ICCJ. Decizia nr. 3721/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3721/2011
Dosar nr.2764/114/2008
Şedinţa publică din 06 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Judecata în prima instanţă.
Prin acţiunea înregistrată la 21 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantele S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat, solicitând anularea dispoziţiei nr. AA din 23 iunie 2008 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1285 din 19 decembrie 2008, Tribunalul Buzău a respins acţiunea, reţinând următoarele:
Potrivit art. 109 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării, or acţiunea contestatorilor vizează conţinutul unei adrese. Faptul că ulterior aceştia s-au referit la dispoziţii emise de Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat nu face decât să le deschidă calea unei noi contestatii, cu un obiect bine precizat.
Judecata în apel.
Prin Decizia nr. 42 din 2 martie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de reclamantele S.M.E. şi G.R.A., a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauze spre rejudecare la acelaşi tribunal. Totodată, a respins excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată invocată de intimata Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reţinut că din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă cu exactitate nemulţumirea reclamantelor faţă de dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilele ce au aparţinut A.S., iar prin precizările ulterioare s-au indicat numerele dispoziţiilor atacate.
Pe de altă parte, faţă de motivul contestaţiei, respectiv greşita menţionare a numitei L.A.-C. ca persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, soluţionarea pricinii trebuie să se realizeze şi în contradictoriu cu aceasta.
II. Judecata în primă instanţă.
Tribunalul Buzău, secţia civilă, rejudecând cauza, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1286 din 16 decembrie 2009 prin care a admis în parte acţiunea formulată de reclamante, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Râmnicu-Sărat, prin Primar şi L.A.C., a dispus anularea parţială a dispoziţiilor nr. BB din 16 iunie 2008 emisă de primar, în sensul că se dispune restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 145,06 m.p., situat în Râmnicu-Sărat, strada P. şi exclude din categoria persoanelor îndreptăţite pe intimata L.A.-C., întrucât nu are calitate de moştenitor al defunctului S.A.; a dispus anularea parţială a dispoziţiilor nr. CC din 16 iunie 2008, nr. DD din 17 decembrie 2007 şi nr. EE din 27 decembrie 2007 emise de Primarul Municipiului Râmnicu-Sărat, în sensul că exclude din categoria persoanelor îndreptăţite pe intimata L.A.-C.; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind anulare parţială a dispoziţiei nr. FF din 16 iunie 2008.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamantele au solicitat anularea parţială a dispoziţiei nr. FF din 16 iunie 2008, în sensul de a le fi restituite prin echivalent imobilul şi construcţia din Municipiul Râmnicu-Sărat, strada S. şi de asemenea, să fie incluse în dispoziţie şi reclamantele G.R.A. şi S.M.E.
Cum cerere de restituire au formulat numai T.F., C.A.A., I.C., F.M. şi S.E., aşa cum rezultă din notificarea depusă la dosar, cererea de includere a celor două reclamante, ca beneficiare ale dispoziţiei, nu poate fi primită.
Este în schimb întemeiată cererea de excludere din categoria persoanelor îndreptăţite, pentru dispoziţiile nr. BB din 16 iunie 2008, nr. CC din 16 iunie 2008, nr. DD din 17 decembrie 2007 şi nr. EE din 27 decembrie 2007, a numitei L.A.C.
Aceasta din urmă nu are vocaţie succesorală faţă de defunctul A.S., astfel cum rezultă atât din certificatul de moştenitor din 17 februarie 2003 eliberat de B.N.P. F.M., cât şi din sentinţa civilă nr. 273 din 5 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Râmnicu-Sărat şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 232 din 29 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Buzău.
Intimata L.A.-C. s-a apărat în sensul că vine la moştenirea defunctei S.L., sora mamei sale L.A. şi soţia lui S.A.
Mai susţine că soţii S.A. şi S.L., căsătoriţi la 18 iunie 1924, au fost supuşi, în privinţa relaţiilor patrimoniale, dispoziţiilor art. 49 şi art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954 în sensul că bunurile pe care le-au avut la data intrării în vigoare a dispoziţiilor C. fam., au devenit comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor acestui Cod.
