ICCJ. Decizia nr. 3780/2011. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3780/2011
Dosar nr. 25269/299/2010
Şedinţa publică din 9 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2F din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a statuat competenţa materială privind soluţionarea cauzei înaintată de reclamantul A.G., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV–a civilă, reţinându-se următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 12598 din 21 septembrie 2007 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins excepţiile lipsei calităţii active şi pasive, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a preluării de către stat a imobilului şi a obligat pârâtul să restituie reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, strada B., sector 1. Totodată, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.195 RON.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtul H.M. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General. Prin Decizia civilă nr. 475 din 25 martie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primar General şi H.M., a schimbată în tot sentinţa civilă atacată, în sensul admiterii excepţiei lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută titlu stat, cu consecinţa constatării preluării abuzive a imobilului, acest capăt de cerere fiind respins ca lipsit de interes şi a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii A.G. şi A.N., întemeiat pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
La termenul din data de 06 februarie 2009 instanţa de recurs, din oficiu, a invocat necompetenţa materială a primei instanţe, respectiv a Judecătoriei, iar prin Decizia civilă nr. 209 din 06 februarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru soluţionarea acestuia în primă instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că obiectul şi cauza pricinii nu justifică sub nicio formă calificarea juridică a cererii ca fiind o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., adică formulată conform procedurii de drept comun, reclamanţii deducând judecăţii o contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, chiar dacă până în prezent notificarea nu a fost soluţionată.
Refuzul entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare nu poate conduce la concluzia unei alte competenţe materiale decât cea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, întrucât instanţa, abilitată să cenzureze actul însuşi, este în egală măsură competentă să soluţioneze atitudinea omisivă a persoanei juridice notificate, în acest sens fiind şi Decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pentru aceste motive, Curtea de Apel Bucureşti a făcut a constatat incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., stabilind că, competenţa soluţionării în primă instanţă a cauzei astfel calificată juridic, îi revine Tribunalului Bucureşti.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 3204/3/2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care prin sentinţa civilă nr. 316 din 08 martie 2010 a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de către reclamanţi şi şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că, aşa cum au arătat reclamanţii expres în notele de şedinţă depuse la prima zi de înfăţişare în faţa tribunalului, acţiunea formulată are natura juridică a unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., precum şi pe dispoziţiile internaţionale aplicabile protecţiei dreptului de proprietate.
Prin urmare, fiind vorba despre o acţiune evaluabilă în bani, în vederea stabilirii competenţei, devine aplicabil criteriul valoric prevăzut de art. 1 şi 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Constatând că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, imobilul situat în Bucureşti, strada B., sector 1, a fost evaluat în condiţiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ., la suma de 180.000 RON, că această evaluare nu a fost contestată de pârâţi, Tribunalul a reţinut competenţa materială a judecătoriei, având în vedere că tribunalul judecă în primă instanţă doar procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 315 C. proc. civ., Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, prin Decizia civilă nr. 209 din 06 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a rezolvat o problemă de drept - natura juridică a acţiunii formulate - ce a devenit obligatorie pentru instanţa la care a fost înaintat dosarul în urma casării.
Tribunalul a constatat, însă, că, la prima zi de înfăţişare, reclamanţii, prin notele scrise formulate, au precizat expres acţiunea ca fiind revendicare pe calea dreptului comun şi nu contestaţie în baza Legii nr. 10/2001. Prin urmare, întrucât aceste elemente de clarificare au intervenit ulterior pronunţării hotărârii Curţii de Apel, nemaiexistând niciun dubiu asupra obiectului şi cauzei acţiunii, în vederea respectării principiului disponibilităţii şi faţă de cele arătate mai sus, în baza art. 158 C. proc. civ., Tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 21567 din 03 noiembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 25269/299/2010 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţi de Apel Bucureşti în vederea pronunţării regulatorului de competenţă, după rămânerea irevocabilă a sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria a reţinut faptul că Tribunalul Bucureşti a dat prevalenţă principiului disponibilităţii, în detrimentul obligativităţii problemelor de drept dezlegate de instanţa de control judiciar, învestind instanţa cu soluţionarea unei cereri în constatarea nulităţii absolute a preluării de către stat şi revendicarea imobilului situat în Bucureşti, strada B., sector 1, contrar dispoziţiilor irevocabile obligatorii ale Curţii de Apel, care a trimis spre rejudecare aceeaşi acţiune, însă spre a fi judecată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (tocmai acesta fiind motivul casării, respectiv acela că în primul ciclu procesual s-a judecat în mod greşit acţiune în revendicare în loc de contestaţie la refuzul de a răspunde notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001).
