proporţionalităţii.
În cauză, în mod evident, reclamanta şi familia sa au suferit un prejudiciu moral, luarea acestora din domiciliu în plină noapte, fără nicio explicaţie, sub ameninţarea armelor, urcarea lor în vagoane şi transportarea spre o destinaţie necunoscută unde au fost abandonaţi atribuindu-li-se un lot de pământ pe care au fost nevoiţi să îşi refacă, practic, toată viaţa, fiind de natură a aduce atingere valorilor care definesc personalitatea umană şi care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, la demnitate, onoare, libertate de gândire şi de conştiinţă, ceea ce o îndreptăţeşte pe reclamantă să solicite repararea acestui prejudiciu moral.
Perioada efectivă în care reclamanta şi familia sa au fost obligaţi să trăiască în altă localitate decât cea pe care şi-o aleseseră la venirea în ţară a fost, aşa cum s-a reţinut şi de către prima instanţă, de 4 ani 2 luni şi 15 zile la stabilirea acesteia avându-se în vedere data la care a fost emisă Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Susţinerea reclamantei în sensul că perioada subzistenţei măsurii administrative ar fi fost mai mare, întrucât Decizia mai sus-amintită nu şi-ar fi produs efectele chiar de la data emiterii nu poate fi primită câtă vreme apelanta nu a putut proba în nici un fel faptul că în mod forţat, dincolo de data de 27 iulie 1955 ea şi familia sa au fost obligaţi să mai rămână în localitatea D.N.
Cât priveşte celelalte aspecte avute în vedere de instanţa de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale, Curtea a constatat că în mod corect s-a apreciat că atât drepturile acordate reclamantei şi mamei sale prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, cât şi împrejurarea că după ridicarea măsurii administrative, reclamanta şi familia sa au continuat multă vreme să trăiască şi să muncească în D.N. trebuie avute în vedere la aprecierea întinderii prejudiciului moral suferit, numai în acest mod daunele morale putând fi considerate ca fiind echitabile şi corespunzătoare cu prejudiciul real şi efectiv suferit de victimă.
Curtea a constatat că, valoarea daunelor morale ce i-au fost acordate reclamantei prin hotărârea atacată, în nume propriu şi în calitate de descendent de gradul I al părinţilor ei, a fost în mod just apreciată, aceasta fiind de natură a da o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă reclamantei pentru suferinţele morale la care a fost supusă, ea şi familia sa, neimpunându-se majorarea sau reducerea lor.
Cât priveşte împrejurarea că reclamantei i-au fost acordate 15.000 euro în calitate de descendentă a defunctei C.M. şi 20.000 euro în calitate de descendentă a defunctului C.I., deşi această diferenţiere nu a fost motivată, în mod cert ea rezultă din aceea că mama reclamantei a beneficiat şi de drepturile acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de OUG nr. 214/1999, în timp ce tatăl reclamantei nu. Este firesc, astfel, ca aceste beneficii să se reflecte în cuantumul diferenţiat al daunelor morale ce au fost acordate reclamantei pentru fiecare dintre cei doi ascendenţi ai săi.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta T.T. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta T.T. a susţinut că instanţa de apel nu a analizat legalitatea hotărârii pronunţate şi din prisma criticii invocate privind existenţa şi a unui prejudiciu de imagine, a manifestării aprobiului public şi a dificultăţilor de reintegrare socială, drepturi care i-au fost încălcate prin măsura administrativă dispusă.
O altă critică vizează greşita apreciere a probelor privind reţinerea duratei măsurii administrative cu caracter politic dispuse.
Ultimul motiv de recurs vizează nemotivarea criticii din apel privind greşita diminuare a cuantumului despăgubirilor morale prin raportare la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 113/1990, având în vedere obiectul distinct de reglementare a celor două acte normative.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a criticat Decizia sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei nulităţii acţiunii susţinându-se că în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 1 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie semnată personal de reclamantă.
O altă critică vizează greşita aplicare a legii în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate, prin aprecierea eronată a probelor şi a criteriilor prevăzute atât în Legea nr. 221/2009, cât şi în Decretul-Lege nr. 118/1990.
S-a susţinut că instanţele nu au avut în vedere principiile privind justa despăgubire şi proporţionalitatea despăgubirii raportat la valorile lezate.
De asemenea s-a susţinut că raportat la prevederile OUG nr. 62/2010 despăgubirile trebuiau acordate în limita plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice privind greşita soluţionare a excepţiei nulităţii acţiunii, prin raportare la dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată. Potrivit art. 67 C. proc. civ. părţile pot să exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar. Art. 68 C. proc. civ. prevede că procura pentru exercitarea dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată, iar în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii.
În speţă, din însuşi cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că acţiunea a fost formulată de reclamantă prin avocat în baza împuternicirii avocaţiale din anul 2010, anterioară cererii de chemare în judecată, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 133 C. proc. civ.
Critica privind greşita aplicare a legii, prin omiterea analizării tuturor criteriilor şi principiilor prevăzute de lege în determinarea cuantumului despăgubirilor morale este nefondată.
Se constată că toate criteriile şi principiile invocate ca fiind neanalizate de către instanţe, au fost avute în vedere la determinarea cuantumului despăgubirilor morale acordate, prin raportare la starea de fapt reţinută.
Instanţele au avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, al proporţionalităţii şi rezonabilităţii, precum şi celelalte criterii prevăzute de lege, respectiv durata măsurii, valorile umane lezate şi consecinţele pe plan social, profesional şi moral.
De asemenea s-au avut în vedere şi celelalte drepturi de care a beneficiat reclamanta şi mama sa în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
O nouă evaluare a cuantumului despăgubirilor morale, în baza aceloraşi criterii şi a aceluiaşi material probator administrat nu mai este posibilă în actuala reglementare a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., după abrogarea expresă a pct. 10 şi 11 din vechea reglementare.
Invocarea de către recurent a dispoziţiilor OUG nr. 62/2010, este irelevant, întrucât acest act normativ a fost declarat neconstituţional, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi totodată la data soluţionării apelului nu era în vigoare.
Critica recurentei reclamante T.T. privind neanalizarea de către instanţa de apel a netemeiniciei sentinţei prin nereţinerea şi a unui prejudiciu de imagine, a existenţei unui oprobiu public şi a dificultăţilor de neintegrare socială este nefondată.
Daunele morale sunt consecinţe de natură nepatrimonială, constând în atingerile aduse personalităţii fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial.
Durerile fizice sau psihice, vătămările şi leziunile ce aduc atingere armoniei fizice sau înfăţişării persoanei, restrângerile posibilităţilor victimei de a se bucura de viaţă, atingerea onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoanei toate se subsumează noţiunii de daună morală.
Instanţa de apel a reţinut existenţa unei daune morale prin afectarea demnităţii şi onoarei, şi a avut în vedere şi acest element al prejudiciului moral la cuantificarea daunelor morale totale.
Critica privind greşita interpretare şi aplicare a probelor, cu consecinţa determinării unei durate eronate a măsurii administrative dispuse nu mai poate face obiect de analiză al instanţei de recurs, după abrogarea expresă a pct. 10 şi 11 din vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.
Instanţa de apel a analizat incidenţa dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1990, şi efectele acestui act normativ în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 221/2009, măsurile reparatorii prevăzute de cele două acte normative având un caracter complementar, în aplicarea principiului reparării integrale şi al proporţionalităţii.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta T.T. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea împotriva deciziei nr. 193/A din 29 iunie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3692/2011. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 3688/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
