ICCJ. Decizia nr. 398/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 398/2011
Dosar nr. 849/118/2007
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, la data de 16 iulie 2001, sub nr. 2829/2001, reclamanta F.D.C. Constanţa a chemat în judecată pe pârâţii SC T. SA Constanţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând restituirea imobilului spaţii de depozitare mărfuri nr. 112 U.J.C.C. Constanţa, în suprafaţă de 750 mp, situat în Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 708 din 28 mai 2004 a aceleiaşi instanţe, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia nr. 644 din 16 noiembrie 1968, Comitetul executiv al Consiliului popular judeţean Constanţa a transmis în folosinţă U.J.C.C. Constanţa, fără termen şi fără plată, terenul proprietate de stat, în suprafaţă de 40.000 mp, în vederea construirii unui complex de depozite de mărfuri şi a unui centru frigorific.
Obiectivele în vederea cărora a fost transmis terenul spre folosinţă au fost realizate de I.J.E.C.O.O.P., conform autorizaţiilor de executare lucrări nr. 16533 din 16 februarie 1969 şi nr. 16534 din 16 februarie 1969.
Prin protocolul încheiat la 30 iunie 1970 între Ministerul Comerţului Interior şi U.C.C.C.C. s-a stabilit trecerea unor activităţi de comerţ de la întreprinderile economice ale Cooperaţiei de consum la întreprinderile comerţului cu ridicata din sistemul Ministerului Comerţului Interior, sens în care s-a hotărât predarea-preluarea cu plată a construcţiilor proprietate cooperatistă (depozite, remize) către întreprinderile cu ridicata.
În conţinutul protocolului se arată că, până la data achitării, întreprinderile cu ridicata primitoare vor prelua construcţiile cu chirie, scop în care vor încheia contracte de închiriere.
Conform celor stabilite prin protocol, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 17809 din 17 iulie 1973, între I.J.E.C.O.O.P., în calitate de locator, şi I.C.R.M. Constanţa, în calitate de locatar.
Prin H.C.M. nr. 18 din 19 ianuarie 1974, s-a aprobat plata sumei de 105.000.000 lei, reprezentând valoarea mijloacelor fixe preluate de către Ministerul Comerţului Interior, în anul 1973, de la U.C.C.C., în lista mijloacelor fixe întocmite de acest minister, pentru care s-a propus efectuarea plăţii în acelaşi an, fiind inserate şi depozitele de produse metalo-chimice din Constanţa şi Tulcea, cu o valoare de 5.555.000 lei.
Ulterior, printr-un protocol încheiat între Ministerul Comerţului Interior şi C.T.P., în anul 1975, s-a hotărât retrocedarea depozitelor de mărfuri preluate în anul 1973, de la I.J.E.C.O.O.P.-uri, restituirea acestora urmând a se face cu plată. Până la data achitării, întreprinderile economice ale cooperaţiei de consum urmau să preia cu chirie spaţiile de la ICR-uri.
Spaţiul în litigiu a fost trecut în lista mijloacelor fixe predate de I.C.R.M. Constanţa la I.J.E.C.O.O.P., dar, din niciun înscris, nu rezultă că aceasta din urmă a restituit sumele reprezentând contravaloarea spaţiilor de depozitare.
Imobilul a fost preluat în patrimoniul SC T. SA, prin protocolul încheiat la 1 octombrie 1990 între I.C.R.M. Constanţa şi SC T. SA, aceasta din urmă fiind societate înfiinţată prin reorganizarea I.C.R.M., conform Legii nr. 15/1990, Legii nr. 31/1990 şi HG nr. 1040/1990.
În consecinţă, imobilul în litigiu a aparţinut, de la data edificării lui şi până la predarea către I.C.R.M. Constanţa, sistemului cooperaţiei de consum.
Potrivit dispoziţiilor art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996: „activele imobilizate, proprietatea organizaţiilor cooperaţiei de consum, care au fost trecute fără plată în proprietatea statului, vor fi restituite acestora".
Deşi reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceasta nu este incidentă în cauză faţă de legea specială sus-enunţată, aplicabilă domeniului cooperaţiei de consum.
