ICCJ. Decizia nr. 3774/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILA ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3774/2011
Dosar nr. 3742/108/2009
Şedinţa publică din 9 mai 2011
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 27 iulie 2009 şi precizată la termenul de judecată din 27 ianuarie 2010, reclamantul P.N. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro, respectiv echivalentul în lei la cursul euro din ziua plăţii - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile administrative la care a fost supus prin deportarea cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan pe o perioadă de 8 ani în perioada 12 august 1949-15 iulie 1957.
În fapt s-a arătat de către reclamant, că în noaptea de 12 august 1949, întrucât făcea parte dintr-o familie înstărită, a fost ridicat de organele de represiune din aceea vreme împreună cu părinţii, bunicii şi fraţii săi de la domiciliul lor din localitatea Sic, comuna Cărând, jud. Arad şi duşi iniţial în Oradea, iar apoi în Bărăgan, unde au fost lăsaţi în câmpul liber, fără apă, fără mâncare ori adăpost, sub cerul liber.
La întoarcerea în satul natal în data de 15 iulie 1957, casa familială era complet goală, toate bunurile personale fiind confiscate, astfel că reclamantul împreună cu familia sa a fost nevoit să se refugieze la rude şi vecini, fiind în continuare persecutaţi şi urmăriţi de organele de securitate.
Cei 8 ani petrecuţi în Medgidia, în condiţii extrem de grele şi-au pus amprenta asupra întregii vieţi a reclamantului şi asupra stării sale de sănătate.
În dovedirea celor susţinute în acţiune, reclamantul a depus la dosarul cauzei acte de stare civilă, Decizia comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, carnet de membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, copie carte de muncă, acte medicale, extras din Decizia nr. 6424, declaraţie pe proprie răspundere .
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a depus la dosar întâmpinare şi note de şedinţă, solicitând în principal respingerea acţiunii ca netemeinică.
Prin sentinţa civilă nr. 217 din 24 februarie 2010, pronunţată în Dosar nr. 3742/108/2009, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă exercitată de către reclamantul P.N. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare a reclamantului.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 120.000 euro sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii şi suma de 3000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul, împreună cu părinţii săi, a fost deportat din localitatea Sâc, comuna Cărând, judeţul Arad, în Medgidia, în perioada 12 august 1949 -15 iulie 1957, conform adresei Ministerului Afacerilor Interne nr. 12 decembrie 1964.
Părinţii reclamantului au decedat, tatăl la data de 25 mai 1988, iar mama la data de 23 martie 1980.
Reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.
Deportarea reclamantului şi a părinţilor săi pentru a construi canalul Dunăre - Marea Neagră în zona Mircea Vodă nu este rezultatul unui voluntariat, ci nu puteau părăsi localitatea fără a anunţa autorităţile locale, iar prin măsura abuzivă a deportării; reclamantului i s-a cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, care au influenţat şi relaţiile sociale, onoarea, reputaţia - şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relațiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se defineşte ca fiind măsură administrativă, cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi, având ca obiect (…) internarea în unităţi şi colonii de muncă (...), iar în cuprinsul aceleaşi legi art. 5 alin. (1) lit. a) se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral(...)".
În atare condiţii, instanţa a constatat că acţiunea este întemeiată şi că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către mama reclamantului, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acestuia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei.
Deşi nici sistemul nostru legislativ şi nici chiar normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, fie ele constând în dureri fizice sau psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă ar putea aduce victimei unele alinări sau satisfacţii în materia daunelor morale, însă acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natura a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa. Ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Legiuitorul a instituit două componente ale satisfacţiei echitabile şi anume reparaţia daunelor materiale şi o compensaţie acordată pentru prejudiciul moral.
Faţă de cele de mai sus, la stabilirea despăgubirii acordate pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunţate, obiective, trebuie avute în vedere şi principiul proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
S-a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene ca şi la normele Convenţiei întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenţionalitate, ceea ce înseamnă că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.
Nu în ultimul rând, instanţa a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, aşa cum rezultă din jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu specificul fiecărei speţe în parte, pentru a se da eficienţă şi celorlalte drepturi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14.