Tribunalul a înlăturat această apărare, cu motivarea că bunurile imobile ce au făcut obiectul notificării au fost confiscate conform Decretului nr. 92/1950 şi au fost proprietatea defunctului S.A., nefăcându-se nicio dovadă că aceste bunuri ar fi fost comune.
În atare situaţie, intimata L.A.-C. nu a avut calitatea de moştenitoare de pe urma fostului proprietar, A.S.
În legătură cu imobilele teren şi construcţie aflate în strada P., Tribunalul a reţinut, chiar din expunerea de motive a dispoziţiei nr. BB din 16 iunie 2008, că există posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 145,96 m.p. şi a acordării de despăgubiri pentru construcţie, fapt atestat de referatul comisiei interne.
Judecata în apel.
Prin Decizia nr. 86 din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei de pârâta L.A.-C. şi a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 3.000 RON către intimatele S.M. şi G.R.A. şi a sumei de 2.500 RON către intimata S.M.C., reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a analizat motivele astfel cum au fost restrânse cu ocazia dezbaterilor orale, reţinând următoarele:
Apelanta nu a contestat dispoziţiile emise în baza Legii nr. 10/2001 şi, în atare situaţie, nemulţumirea acesteia referitoare la faptul că în aceste dispoziţii nu a foste trecută şi autoarea sa, apare ca fiind o cerere nouă în apel, în condiţiile în care nu a înţeles să formuleze cerere reconvenţională pe acest aspect.
Curtea a înlăturat susţinerea apelantei, în sensul că prin C. fam. din 1954 s-au prezumat ca fiind comune bunurile soţilor, ca şi susţinerea potrivit căreia prin decretul de naţionalizare s-ar fi preluat aceste bunuri comune.
Toate bunurile care au format obiectul cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001 au fost confiscate potrivit Decretul nr. 92/1950, şi au fost proprietatea defunctului S.A., aşa cum rezultă din toate înscrisurile depuse la dosar, apelanta-pârâtă nefăcând nicio dovadă că bunurile confiscate ar fi fost bunuri comune.
Faptul că apelanta-pârâtă nu are vocaţie succesorală faţă de defunctul S.A. rezultă din certificatul de moştenitor din anul 2003 şi din sentinţa civilă nr. 273/2007 a Judecătoriei Râmnicu-Sărat, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 232/2007 a Tribunalului Buzău.
Judecata în recurs.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta L.A.-C., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că Decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a Decretului nr. 32/1954 cu privire la noul C. fam., a dispoziţiilor C. fam. şi ale Legii nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.
În concret, recurenta susţine că în mod greşit s-a reţinut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă calitatea de bunuri proprii ale defunctului S.A., deşi, în realitate, nu există nicio dovadă în acest sens.
Pe de altă parte, printr-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 30 alin. (1) C. fam. şi art. 4 alin. (2) din acelaşi Cod, instanţa de apel trebuie să constate că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune şi că de această prezumţie se bucură şi soţii care s-au căsătorit anterior intrării în vigoare a C. fam.
Aşadar, bunurile dobândite de soţii S. în perioada căsătoriei lor, 18 iunie 1924–20 martie 1958, au calitatea de bunuri comune, deoarece nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost primite de S.A. prin moştenire, legat sau donaţie, astfel încât că fie considerate bunuri proprii.
În continuare, recurenta arată în ce constă vocaţia sa succesorală la moştenirea soţiei lui S.A., respectiv S.L.
În plus, mai arată că ea a făcut notificare alături de reclamantele-intimate, beneficiind de restituirea unor bunuri şi în temeiul altor legi speciale.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi a sentinţei, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Intimatele S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A. au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Intimatele au susţinut că toate bunurile ce fac obiectul dispoziţiilor din cauza de faţă au aparţinut autorului lor S.A. şi au fost naţionalizate din patrimoniul acestuia.