În art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt cuprinse şi modalităţile de preluare cum este cea din speţă, respectiv prin protocol (convenţie) încheiat între reprezentanţii celor două părţi ale convenţiei.
Dispoziţiile art. 162 alin. (3) din Legea nr. 109/1996 nu cuprind norme contrare celor din Legea nr. 10/2001 şi nu pot fi considerate ca fiind abrogate în temeiul art. 52 din ultimul act normativ indicat, potrivit principiului „generalia specialibus non derogant".
Prin urmare, cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă în mod corect de către SC T. SA, imobilul ce a aparţinut cooperaţiei de consum nefăcând obiect al restituirii în temeiul acestei legi generale de restituire.
Pe de altă parte, din probele administrate nu se poate reţine că preluarea imobilului, realizată prin protocolul încheiat la 14 iulie 1970, în conformitate cu care s-a făcut plata clădirilor preluate de I.C.R.M., prin H.C.M. nr. 18/1974, a fost o preluare abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acţiunea a fost respinsă ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 1148/C din 9 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile sus-menţionate.
Curtea de Apel a constatat că reclamanta a formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent, notificând pe pârâta SC T. SA Constanţa, cu notificarea nr. 576/2002.
Conform art. 23 din aceeaşi lege, intimata a emis Decizia nr. 1350 din 28 iunie 2001, prin care a respins pretenţiile reclamantei, argumentat de faptul că aceasta nu se regăseşte printre persoanele îndreptăţite, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent, bunul nefiind preluat abuziv conform art. 2 din Lege, ci prin înţelegerea părţilor şi cu plată la nivelul forurilor tutelare – Ministerului Comerţului Interior şi U.C.C. – C.T.P. Bucureşti.
Aceasta din urmă a recunoscut, prin adresa nr. 6857/1992, preluarea sumei de 105.000.000 lei, achitată de Ministerul Comerţului Interior, plata sumei fiind realizată prin H.C.M. nr. 18/1974, conform anexei la H.C.M. În această sumă se regăseşte şi valoarea de 5.555.000 lei, ce reprezintă contravaloarea imobilului revendicat şi a unui alt depozit.
Având în vedere că imobilul a fost preluat de la apelantă şi transmis intimatei în baza protocolului sus-menţionat şi că dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu prevăd, ca modalităţi de preluare, protocolul încheiat între cele două părţi, Curtea a stabilit că nu poate fi vorba despre o preluare abuzivă.
Prin urmare, în mod corect, prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamantă, nefiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 4771 din 16 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de apel, care a fost casată; s-a admis apelul declarat de aceeaşi parte împotriva sentinţei nr. 708/2004 a Tribunalului Constanţa, care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre soluţionare, în fond, către tribunal.
În pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de recurs a reţinut că Legea nr. 10/2001, prin art. 3 lit. c), acordă posibilitatea de a obţine restituirea imobilelor şi pentru persoane juridice, cu anumite limitări.
De la aplicarea dispoziţiilor legii de reparaţie sunt excluse doar „ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile naţionale, societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate potrivit legii…".
Reclamanta nu face parte din categoriile enunţate mai sus, astfel încât are calitatea de persoană îndreptăţită.
Legiuitorul a calificat ca fiind imobile preluate abuziv, potrivit art. 2 lit. i), orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor puterii sau administraţiei de stat.
Sub acest aspect se constată că imobilul a fost preluat în baza H.C.M. nr. 18 din 19 ianuarie 1974, nepublicat, prin protocolul încheiat între Ministerul Comerţului Interior şi U.C.C.C.C.
Temeiul de preluare invocat în protocol îl reprezintă hotărârile Congresului al X-lea şi ale Conferinţei Naţionale a P.C.R. cu privire la perfecţionarea şi funcţionarea conducerii şi planificării economiei naţionale.
Faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se constată că nu a existat un temei legal al preluării întrucât un act normativ nepublicat nu poate produce efecte juridice.
O interpretare contrară a dispoziţiilor legale în materie ar conduce şi la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi a art. 481 C. civ.
