ICCJ. Decizia nr. 3873/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3873/2011
Dosar nr. 2201/115/2009
Şedinţa publică din 11 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 19 martie 2009, reclamantul S.L. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că, prin sentinţa nr. 185/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Galaţi, tatăl reclamantului a fost condamnat la 1 an şi 6 luni pentru uneltire contra ordinii sociale şi dezacord cu ocupaţia sovietică, având în vedere faptul că în perioada anilor 1945-1949 s-a manifestat permanent împotriva noului regim.
A fost judecat sumar şi condamnat la 3 ani închisoare cu acuzaţia „ultraj împotriva ordinii publice, dezacord cu ocupaţia sovietică", fără a se reţine în sarcina lui nicio faptă antisocială; ulterior, completul de judecată al Tribunalului Militar Galaţi a revenit asupra sentinţei, datorită vârstei inculpatului, sentinţa definitivă pronunţând o condamnare de un an şi jumătate, executată în perioada 02 octombrie 1949-31 martie 1951.
După eliberare, întors acasă, tatăl reclamantului s-a găsit într-o postură ingrată, fără loc de muncă, fără calificare, slăbit şi cu psihicul demolat, fără orizont, total debusolat. Securitatea avusese grijă să insinueze în comunităţi că cei care au fost eliberaţi mai devreme au fost turnători. Tatăl reclamantului a purtat multă vreme asupra lui, dacă nu stigmatul, măcar bănuiala comunităţii.
Un alt mare prejudiciu adus tatălui său este defăimarea, falsificarea imaginii şi personalităţii, fiind decăzut din drepturile cetăţeneşti, fără posibilitatea de a-şi continua studiile.
De asemenea, a fost supus unei discriminări negative, lipsei egalităţii şanselor cu semenii lui care nu au suportat „rigorile" comunismului în egală măsură, iar singura compensaţie oferită de către Statul Român a fost pensia acordată conform prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990.
Totodată, de suferit din cauza trecutului tatălui său, a avut şi reclamantul S.L., fiindu-i restricţionat accesul la sistemul de învăţământ din marină, iar apoi, datorită faptului că nu era membru al P.C. nu a putut să rămână la catedră pentru a preda după terminarea studiilor superioare.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1267 din 12 noiembrie 2009 Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi în consecinţă, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 300.000 euro echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că legitimarea procesuală a reclamantului, este dovedită în cauză, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) Legea nr. 221/2009 şi că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic cea pronunţată pentru faptele prevăzute în art. 207-209 C. pen. din 1936.
De asemenea, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Din analiza probelor dosarului, a rezultat că, forma de luptă împotriva regimului politic existent în acea perioadă a presupus o atitudine vădit activă de participare a autorului reclamantului, S.Ş., la organizaţia „Vulturii Carpaţilor" organizaţie înarmată, care avea ca scop răsturnarea prin violenţă a ordinii sociale existente în stat.
Implicarea acestuia în răsturnarea regimului politic ori de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă a dobândit în contextul existent la acel moment natura unei infracţiuni politice.
S-a reţinut că daunele morale pot fi solicitate pentru atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească, dar în ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, instanţa a apreciat că suma de 1.000.000 euro pretinsă prin acţiunea introductivă este exagerată.
Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază elemente exacte, ştiinţifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor şi cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.
În determinarea importanţei prejudiciului moral trebuie ţinut seama de repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii persoanei de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Astfel, antecesorul reclamantului şi chiar reclamantul personal au fost împiedicaţi să-şi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor lor.
În privinţa cuantumului despăgubirilor, s-a constatat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, dată fiind natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.
Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 300.000 euro.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Pârâtul a arătat că, faţă de perioada efectivă de executare a pedepsei privative de libertate de către tatăl reclamantului, S.Ş., respectiv cea de 1 an şi 6 luni, suma de 300.000 euro reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi.
