ICCJ. Decizia nr. 3766/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3766/2011
Dosar nr.32427/3/2007
Şedinţa publică din 9 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1431 din 11 decembrie 2009 pronunţată în Dosar nr. 32427/3/2007 de Tribunalul Bucureşti, s-a admis cererea precizată formulată de reclamanta Academia Română împotriva deciziei nr. 271 din 27 august 2007 emisă de Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi, în consecinţă, s-a dispus anularea deciziei nr. 271/2007, s-a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului situat în Bucureşti, strada T.A., sector 2, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei în natură imobilul situat în Bucureşti, strada T.A., sector 2, compus din teren în suprafaţă de 925 m.p. şi construcţiile edificate pe acesta, respectiv corpul principal cu suprafaţa construită de 259 m.p., corp clădire anexă cu suprafaţa de 131 m.p. şi corp clădire utilitar fostă trofă, cu suprafaţa de 6 m.p. A fost obligată reclamanta la 10.982 RON reprezentând valoarea de piaţă a corpului utilitar, iar pârâta la 2.407,2 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expertiză.
Pentru a pronunţat această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarea situaţie de fapt şi de drept:
La data de 09 iunie 2005 a fost înregistrată la Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat notificarea nr. AA/2005. Prin Decizia nr. 271 din 28 august 2007 pârâta a respins notificarea ca fiind nedovedită, iar reclamanta a contestat această decizie şi a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Analizând probele administrate, instanţa a reţinut că imobilul din Bucureşti, strada T.A., sector 1, a aparţinut lui C.R.M. Acesta, prin testamentul din 12 august 1927, a instituit ca legatar universal asupra întregii sale averi Academia Română. Prin acest testament şi prin acceptarea legatului, conform Decretului Regal nr. 119 publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, acest imobil a trecut în proprietatea reclamantei.
S-a mai reţinut că, potrivit inventarului nr. BB/1930 al Tribunalului Ilfov, în patrimoniul defunctului C.R.M., la decesul acestuia se afla şi imobilul din strada D. din Bucureşti, iar potrivit actului din 10 februarie 1931 al Tribunalului Ilfov, a fost admisă cererea formulată de Academia Română şi aceasta a fost trimisă în posesia de drept asupra întregii averi rămase de pe urma defunctului C.R.M.
De asemenea, instanţa a reţinut că prin procesul-verbal de carte funciară nr. CC/1940, imobilul situat în Bucureşti, strada D., compus din teren în suprafaţă de 920 m.p. şi construcţia ridicată pe acesta a fost înscris ca proprietar Academia Română.
Fată de aceste constatări, instanţa a arătat că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a mai reţinut că imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza Deciziei Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948, publicat în M. Of. nr. 260/08.11.1948, fiind preluat de la Academia Română.
Având în vedere aceste constatări, instanţa a reţinut incidenţa art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 şi a înlăturat susţinerile pârâtei ca fiind neîntemeiate.
S-a mai reţinut că imobilul nu este afectat de detalii de sistematizare, astfel că, în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001 s-a apreciat întemeiată cererea de restituire în natură.
Referitor la individualizarea imobilului, s-a reţinut că la dosar s-au depus două expertize care au concluzionat faptul că imobilul solicitat este acelaşi cu cel deţinut de reclamantă în anii anteriori şi că în plus, pe teren se află o construcţie nouă, reprezentând 0,8% din suprafaţa construcţiei vechi, cu o valoare de circulaţie de 10.982 RON.
De asemenea, s-a reţinut că actuala stradă T.A. a mai purtat denumirea de D.L. începând cu anul 1933, iar anterior acestui an a purtat denumirile de strada D., strada D.L., strada S., strada N.F.
În ceea ce priveşte corpul de clădire utilitar care din raportul de expertiză rezultă că a fost construit ulterior, s-a arătat că potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, se restituie şi construcţiile edificate pe terenul restituit care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei, astfel că în temeiul acestor dispoziţii a fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 10.982 RON reprezentând valoarea de piaţă a corpului de clădire utilitar.
Împotriva sentinţei a declarat apel Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA.
În motivarea cererii de apel au fost susţinute următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a susţinut, în sinteză, că în mod greşit, s-a apreciat că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar prin aceea că imobilul a fost preluat de la reclamantă prin Decizia Consiliului de Miniştri nr. 1486/1948.
Apelanta arată că imobilul este evidenţiat în HG nr. 265/2005 poziţia DD anexa 6 şi se află în proprietatea statului şi în administrarea Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA.
Se mai arată că reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, depunând la dosar testamentul lăsat de C.R.M. şi dovada acceptării legatului prin Decretul Regal nr. 119, publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, S-a mai reţinut că, deşi i s-a solicitat completarea dosarului de notificare, nu a înţeles să procedeze în acest sens, enumerând în cererea de apel ce înscrisuri nu au fost depuse şi care erau necesare în soluţionarea notificării.