Faţă de cele mai sus reţinute, faţă de principiile enunţate şi având în vedere jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, prima instanţă a constatat că cererea reclamantului este întemeiată, însă în parte, tocmai având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, aşa încât suma de 120.000 euro s-a apreciat ca fiind o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva sentinţei civile nr. 117 din 24 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 3742/108/2009, au declarat apel, în termen legal, atât reclamantul P.N., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
Prin apelul său, reclamantul P.N. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 2.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale atât pentru el, cât şi pentru familia sa, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, a susţinut că legiuitorul a instituit doua componente ale satisfacţiei echitabile si anume, reparaţia daunelor materiale si o compensaţie acordata pentru prejudiciul moral, că nu se pot disocia cele doua forme de prejudiciu, urmând sa fie stabilita global o despăgubire. Cuantificarea sumei acordate de instanţa, va trebui să pună accentul pe importanta prejudiciului din punctul de vedere al victimei, jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând ca victima unui asemenea prejudiciu este cea mai in măsura sa cuantifice acest prejudiciu.
Reclamantul apreciază că sentinţa pronunţată de prima instanţă nu este în totalitate conformă cu starea de fapt, întrucât, deşi prima instanţa in cuprinsul sentinţei civile nr. 117/2010, raportat la probele existente in dosar, atesta faptul ca reclamantul împreună cu părinţii săi au fost deportaţi din localitatea Sic, comuna Carand, judeţul Arad, în Medgidia, în perioada 12 august 1949 - 15 iulie 1957, fiind astfel supuşi unor măsuri administrative abuzive, cu caracter politic, se limitează a face referire doar la persoana reclamantului. Deportarea reclamantului şi a părinţilor acestuia, pentru a construi canalul Dunărea - Marea Neagra, in zona Mircea Vodă, nu a fost rezultatul unui voluntariat, iar ei nu puteau părăsi localitatea pentru a anunţa autorităţile locale.
Mai susţine că prima instanţa, cu ocazia soluţionării cauzei, nu a avut in vedere si faptul ca acţiunea sa, astfel cum a fost precizata, se refera Implicit si ia părinţii săi, P.N. si P.A., iar pretenţiile reclamantului vizează 3 (trei) persoane si nicidecum doar una. Că situaţia este aceasta, o confirma cu certitudine motivarea din cuprinsul sentinţei atacate, motivare care se refera in mod expres doar la persoana reclamantului.
Având însă in vedere faptul că, împreună cu reclamantul au fost şi părinţii acestuia, respectiv tatăl său - P.N., născut la data de 05 iulie 1905, in loc. Sic, Raionul Ineu, jud. Arad, fiul lui Andrei si Măria si decedat la 25 mai 1988, precum si mama sa, P.A., născuta la data de 20 octombrie 1920 in loc. Sic jud. Arad, fiica lui P. si C., decedata la 23 martie 1980, prin precizarea depusă la termenul de judecată din 27 ianuarie 2010, reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care au fost supuşi, respectiv deportarea cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan 8 ani, în perioada 12 august 1949 - 15 iulie 1957 şi în temeiul disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Bucureşti prin D.G.F.P. Arad la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea de regimul comunist a acestor măsuri administrative cu caracter politic, în sumă totală de 2.000.000 euro.
Reclamantul susţine că, în noaptea de 12 august 1949, întrucât erau o familie înstărită, cu o situaţie materiala foarte buna, din localitatea natala Sic, comuna Carand, in apropiere de Ineu, judeţul Arad, organele de represiune din acea vreme, inclusiv miliţieni înarmaţi, i-au luat pe sus pe părinţii acestuia si pe copiii lor, unul dintre ci fiind reclamantul, care nici nu împlinise 7 ani, fără să li se dea posibilitatea de a mai lua ceva din gospodăria foarte bogata pe care o aveau, si i-au dus forţat, iniţial in Oradea, iar apoi în Bărăgan. împreună cu ei, in acel loc din satul Mircea Voda, lângă Medgidia, au fost duşi si bunicii reclamantului, oameni in vârsta şi suferinzi: Au fost efectiv aruncaţi intr-un câmp liber, lăsaţi acolo sa se descurce fără apa, mâncare, fără nici un adăpost, efectiv sub cerul liber.
Acele condiţii vitrege, susţine reclamantul, i-au afectat starea de sănătate, aşa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar.