S-a mai susţinut că instanţa, în aprecierea cuantumului daunelor totale pe care le poate acorda reclamantului, trebuie să urmărească respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, precum şi să ţină cont de criteriul echităţii, despăgubirea urmând să fie rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Prin Decizia nr. 174/A din 27 mai 2010 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 60.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită faptului că suferinţele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o uşurare, cât şi faptului că unele suferinţe morale îl însoţesc pe individ timp îndelungat.
Pornind de la aceste consideraţii teoretice şi având în vedere că legislaţia nu stabileşte criterii pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina şi jurisprudenţa au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea iar din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului despăgubirilor implică, fără îndoială, şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Raportat la probatoriul administrat, Curtea a considerat că suma acordată reclamantului de 300.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit, în condiţiile în care reclamantul, după defunctul său tată, S.Ş., a beneficiat şi de indemnizaţia lunară reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de toate celelalte facilităţi acordate de acest act normativ.
În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantului, în calitate de fiu al defunctului S.Ş., Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 60.000 euro.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
1. Reclamantul a susţinut caracterul nelegal al soluţiei întrucât, pentru diminuarea daunelor morale s-a avut drept criteriu faptul că reclamantul, în calitate de fiu al defunctului autor, ar fi beneficiat de indemnizaţia lunară reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de toate facilităţile acestui act normativ. Aspectul reţinut de Curte este eronat întrucât singurul care a beneficiat de efectele Decretului-Lege menţionat a fost defunctul tată al reclamantului.
- Soluţia este, de asemenea, nelegală deoarece în aprecierea daunelor morale s-a reţinut că solicitarea acestora s-a făcut de către reclamant în calitate de fiu şi că suma stabilită este suficientă, reprezentând o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit atât de tatăl reclamantului, cât şi de reclamant.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a pretins caracterul nelegal al deciziei întrucât suma stabilită de instanţă, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului suferit, transformându-se în izvor al îmbogăţirii fără justă cauză.
Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referinţă, care se regăseşte în principiul proporţionalităţii daunei şi al echităţii, nerespectate însă în cauză.
Raportat la împrejurările speţei, o statuare în echitate care să asigure reparaţia morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.
Au fost invocate în drept dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursurile deduse judecăţii Înalta Curte constată următoarele:
1. Contrar susţinerii recurentului-reclamant, instanţa de apel nu a reţinut că acesta ar fi fost beneficiarul Decretului-Lege nr. 118/1990, ci defunctul tată al acestuia, de pe urma căruia valorifica dreptul la daune morale.
În acest sens, în conţinutul considerentelor, chiar dacă de o manieră improprie, se reţine că „reclamantul, după defunctul său tată, S.Ş., a beneficiat de indemnizaţia lunară prevăzută de Decretul-Lege nr. 118/1990".
Este neîntemeiată, de asemenea, critica vizând caracterul insuficient al daunelor morale întrucât acestea n-ar putea acoperi prejudiciul moral suferit atât de reclamant cât şi de tatăl său.
Formulând o asemenea critică, recurentul este în eroare asupra titularului dreptului la astfel despăgubiri.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 poate formula cerere de daune morale „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ", iar după decesul acestor persoane, cererile pot fi formulate de descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv.
Rezultă că legiuitorul a avut în vedere repararea prejudiciului direct, cauzat prin fapta ilicită săvârşită asupra persoanei condamnatului sau a celui care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Doar după decesul acestor persoane, dată fiind expresia patrimonială recunoscută daunelor morale, descendenţii pot promova astfel de acţiuni, prin care nu valorifică însă un prejudiciu creat nemijlocit în persoana lor, ci drepturi patrimoniale transmise în considerarea autorului lor.
Este motivul pentru care, în determinarea cuantumului daunelor nu trebuia să se ţină seama, contrar susţinerii reclamantului, de prejudiciul moral creat atât acestuia, cât şi tatălui său, ci de prejudiciul moral produs nemijlocit autorului, cel care a suferit condamnarea politică.