În finalul acestui motiv se arată că statul ar fi preluat imobilul prin Decretul nr. 92/1950, poziţia YY de la M.G.N. şi I., situaţie în care reclamanta nu poate fi considerată persoană îndreptăţită.
Printr-un al doilea motiv s-a susţinut că instanţa de fond nu a analizat în totalitate motivarea de respingere a notificării.
În dezvoltarea acestui motiv s-a arătat că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la faptul că depunerea de acte noi în faza contencioasă contravine prevederilor legale, prevederi care arată că se pot depune acte pentru dovedirea calităţii până la soluţionarea notificării.
Apelanta arată că instanţa era investită cu verificarea legalităţii deciziei în limita actelor depuse în faza administrativă şi nu şi cu privire la actele depuse în faza contencioasă, procedând la o analiză a probelor depuse în faza contencioasă a încălcat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, depunerea ulterioară de acte contravenind acestor prevederi.
Prin Decizia civilă nr. 432A din 16 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului şi Protocolului de Stat împotriva sentinţei civile nr. 143 din 11 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă, în primul rând că o dată cu notificarea s-a depus testamentul lăsat de C.R.M. şi dovada acceptării legatului prin Decretul Regal nr. 119 publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, or, testamentul şi acceptarea acestuia reprezintă actul de proprietate al reclamantei, situaţie în care, încă de la depunerea notificării însoţită de aceste acte, s-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită.
Fiind dovedită această calitate, apelanta-pârâtă avea posibilitatea numai de a dovedi o situaţie contrară. Or, din toate probele administrate în faza administrativă nu a rezultat o situaţie contrară şi, deci, o altă persoană îndreptăţită la restituire.
Faptul că imobilul apare evidenţiat în HG nr. 265/2005 ca fiind proprietate de stat nu înlătură calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei Academia Română de restituirea în natură a imobilului.
În consecinţă, la data soluţionării notificării existau suficiente probe pentru a se reţine calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a Academiei Române.
Susţinerea potrivit cu care Statul Român ar fi preluat imobilul în baza Decretului nr. 92/2950 de la numiţii M.G.N. şi I., nu poate fi primită, întrucât la dosar există numeroase înscrisuri, cum este Decizia Consiliului de Miniştrii nr. 1486/1948, publicată în M. Of. nr. 260/08.11.1948, din care rezultă expres faptul că imobilul a trecut în patrimoniul statului de la fostul proprietar Academia Română.
În consecinţă, în mod legal instanţa de fond a reţinut că intimata-reclamantă este persoană îndreptăţită şi, deci, că netemeinic şi nelegal s-a reţinut în Decizia nr. 271 din 27 august 2007 faptul că nu s-a dovedit calitatea de fost proprietar.
Referitor la cel de-al doilea motiv, care, în esenţă, invocă o decădere din dreptul de a mai administra probe în faţa instanţelor de judecată, deoarece administrarea de probatorii s-ar fi făcut doar până la soluţionarea notificării.
Este adevărat faptul că art. 23 din Legea nr. 10/2001 arată că actele doveditoare pot fi depuse până la dată soluţionării, dar tot atât de adevărat este şi faptul că nu există nicio prevedere legală cuprinsă în Legea nr. 10/2001 care să stabilească în mod imperativ o decădere din dreptul de a se proba pretenţiile. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. nu sunt aplicabile pentru decăderea de a administra probatorii, aceste dispoziţii referindu-se la acte de procedură şi nu la mijloacele probatorii.
De altfel, însăşi reglementarea căii de atac împotriva dispoziţiei face posibilă aplicarea art. 112 C. proc. civ., contestaţia nefiind altceva decât o cerere de chemare în judecată cu o denumire proprie.
În acest sens, legal este posibilă orice dovadă şi după soluţionarea notificării, atât în faza procesuală exercitată în faţa instanţei de fond, cât şi în apel şi, în consecinţă, cel de-al doilea motiv de apel este nefondat; instanţa a fost investită conform cererii de chemare în judecată să verifice dacă reclamanta este persoană îndreptăţită la restituirea în natură şi, pe cale de consecinţă, să dispună cu privire la dispoziţia emisă de apelantă.
Împotriva acestei decizii în termen legal, a declarat recurs pârâta Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 şi susţine nelegalitatea acesteia sub următoarele aspecte:
Se arată că, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că reclamanta şi-a dovedit calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu, invocând Decizia Consiliului de Miniştrii nr. 1486/1948, care stabileşte că imobilul a fost preluat de la reclamanta Academia Română.
În acelaşi sens menţionează că, imobilul din Bucureşti strada T.A., sector 2, cu teren aferent în suprafaţă de 1.019 m.p., aşa cum este evidenţiat în HG nr. 265/2005, poziţia XX, anexa 6, se află în proprietatea statului şi administrarea Regia Autonomă – Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.