Cu privire la încadrarea în drept a acţiunii sale, reclamantul învederează că prin art. 1 din OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător in rezistenta anticomunista, persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum si persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, cu completările si modificările ulterioare, se arata: «Prin prezenta ordonanţa de urgenta se recunoaşte calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, desfăşurata in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, sau supuse din motive politice, unor masuri administrative abuzive, in perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989.»
În cuprinsul art. 3 din OUG nr. 214/1999, se retine că «Prin masuri administrative abuzive, se înţelege orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi, ori de alte organe, ca urmare a săvârşirii unei fapte in scopurile menţionaţi la art. 2 alin. (1), in baza cărora s-a dispus . stabilirea de domiciliu obligatoriu strămutarea intr-o alta localitate».
Astfel, susţine reclamantul, se poate retine că stabilirea domiciliului obligatori, in Bărăgan, atât pentru el, cât si pentru părinţii săi, in perioada 12 august 1949 - 15 iulie 1957, au reprezentat masuri administrative abuzive luate împotriva sa, si a părinţilor săi, fiind astfel incidente dispoziţiile prevăzute de art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 3 lit. c) si d) din OUG nr. 214/1999, aprobata prin Legea nr. 568/2001.
Masurile reparatorii primite doar de către reclamant in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, întrucât părinţii săi au decedat cu mult înainte de apariţia Decretului-lege nr. 118/1990, sunt insignifiante, este foarte bolnav - având cancer la plămâni, iar valoarea medicamentelor pe care este obligat sa le cumpere este mare, indemnizaţia pe care o primeşte in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, nefiind suficientă.
Reclamantul susţine că i-au fost afectate, in mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum si cele care se situează in domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu familia, cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipica in durerea morala încercata de persoana in cauza. Deportarea sa cu domiciliu obligatoriu, a produs consecinţe in planul vieţii private si profesionale, fiindu-i aplicate aceste masuri administrative din motive politice, aceste consecinţe resimţindu-se inclusiv după momentul eliberării sale si a familiei lui, fiindu-i afectate, datorita condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viața familiala, imaginea si sursele de venit si în mod deosebit sănătatea. Conform art. 48 alin. (3) din Constituţie, si art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, se impune repararea integrala de către stat a pagubelor suferite, ceea ce presupune in principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, in scopul repunerii pe cit posibil in situaţia anterioara a victimei.
În probaţiune, pe lingă Decizia nr. 1777 din 17 iulie 2008, emisa pe numele reclamantului, de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător in rezistenta anticomunista, primita in temeiul dispozițiile art. 6 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 cu completările ulterioare, decizie pe care a ataşat-o alăturat acţiunii sale, reclamantul a depus si Decizia nr. 1778 din 17 iulie 2008 emisa de comisie pentru tatăl său - P.N., atestându-i-se aceasta calitate de luptător in rezistenta anticomunista, act emis in conformitate cu OUG nr. 214/1999, cu completările si modificările ulterioare.
În concluzie, reclamantul solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat si pe cale de consecinţa, schimbarea in parte a hotărârii atacate, in sensul admiterii acţiunii sale iniţiale astfel cum a fost formulată si precizată, cu obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, la plata sumei de 2.000.000 euro, precum si la plata cheltuielilor de judecata.
În drept a invocat disp. art. 282 si urm., art. 296 C. proc. civ., disp. art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, precum si art. 3 lit. c) si d), coroborat cu art. 2 (1) lit. e) din OUG nr. 214/1999, aprobata prin Legea nr. 568/2001, iar ulterior, modificata şi completata prin Legea nr. 173/2006.
Prin apelul formulat, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de către P.N. ca fiind nedovedită.
În motivare a arătat că Sentinţa civilă nr. 117 din 24 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 3742/108/2009, Tribunalul Arad este netemeinică, întrucât instanţa de fond a reţinut doar trunchiat apărările făcute de către Ministerul Finanţelor Publice ceea ce a dus la o sentinţă neîntemeiată, acordând o sumă de bani (euro) sau echivalentul în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii, fără ca aceasta să fie cerută prin acţiunea principală sau prin precizările la aceasta. Prima instanţă a omis să dispună reconstituirea dosarului de deportare.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de deportare:
„Art. 4 alin. (3) Instanţa de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de deportare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România."