Deşi instanţa de apel a reţinut că preluarea s-a făcut cu plată, potrivit H.C.M. nr. 18/1974, nu a verificat apărările reclamantei în sensul că nu a primit contravaloarea bunului, singura probă avută în vedere la soluţia pronunţată fiind reprezentată de adresa nr. 6857/1992 a C.T.P., prin care se atestă primirea, de către această persoană juridică, în baza H.C.M. enunţate, a unor sume de bani.
În concluzie, instanţa de recurs a reţinut calitatea reclamantei, de persoană îndreptăţită la restituire, şi preluarea abuzivă a imobilului, dispunând casarea hotărârilor anterioare pentru a se stabili modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, fiind necesară administrarea de probe pe aspectul primirii ori nu a preţului bunului.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1521 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă.
În esenţă, instanţa de fond a reţinut că, în absenţa unei dovezi din care să rezulte că trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut fără plată, sarcina probei în acest sens revenind reclamantei conform art. 1169 C. civ., preluarea bunului s-a realizat cu plată, în baza H.C.M. nr. 18/1974. Potrivit acestui document, clădirile au fost preluate din patrimoniul fostei cooperaţii de consum cu plată.
Această soluţie a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 266/C din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, conform căreia s-a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.
Curtea a reţinut că, în afara cererii de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi respinsă prin Decizia nr. 1530/2001, de către SC T. SA, care face obiectul prezentului dosar, reclamanta a formulat o altă cerere de restituire a aceluiaşi imobil, în procesul în care a contestat Decizia nr. 4 din 27 octombrie 2005 emisă de Consiliul de Administraţie al SC T. SA.
În acel proces, prin sentinţa civilă nr. 1291 din 15 iunie 2006, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins solicitarea reclamantei F.D.C. Constanţa, hotărâre rămasă definitivă prin Decizia nr. 267/C/ din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a respins recursul declarat de reclamantă.
Instanţele au reţinut, prin aceste hotărâri, că preluarea imobilului „nu s-a făcut abuziv, ci s-a realizat în baza protocolului încheiat la 29 iunie 1970, când toate părţile au fost de acord, acest act reprezentând un titlu valabil încheiat cu respectarea dispoziţiilor de la acea dată, iar plata bunurilor preluate în baza acestui protocol s-a aprobat prin H.C.M. nr. 18/1974".
Deşi, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat, cele două cereri având un obiect diferit în privinţa deciziei contestate, nu se pot ignora efectele hotărârilor pronunţate în legătură cu acest imobil, cu atât mai mult cu cât, în prezenta cauză, este vorba despre aceeaşi procedură în care a fost verificată şi acţiunea soluţionată deja irevocabil, respectiv procedura Legii nr. 10/2001.
Acesta este efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, care împiedică posibilitatea prezentei instanţe de a statua diferit faţă de cele stabilite în procesul anterior, soluţionat irevocabil, în legătură cu caracterul consensual, legal, de preluare, de către stat, a imobilului în litigiu, aspect ce nu mai poate fi contrazis.
Separat de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, Curtea de Apel a reţinut că, la 30 iunie 1970, între Ministerul Comerţului Interior şi U.C.C.C.C. a intervenit un acord denumit „protocol", prin care s-a convenit preluarea cu plată a unor construcţii aparţinând C.T.P., de către Ministerul Comerţului Interior, în scopul îmbunătăţirii desfăşurării comerţului cu ridicata.
La pct. 3 lit. b) din protocol s-a stabilit că, până la data achitării de către M.C.I., a construcţiilor proprietate cooperatistă, pentru acestea se vor încheia contracte de închiriere.
În executarea acestor clauze ale acordului s-a întocmit contractul de închiriere nr. 17809 din 17 iulie 1973 între I.J.E.C.O.O.P. Constanţa şi I.C.R.M. Constanţa, prin care prima închiria celei de-a doua imobilul situat în incinta depozitelor de mărfuri de la Halta Traian, care face obiectul prezentului litigiu.