Recurenta susţine că, reclamanta nu şi-a îndeplinit cerinţele impuse de art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată şi actualizată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că nu s-au depus acte doveditoare suficiente până la data soluţionării notificării, referitoare la calitatea de persoană îndreptăţită.
Mai arată că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că la data soluţionării notificării, existau suficiente probe care să-i dovedească calitatea de persoană îndreptăţită.
O altă critică se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că reţinându-i-se culpa procesuală a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.407,2 RON.
Examinând recursul prin prisma criticii formulate, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl reţine ca nefondat, pentru considerentele de mai jos.
Referitor la susţinerea recurentei că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că reclamanta a făcut dovada calităţii de proprietar prin Decizia Consiliului de Miniştrii nr. 1486/1948 cu privire la imobilul în litigiu, se reţine că aceasta este nefondată, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la cererea reclamantei pe baza înscrisurilor anexate, din conţinutul cărora rezultă că Academia Română avea calitatea de proprietară la data preluării abuzive a imobilului.
În susţinerea acestui aspect sunt: testamentul lui C.R.M. din 12 august 1927, prin care a instituit Academia Română ca legatar universal asupra întregii averi în care era inclus şi imobilul din Bucureşti, strada T.A. (fostă D.L.).
În acelaşi sens este inventarul averii mobile şi imobile a defunctului, consemnată în procesul verbal din 30 septembrie 1930, care cuprinde imobilele din litigiu.
Şi Decretul Regal nr. 119 publicat în M. Of. nr. 22/28.01.1931, potrivit căruia Academia Română a fost autorizată să accepte legatul lăsat prin testament, evidenţiază acelaşi lucru.
În foaia matricolă a imobilului, este trecută denumirea Academiei Române la rubrica proprietar.
De altfel, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 752/2001 prevede că „se restituie în condiţiile legii, în patrimoniul Academiei Române, bunurile mobile şi imobile de care aceasta a fost deposedată în mod abuziv, cu sau fără titlu", iar art. 4 alin. (4) dispune ca „bunurile mobile şi imobile cu caracter agro-silvic, precum şi celelalte categorii de bunuri mobile şi imobile, care au aparţinut Academiei Române şi care au fost trecute în mod abuziv în folosinţa sau administrarea unor ministere şi instituţii publice, prin Decizia Consiliului de Miniştrii nr. 1684/1948" revin acesteia.
Susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că a dovedit că reclamanta nu a putut proba calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 sunt nereale.
În mod corect şi legal, pe baza actelor anexate cauzei, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În sensul celor arătate mai sus sunt şi dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „existenţa şi, după caz întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Conform alin. (2) al aceluiaşi art., se prevede că „în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus, sau după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
De altfel, reclamanta Academia Română a făcut dovada preluării abuzive a imobilului situat la adresa indicată anterior, dovadă în baza căreia, în lipsa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
În aceste condiţii, se instituie o prezumţie legală de proprietate asupra unui imobil, prezumţie ce operează în favoarea proprietarului deposedat de bunul său de către Stat.
Numai faptul că acest imobil figurează în Decizia Consiliului de Miniştrii nr. 1486 din 02 noiembrie 1948 la poziţia nr. ZZ, precum şi modalitatea în care, ulterior acestuia act, imobilul a trecut în proprietatea Ministerului Afacerilor Interne şi în lipsa oricăror alte acte contrarii, este suficient în vederea dovedirii dreptului de proprietate al Academiei Române asupra acestui imobil.
Nefondate sunt şi susţinerile recurentei pârâte potrivit cărora instanţa nu s-a pronunţat cu privire la depunerea actelor noi în faza procedurii administrative, contrar dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, conform cărora părţile au posibilitatea să depună acte pentru dovedirea calităţii până la data soluţionări notificării.
În acest sens, trebuie reţinut că reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului invocând şi Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Î.C.C.J., potrivit căreia instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În această situaţie, instanţa de judecată, în cadrul procedurii judiciare, are ea însăşi competenţa de a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării, sens în care s-a pronunţat şi instanţa supremă prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, iar în cadrul procedurii judiciare pot fi administrate orice probe utile şi pertinente cauzei, în special administrarea probei cu înscrisuri noi.
Distinct de cele prezentate anterior, a admite afirmaţiile recurentei-pârâte ar însemna că faza procedurii judiciare ar fi lipsită de sens în cadrul soluţionării notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Or, raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001, privind situaţia juridică a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945–22 decembrie 1989 este de a înlătura prejudiciile suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat, caracterul legii fiind profund reparatoriu.
Critica referitoare la aplicarea greşită a disp. art. 274 alin. (1) C. proc. civ., vizând cheltuielile de judecată la care recurenta a fost obligată de către instanţa de fond a fost formulată pentru prima dată în recurs, motiv pentru care nu va fi analizată, urmând să fie respinsă.
De altfel, recursul în ansamblul său, prin criticile invocate, nu se încadrează în dispoziţiile prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 432A din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3767/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3718/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