Tribunalul Arad la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu a avut în vedere şi drepturile de care a beneficiat reclamantul în baza Decretului-lege nr. 118/1990, făcându-se doar o simplă menţiune.
Prima instanţă a pierdut din vedere faptul că, pe de o parte, reclamantul a beneficiat de o indemnizaţie din data de 01 aprilie 1990, beneficiază în prezent şi va beneficia şi în viitor de sume care nu sunt defel modice, iar pe de altă parte, reclamantul a beneficiat şi beneficiază în continuare de o serie de facilităţi în baza aceluiaşi act normativ.
Prin urmare, P.N. a beneficiat din anul 1990 de o indemnizaţie de 1.585 lei/ lună, actualizată până la data prezentei, şi în continuare, până la data decesului şi a beneficiat de acordarea în carnetul de muncă a perioadei de 7 ani, 1 lună şi 3 zile de vechime neîntreruptă în muncă pentru deportare.
De asemenea, prin acesta sentinţă a fost ignorat şi faptul că reclamantul a beneficiat şi beneficiază în continuare de o serie de facilităţi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 respectiv: scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale, (impozit pe clădiri, terenuri, autovehicule): asistenţă medicală şi medicamente, în mod gratuit şi prioritar, atât în tratament - ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor, transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou): douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membri de familie, în cadrul numărului de călători stabilit pentru titular; un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de plata taxelor de abonament pentru radio şi televizor; prioritate" instalarea unui post telefonic, precum şi scutire de plata taxei de abonament; acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci; prioritate la repartizarea de către consiliile locale a unei locuinţe din fondul locativ de stat, prioritate la acordarea, prin unităţile CEC Bank, de credite avantajoase pentru cumpărarea, construirea sau repararea de locuinţe proprietate personală; acordarea creditului se va face în condiţiile prevăzute de Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Se mai arată că deşi instanţa de fond foloseşte ca definire a prejudiciului acordat termeni ca «reparaţia daunelor morale încercate», acesta - creează prin acordarea unei sume de 120.000 euro îmbogăţire a reclamantului având în vedere că despăgubirile ar trebui să se raporteze şi la realitatea din acest moment, respectiv la valoarea salariului minim pe economie şi la criza economică existentă, suma de 120.000 euro acordată reclamantului este exorbitant de mare, rezultând suma de 1.250 euro/lună raportat la cei 8 ani de deportare.
Pârâtul consideră că Tribunalul Arad ar fi trebuit să aibă în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 potrivit cărora se acordă reclamantului suma de 1.585 RON/ lună la valoarea actualizată, avându-se în vedere anii de deportare, dar şi dispoziţiile O.U.G nr. 214/1999, deoarece prin Decizia nr 1778 din 17 iulie 2008 i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Prin urmare, recunoaşterea prin lege a unei astfel de despăgubiri şi dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral, nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante.
Pârâtul mai susţine şi faptul că instanţa de fond nu a observat că reclamantul nu a depus nici un înscris care să facă dovada faptului că i-a fost afectată onoarea şi reputaţia, precum şi faptul că familia acestuia a fost persecutată din cauza deportării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu la care a fost supus, de altfel se consideră că prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra familiei şi într-o mai mică măsură asupra sa.
De asemenea, nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent - 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăşi înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2008 - a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacţie rezonabilă.
In concluzie, pârâtul solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de către reclamantul P.N., ca fiind nedovedită. In subsidiar, solicită diminuarea cuantumului daunelor morale şi a cheltuielilor judiciare acordate, constând în onorariu avocaţial.