Potrivit datelor prezentate chiar de către reclamantă şi care au ca sursă documentele deţinute de „C.T.P." U.N.C.C., organizaţie din structura căreia face parte şi reclamanta, contravaloarea mijloacelor fixe care au făcut obiectul protocolului încheiat în anul 1970 a fost achitată parţial, de către dobânditorul Ministerul Comerţului Interior către C.T.P., respectiv în anul 1974, în baza H.C.M. nr. 18/1974, s-a achitat suma de 105.000.000 lei, iar în anul 1977, prin dispoziţia de plată nr. 167 din 28 decembrie 1977, s-a achitat suma de 54.859.959 lei.
Susţinerea reclamantei că depozitul din Constanţa, care face obiectul litigiului de faţă, nu a fost achitat de către Ministerul Comerţului Interior nu a fost primită întrucât acest depozit a fost predat în anul 1973 către I.C.R.M., conform contractului de închiriere sus-menţionat, fiind cuprins în lista anexă la H.C.M. nr. 18/1974, la poziţia 19, suma plătită fiind de 5.555.000 lei, sumă componentă a sumei globale de 105.000.000 lei, cu privire la care C.T.P. nu ar fi negat că a primit-o.
Împrejurarea că, ulterior primirii sumei de 105.000.000 lei, de către C.T.P., calculată pentru imobilele menţionate în lista anexă la H.C.M. nr. 18/1974, inclusiv pentru imobilul în litigiu, aceasta nu a mai distribuit sumele primite către uniunile judeţene ale cooperaţiei de la care bunurile au fost efectiv preluate în 1973 nu-i poate fi imputat Ministerului Comerţului Interior, acesta îndeplinind, cel puţin pentru imobilul în litigiu, obligaţia de plată prevăzută în protocolul încheiat în anul 1970.
C.T.P. a acţionat ca reprezentant al uniunilor judeţene, în calitatea sa de organ central al cooperaţiei, astfel încât desocotirea între acesta şi uniunile judeţene de la care s-au preluat efectiv aceste bunuri reprezintă o chestiune care nu face obiectul analizei instanţei în prezenta cauză şi care nu prezintă relevanţă pentru analiza caracterului abuziv al preluării, de către stat, a bunului în litigiu.
În consecinţă, Curtea a constatat că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu plată şi că Tribunalul a respins, în mod corect, cererea de restituire, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, şi anume ca reclamanta să aibă calitatea de persoană îndreptăţită, iar imobilul să fi fost preluat abuziv.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea pronunţată este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) deoarece încalcă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 6/1970, conform cărora „bunurile mobile şi imobile", mijloace fixe, proprietate a organizaţiilor cooperaţiei de consum, nu pot fi transmise în proprietate sau date în folosinţă decât numai cu plată şi în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi statut.
Nici un text de lege din actul normativ sus-menţionat nu conferea C.T.P. împuternicirea să vândă vreun imobil al Cooperativei de consum sau al U.J.C.C., să încaseze vreo sumă de bani pentru un asemenea imobil şi să redistribuie sumele încasate către cooperativă sau U.J.C.C., protocolul încheiat de aceasta nefiind opozabil reclamantei.
Singura în drept să vândă imobilul în litigiu era U.J.C.C. Constanţa, a cărei continuatoare este reclamanta, aceasta neconvenind preţul imobilului, ci doar cuantumul chiriei conform contractului nr. 17809/1973 încheiat cu I.C.R.M. Constanţa.
Potrivit adresei nr. 22519 din 20 mai 1997 a Ministerului Finanţelor Publice, rezultă că U.J.C.C. a fost înscrisă la organele fiscale cu acest imobil şi a achitat impozitele şi taxele la zi, până în anul 1992, probă asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat.
Conform art. 5 alin. (2) şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 6/1970, protocolul de predare a imobilului în litigiu trebuia aprobat de Conferinţa delegaţiilor cooperativelor asociate ale judeţului Constanţa şi semnat de organul colectiv de conducere ales potrivit prevederilor statuare ale U.J.C.C. Constanţa, respectiv preşedintele acesteia.