Potrivit acestor considerente, criticile formulate de reclamant au fost găsite neîntemeiate, recursul acestuia urmând să fie respins în consecinţă.
2. Prin recursul său, Statul Român deduce judecăţii critici care vizează modalitatea în care au fost dimensionate daunele morale, pretinzându-se că sunt nejustificate în raport de întinderea prejudiciului.
Într-adevăr, în aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie ţinut seama că în operaţiunea jurisdicţională de „cuantificare" a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor afectate prin săvârşirea faptei ilicite.
De aceea, nu se poate pune problema ca în materia răspunderii civile delictuale, a asigurării unei restituiri, a unei „repuneri în situaţia anterioară", pentru că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, moral, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.
Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate şi păstrând principiul proporţionalităţii şi al justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate.
Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viaţa, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului şi caracterul patrimonial al despăgubirii.
Faptul că reparaţia trebuie să fie una echitabilă înseamnă că se nu poate ignora natura valorilor nesocotite dar şi că ea nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care, aşa cum s-a menţionat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral, iar constatarea caracterului politic al condamnării reprezintă, în sine, o recunoaştere a conduitei morale şi a demnităţii autorului reclamantului.
Sub acest aspect, trebuie reţinut că cel care a pretins despăgubirile morale nu este victima directă, nemijlocită a condamnării politice, ci descendentul celui care a suferit această condamnare, astfel încât, dincolo de puternicele relaţii de afecţiune, de resimţirea în plan emoţional de către descendent a acestei condamnări, efectele nu pot fi aceleaşi ca în situaţia persoanei asupra căreia s-au produs în mod direct.
Astfel cum s-a arătat anterior, răspunzând criticii reclamantului, (potrivit căreia suma acordată nu ar acoperi prejudiciul creat atât tatălui, cât şi lui), titularul dreptului la acordarea unor asemenea daune morale este cel care a suportat nemijlocit condamnarea, descendenţii acestor persoane justificându-şi legitimarea doar după decesul celui condamnat şi în considerarea caracterului patrimonial al unei asemenea reparaţii, iar nu pentru că ei înşişi ar fi titularii respectivului drept nepatrimonial.
Având în vedere aceste aspecte, legate de titularul acţiunii, de intervalul mare de timp scurs de la momentul condamnării (50 de ani), de natură să atenueze suferinţa morală, de faptul că, aşa cum au reţinut instanţele fondului, pedeapsa iniţială, de 3 ani, a fost redusă la 1 an şi 6 lui, aceasta fiind de altfel cea executată, că autorul reclamantului a beneficiat şi de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1991, Înalta Curte constată că daunele morale acordate în apel, deşi mult diminuate faţă de cele stabilite de prima instanţă, nu respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.
Este motivul pentru care, criticile recurentului-pârât vizând necesitatea stabilirii daunelor cu respectarea principiului echităţii şi al proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, sunt întemeiate.
Acelaşi principiu, al statuării în echitate în legătură cu daunele morale pretinse pentru încălcarea unor drepturi fundamentale protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se desprind şi din jurisprudenţa instanţei de contencios european (a se vedea, de ex., cauzele Tarău, Konolos, Bursuc, Barbu Anghelesu, Ţară Lungă împotriva României).
De aceea, statuând în echitate şi respectând principiul justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, între interesul particular şi cel general, al unei societăţi care trebuie să suporte plata daunelor produse de faptele ilicite ale unui regim anterior, Înalta Curte urmează să constate caracterul întemeiat al criticilor pârâtului şi primind recursul acestuia, să modifice în parte, Decizia atacată, în sensul stabilirii cuantumului despăgubirilor la suma de 40.000 euro, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.L. împotriva deciziei nr. 174/A din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte, Decizia în sensul că diminuează cuantumul daunelor morale la 40.000 euro.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3874/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3871/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