In drept, au fost invocate disp. art. art. 282, art. 292 şi art. 295 C. proc. civ., art. 1, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 221/1997, art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 190/ A din 07 iunie 2010, a respins apelurile declarate de reclamantul P.N. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Public prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva sentinţei civile nr. 117 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Arad.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, reclamantul P.N. a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că din Legea nr. 221/2009, suma acordată cu titlu de despăgubiri este prea mică în raport de suferinţele îndurate ca urmare a măsurilor administrative la care a fost supus prin deportarea în Bărăgan, pe o perioadă de 8 ani, respectiv între anii 1949 - 1957, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad a criticat aceeaşi hotărâre tot sub aspectul cuantificării despăgubirilor morale, considerând că instanţa nu a manifestat moderaţie atunci când a acordat reclamantului suma de 120.000 euro şi nu a ţinut seama de faptul că reclamantul a beneficiat şi de dispoziţiile cuprinse în Decretul-lege nr. 118/1990; că despăgubirile ar trebui să se raporteze la valoarea salariului minim pe economie şi la criza economică existentă; de asemenea s-a reproşat primei instanţe faptul că nu a solicitat reclamantului să facă dovada condamnării cu „caracter politic" potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut că toate criticile sunt nefondate.
Art. 1 din Decretul nr. 221/2009 defineşte „condamnarea cu caracter politic" ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Articolul 5 din acelaşi act normativ prevede că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la:
- a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din condamnare;
- b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001".
În speţa de faţă reclamantul a făcut dovada calităţii de luptător în Rezistenţa anticomunistă prin Decizia nr. 1778 din 17 iulie 2008 emisă de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa comunistă.
Apoi, art. 1 din Decretul nr. 221/2009 defineşte „condamnarea cu caracter politic" ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
La alin. (3) al aceluiaşi articol se precizează: „Constituie de asemenea condamnări cu caracter politic şi condamnările pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive.".
Cum autorii reclamantului şi reclamantul însuşi au fost deportaţi din localitatea Sic, comuna Carand, judeţul Arad, în localitatea Medgidia, în perioada 12 august 1949 - 15 iulie 1957, fiind astfel supuşi unor măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi cum prin Decizia nr. 1778 din 17 iulie 2008 emisă de Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa comunistă în baza OUG nr. 214/1999 s-a stabilit calitatea de luptător în rezistenţa comunistă, Curtea a considerat că reclamantul a făcut dovada condamnării cu caracter politic în sensul dispoziţiilor art. 1 pct. 3 din Decretul nr. 221/2009, context în care critica adusă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti - reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, referitoare la faptul că reclamantul nu ar fi făcut dovada caracterului politic al condamnării, a fost înlăturată ca nefondată.
Referitor la daunele morale acordate de prima instanţă, Curtea a constatat că atât reclamantul cât şi pârâtul au adus critici în ceea ce priveşte întinderea daunelor acordate de către Tribunalul Arad.
Reclamantul a considerat că suma de 120.000 euro este inechitabilă şi nu acoperă prejudiciul moral suferit, iar pârâta a considerat că prima instanţă a exagerat atunci când a acordat această sumă în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit, prin nici un mijloc de probă, traumele psihice suferite, context în care susţine că suma acordată nu se justifică.
Şi aceste critici s-au reţinut ca nefondate, deoarece repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale nu poate avea decât un caracter aproximativ.
Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, iar prin condamnările suferite de părinţii reclamantului le-au fost cauzate atât prejudicii materiale, cât şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei reclamantului, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a părinţilor reclamantului, dar şi asupra reclamantului, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectată imaginea şi sursele de venit, situaţie faţă de care s-a constatat că sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că nu există criterii absolute în stabilirea prejudiciului moral ci doar criterii orientative cum ar fi: durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei şi asupra familiei celui lipsit de libertate şi în raport de aceste criterii, întinderea pagubei se stabileşte ţinând cont de valoarea lezată şi gravitatea acestei lezări, căci este dificil să masori în bani ceea ce ar însemna o speranţă normală de viaţă şi să cuantifici pecuniar o suferinţă. Cu toate acestea, finalitatea procesului de evaluare a prejudiciului moral constă în stabilirea unei indemnizaţii compensatorii menite să atenueze suferinţele părţii vătămate.
Art. 5 din Decretul nr. 221/2009 prevede că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la:
- a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din condamnare;
- b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Raportând cele mai sus-enunţate speţei de faţă, Curtea a conchis că suma acordată reclamantului cu titlu de daune morale, de 120.000 euro, reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi echitabilă cu atât mai mult cu cât reclamantul a beneficiat şi de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar prin acordarea respectivelor indemnizaţii s-a urmărit tocmai repararea daunelor morale suferite de persoanele care s-au aflat în situaţia prevăzută de art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990, pentru condiţiile de viaţă deosebit de grele care le-au fost impuse de dictatura comunistă.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant şi pârâtul Statul Român.
1. Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. şi a susţinut că Decizia este nelegală întrucât a stabilit daunele morale la suma de 120.000 euro, care nu repară integral prejudiciul.
Scopul acordării daunelor morale este dat de principiul de drept, potrivit căruia reparaţia trebuie să fie integrală, dar suma acordată în speţă este modică în raport cu gravitatea regimului căruia i-au fost supuşi autorii reclamantului şi el însuşi.
Pe acest din urmă aspect s-a făcut trimitere la durata prelungită determinată de 8 ani cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, perioadă de privaţiuni, când i-au fost afectate în mod profund toate drepturile, fiind obligaţi să domicilieze într-o altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice şi climaterice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, le-au fost restrânse toate drepturile, inclusiv posibilitatea de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, şi-au pierdut apartenenţa religioasă, fiindu-le afectate integritatea fizică şi psihică.
S-a apreciat că măsura stabilirii domiciliului obligatoriu pentru familia sa a reprezentat echivalentul unei condamnări privative de liberate.
Recurentul - reclamant mai face trimitere la consecinţele suportate ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu în Bărăgan, măsură prin care i-au fost afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniu afectiv al vieţi umane, adică relaţii cu familia, prietenii apropiaţi, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai critică în durerea morală încercată. Susţine că această măsură a produs consecinţe în planul vieţii private şi profesionale, consecinţe ce s-au resimţit după încetarea acestei măsuri, fiindu-i afectate, datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989, viaţa familială, imaginea şi sursele de venit şi în mod special sănătatea.
În susţinerea criticilor reclamantul a invocat toate actele anexate cauzei şi declaraţii ale persoanelor care au cunoştinţă despre situaţia sa.
2. Recurentul-pârât Statul Român a pretins nelegalitatea soluţiei din perspectiva motivelor reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., arătând că, deşi Legea nr. 221/2009 este un act normativ special, trebuie avute în vedere condiţiile generale ale răspunderii delictuale pentru ca aceasta să fie angajată.
Precizează recurentul că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală deoarece nu a analizat starea de fapt, neexistând dovezi privind actul prin care a fost luată măsura stabilirii domiciliului obligatoriu, că s-au ignorat drepturile de care a beneficiat reclamantul prin Decretul-lege nr. 118/1990.
În plus, se mai susţine că, deşi instanţa a apreciat suma acordată cu titlu de despăgubiri ca fiind o reparaţie rezonabilă, recurentul consideră că s-a creat o îmbogăţire nejustificată reclamantului şi că despăgubirea trebuia raportată la realitatea din acest moment, respectiv la salariul minim pe economie, la criza economică existentă şi la faptul că prin OUG nr. 62/2010 au fost stabilite criteriile de acordare a despăgubirilor.
Un ultim aspect invocat este nerespectarea principiului analogiei, al reparaţiei integrale şi nu în ultimul rând al împrejurării că de la data luări măsurii administrative şi până în prezent a trecut o perioadă de timp îndelungată, aproximativ 50 de ani, situaţie în care nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului.
Mai arată recurentul că prejudiciul moral suferit de o persoană se determină în funcţie de personalitatea acesteia, de suferinţele fizice şi psihice ale victimei în plan social, profesional şi moral, iar prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a avut în vedere repararea unor asemenea daune suferite efectiv şi nu o îmbogăţire fără justă cauză a persoanelor respective.
Acordarea daunelor morale trebuie să respecte principiul stabilirii unei juste despăgubiri şi să nu fie disproporţionată faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluări suferinţelor.
S-a solicitat, în principal, ca, urmare a admiterii recursului să fie respinsă acţiunea ca neîntemeiată, deoarece reclamantul nu a dovedit prejudiciu moral, acesta fiind acoperit prin alte acte normativ cu caracter reparator, iar în subsidiar să fie reduse daunele morale la plafonul prev. de OUG nr. 62/2010.