Mai mult decât atât, autoarea recurentei, S.L., a încetat din viaţă cu mult înaintea lui S.A., situaţie în care intimatele ar fi fost îndreptăţite să solicite eventuale bunuri care au aparţinut acesteia, ştiut fiind faptul că succesiunile se deschid în ordine cronologică.
Intimatul Municipiul Râmnicu-Sărat a depus la doar întâmpinare, solicitând admiterea recursului în sensul celor solicitate de recurentă şi invocând, în acest sens, dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Recursul este nefondat şi va respins pentru următoarele considerente:
Pentru a se putea reţine aplicabilitatea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar trebui ca instanţa de apel, situaţia de fapt reţinută, să fi aplicat în mod greşit legea sau să fi ignorat textul de lege incident în cauză.
În acest sens, recurenta consideră că instanţa nu a aplicat corect prezumţia comunităţii de bunuri, instituită de art. 30 alin. (1) C. fam., ce nu a fost răsturnată cu niciun mijloc de probă administrat în prezenta cauză.
Intr-adevăr, potrivit art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a C. fam., bunurile ce soţii au la data intrării în vigoare a C. fam. devin comune sau proprii, potrivit dispoziţiunilor acestui Cod.
Cu alte cuvinte, prezumţia comunităţii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei a operat şi în privinţa soţilor căsătoriţi înainte de intrarea în vigoare a noului C. fam.
Pentru a se fi putut aplica însă această prezumţie, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soţi sunt bunuri comune, ar fi trebuit ca mai întâi să se dovedească împrejurarea că bunurile respective au fost dobândite în perioada căsătoriei, indicată de recurentă ca fiind 18 iunie 1924–20 martie 1958.
Or, situaţia de fapt expusă în Decizia atacată, nu rezultă că s-ar fi făcut o astfel de dovadă şi cum din înscrisurile depuse la dosar se reţinuse contrariul – respectiv că imobilele au fost bunuri proprii ale defunctului S.A. şi tot pe numele său au fost naţionalizate – îi incumba recurentei-pârâte, conform art. 1169 C. civ. să facă dovada faptului contrar pretins.
În al doilea rând, pentru aplicabilitatea prezumţiei ar mai fi trebuit să se dovedească împrejurarea că imobilele ce fac obiectul litigiului de faţă se mai aflau în patrimoniul soţilor la data intrării în vigoare a noului Cod, adică în anul 1954.
Or, sub acest aspect, instanţele anterioare au reţinut că imobilele au fost naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950, iar recurenta însăşi a susţinut că imobilele situate în strada D.G., strada A., strada B., strada M. şi strada P. au fost naţionalizate în anul 1952 (Dosar nr. 2764./114/2008).
În raport de această situaţie de fapt, nu s-a putut reţine caracterul de bunuri comune al imobilelor naţionalizate de la defunctul S.A., context în care vocaţia succesorală a recurentei la moştenirea soţiei acestuia nu are nicio relevanţă în cauză.
Faţă de cele arătate şi de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs, neputând reaprecia probele administrate şi situaţia de fapt, Înalta Curte urmează să constate că, în speţă, dispoziţiile legale incidente nu au fost nici ignorate şi nici greşit aplicate.
Nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Intimatele S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A. au solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, pentru toate fazele procesuale.
Înalta Curte nu poate primi o atare cerere pentru fazele procesuale anterioare, în lipsa unui recurs declarat de părţile interesate pe acest aspect, prin care să tindă la modificarea deciziei adoptate printr-o eventuală greşită soluţionare a unei cereri privind cheltuielile de judecată.
În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate în faza recursului, nu s-a depus la dosar nicio dovadă care să le ateste, singura chitanţă privitoare la plata onorariului de avocat fiind chitanţa din 9 decembrie 2009 pentru suma de 5.000RON, din care rezultă că această sumă a fost plătită cu mult înainte de data declarării recursului, respectiv 01 iunie 2010.
Aşa fiind, deşi recurenta a căzut în pretenţii, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului, pe care intimatele nu le-au dovedit, conform art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta L.A.-C. împotriva deciziei nr. 86 din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge cererea intimaţilor S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A. privind obligarea recurentei la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3718/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3692/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