Asupra conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a, a reţinut că prin Decizia civilă nr. 209 din 6 februarie 2009 s-au dezlegat în mod irevocabil două probleme de drept obligatorii în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. şi anume calificarea juridică a acţiunii şi competenţa materială pentru judecarea cauzei în primă instanţă.
Ca atare se reţine în regulatorul de competenţă, Tribunalul Bucureşti nu era îndreptăţit să reexamineze o problemă de drept ce fusese dezlegată în mod irevocabil, iar prin reţinerea unui alt temei de drept decât cel stabilit de instanţa de recurs, a încălcat autoritatea de lucru judecat rezultat din Decizia de casare.
S-a mai reţinut că nu se poate considera că reclamanţii în rejudecare s-ar afla la prima zi de înfăţişare pentru a-şi putea preciza acţiunea, întrucât s-ar eluda principiul de drept consacrat prin dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.G. solicitând modificarea ei în sensul de a se stabili în favoarea Judecătoriei sector 1 Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei.
Criticile aduse regulatorului de competenţă vizează nelegalitatea lui sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, astfel cum a fost precizat la primul termen de judecată în faţa instanţei de trimitere Tribunalul Bucureşti, acţiunea promovată fiind întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun art. 480, 481, 973 C. civ. şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Ca atare susţine reclamantul acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile C. civ., este menită să probeze inexistenţa din punct de vedere legal a titlului de proprietate al statului, acesta decurgând din dreptul de proprietate pretins de fostul proprietar.
Se mai susţine că Legea nr. 10/2001 nu abrogă dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nici nu reglementează prin vreo dispoziţie legală asupra inadmisibilităţii acţiunii în revendicare a fostului proprietar de la care imobilul s-a preluat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului imobilului.
S-a mai învederat că este de reţinut şi criteriul valorii obiectului dedus judecăţii a cărui valoare nu depăşeşte 500.000 RON, motiv pentru care competenţa de strămutare revine (susţine reclamantul) Judecătoriei şi nu Tribunalului.
S-a mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut în regulatorul de competenţă că prin Decizia de casare s-a dezlegat problema de drept a competenţei materiale, iar prin soluţia dată s-a încălcat şi principiul disponibilităţii.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Problema competenţei materiale în soluţionarea acţiunii înaintată de reclamantul A.G., a făcut obiectul deciziei civile nr. 209 din 06 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în condiţiile în care au fost casate atât Decizia civilă nr. 475 din 25 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cât şi sentinţa civilă nr. 12598 din 21 septembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, trimiţându-se cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti.
Ca atare Decizia de casare nr. 209 din 6 februarie 2009 a intrat în puterea lucrului judecat în condiţiile prevăzute de art. 315 C. proc. civ., dezlegarea de drept dată în ce priveşte competenţa material a Tribunalului ca primă instanţă în soluţionarea cauzei era obligatorie pentru instanţa căreia i s-a trimis cauza spre rejudecare.
Din perspectiva celor expuse şi a incidenţei dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., susţinerile recurentului sunt nu numai nefondate dar şi fără suport juridic motiv pentru care nefiind întrunite dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A.G. şi A.N. împotriva sentinţei nr. 2F din 14 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3781/2011. Civil. Strămutare. Revizuire - Fond | ICCJ. Decizia nr. 3777/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