Analizând criticile deduse judecăţii, prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată că pot fi raportate la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., neregăsindu-se cele pretinse a se întemeia pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 8 C. proc. civ., având în vedere următoarele:
- În primul rând, sub aspectul îndreptăţirii reclamantului de a primi daune morale, contrar susţinerii din recursul Statului Român, se constată că legitimarea acestuia este dată chiar de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care, circumstanțiind sfera persoanelor cărora li se cuvin asemenea despăgubiri, fac referire nu doar la persoanele care au suferit în mod direct condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, ci şi la descendenţii acestora, persoane până la gr. II inclusiv.
Promovând acţiunea, reclamantul s-a prevalat şi a demonstrat calitatea de descendent de gr. I faţă de autorii său, care a fost supus aceleiaşi măsuri cu domiciliul obligatoriu.
Ca atare, s-a dovedit îndreptăţirea la măsurile reparatorii prev. de Legea nr. 221/2009, astfel încât, este nefondată critica pârâtului conform căreia nu s-ar datora daune morale şi acţiunea ar trebui să fie respinsă.
- În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, criticile au fost formulate prin intermediul ambelor recursuri, reclamantul susţinând că suma stabilită de instanţa de apel, este neîndestulătoare, iar pârâtul că, dimpotrivă, suma acordată nu ţine seama de valorile concrete pe care le sancţionează acordarea unor asemenea despăgubiri.
Sub acest aspect, al cuantificării daunelor morale, reclamantul a pretins că operaţiunea trebuie să fie astfel realizată, încât să asigure o reparare integrală a prejudiciului produs, întrucât acesta este principiul de drept care trebuie să fundamenteze orice răspundere delictuală.
Prin promovarea unei asemenea critici, reclamantul ignoră natura prejudiciului şi faptul că scopul acordării daunelor morale nu constă, aşa cum se pretinde, în asigurarea unei „restituiri, a unei repunerii în situaţia anterioară, ci doar realizarea unei satisfacţii morale pentru suferinţele morale pricinuite".
O asemenea comensurare a prejudiciului moral, aptă să asigure o reparaţie integrală, cum se susţine, nici nu este posibilă, întrucât atingerea adusă prin fapta ilicită, vizând atribute esenţiale ale personalităţii umane (libertate, viaţă, demnitate), nu se poate pune problema ca, o dată încălcate, acestea să fie restabilite prin acordarea unor sume de bani.
În realitate, scopul acestor daune trebuie să fie reprezentate, în primul rând, de asigurarea unei satisfacţii morale, şi nu a uneia patrimoniale.
De aceea, aprecierea lor se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Astfel, fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul loc în bani, întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că repararea trebuie să fie una echitabilă, înseamnă că nu poate ignora natura valorilor nesocotite, dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă în primul rând pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative, reprezintă în sine o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii reclamantului.
Sub acest aspect trebuie reţinut că cel care a pretins despăgubirile morale a fost chiar victima directă, nemijlocită a măsurii administrative privind stabilirea domiciliului obligatoriu, alături de autorii săi, trăind toate cele arătate anterior în plan emoţional, în mod direct.
În aceste condiţii, majorarea cuantumului daunelor morale în raport de probatoriul administrat în cauză, fără alte aspecte noi, nu se poate face, instanţele anterioare respectând funcţia de comparare morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri. De aceea, se va reţine că hotărârea recurată este legală, avându-se în vedere, în mod corect, scopul acestor dezdăunări şi cerinţa caracterului lor echitabil.
Distinct de toate cele expuse, nu vor fi luate în considerare, fiind lipsite de fundament juridic, susţinerile din recurs ale pârâtului, conform cărora la stabilirea despăgubirilor trebuie avută în vedere plafonarea limitelor acestora introdusă prin OUG nr. 62/2010.
Aceasta, întrucât ordonanţa de urgenţă menţionată a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010, iar potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, dispoziţiile constatate neconstituţionale încetându-şi efectele juridice în 45 de zile de la data publicării deciziei în M. Of. (art. 147 alin. (1)).
Rezultă aşadar, că recurentul-pârât îşi fundamentează critica pe un text fără existenţă juridică şi, drept urmare, neproducător de consecinţe, în sensul pretins de parte.
Pentru considerentele anterior expuse, fiind găsite neîntemeiate criticile părţilor, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.N. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 190/ A din 7 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3777/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3769/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