De asemenea, instanţa a ignorat şi adresa nr. 1/2209 din 12 octombrie 1990 a Ministerului Comerţului şi Turismului, prin care acesta s-a arătat de acord să fie restituite depozitele pentru care nu au fost achitate sumele datorate, din cauza insuficienţei sumelor primite de la Ministerul Comerţului Interior. Răspunsul Ministerului Comerţului şi Turismului face referire directă la depozitele din Tulcea şi Constanţa.
2. În mod greşit s-a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei irevocabile nr. 8882 din 2 noiembrie 2009, neredactată la data recursului din 11 noiembrie 2009, şi cu privire la care instanţa a presupus că ar contrazice Decizia irevocabilă pronunţată în prezentul dosar, nr. 4771 din 16 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
De asemenea, instanţa a reţinut în mod greşit că acţiunea de faţă este ulterioară celei soluţionate irevocabil prin Decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009, în acel proces fiind contestată o decizie emisă în 2005 de către SC T. SA, în timp ce, în prezentul litigiu, a fost contestată o decizie emisă de aceeaşi societate în anul 2001.
3. A fost încălcat caracterul obligatoriu al deciziei de casare nr. 4471 din 16 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, consacrat prin art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Astfel, instanţa a supus din nou dezbaterii calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum şi caracterul abuziv al preluării imobilului, cu privire la care instanţa de recurs a dispus în mod irevocabil prin Decizia nr. 4471 din 16 mai 2006.
4. Au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are garantează dreptul la proprietate şi art. 481 C. civ.
5. Recurentul susţine şi încălcarea următoarelor dispoziţii din Legea nr. 10/2001:
- art. 2 lit. f), HCM nr. 18/1974 nefiind publicată în Buletinul Oficial;
- art. 3 lit. c) determinat de faptul că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind succesoarea de drept a U.J.C.C. Constanţa, în baza art. 190 din Legea nr. 109/1996;
- art. 7 alin. (1) care prevede, ca regulă, restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv;
- art. 11 alin. (1) faţă de argumentul instanţei că C.T.P. ar fi încasat sume de bani, deşi s-au prezentat dovezi în sensul că nici acesta şi nici reclamanta nu au primit vreo sumă de bani pentru imobilul în litigiu;
- art. 22 referitor la termenul de notificare, instanţa de apel reţinând autoritatea de lucru judecat în prezentul litigiu faţă de o notificare contestată în alt proces, formulată în anul 2005;
- art. 46 alin. (3) care prevede, în cazul respingerii cererii de restituire în natură într-un proces soluţionat irevocabil, că termenul de notificare curge de la data pronunţării hotărârii respective;
- art. 47, care prevede posibilitatea solicitării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de către persoanele îndreptăţite, în cazul în care, până la data intrării în vigoare a acestei legi, acestor persoane li s-au respins acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de către stat, prin hotărâri definitive şi irevocabile.
6. Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, se reţine efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce priveşte sentinţa nr. 1291/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă conform hotărârilor sus-menţionate, prin care instanţele respective au reţinut că preluarea imobilului nu s-a făcut abuziv, că părţile au fost de acord cu aceasta, fiind respectate dispoziţiile legale în vigoare, iar plata s-a aprobat prin HCM nr. 18/1974.
Pe de altă parte, Decizia nr. 4771/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, reţine că motivele de recurs formulate de reclamantă în acel dosar sunt fondate, aceasta având calitatea de persoană îndreptăţită la reparaţie, cât timp imobilul pretins a fi în proprietatea sa a fost preluat abuziv, în baza unui act normativ nepublicat şi a unui act administrativ încheiat între Ministerul Comerţului Interior şi C.T.P.
Instanţa de apel face referire la Decizia nr. 8882/2009 neredactată, la o notificare tardivă, alta decât cea din 2001, care face obiectul prezentului dosar, precum şi la texte de lege din Codul civil (art. 1200, art. 1201, art. 1202), ignorând art. 46 şi art. 47 din Legea nr. 10/2001.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Deşi legal citaţi cu menţiunea depunerii întâmpinării, intimaţii nu au înregistrat, în dosar, un asemenea act procedural, recurenta şi intimata pârâtă SC T. SA Constanţa formulând concluzii scrise.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prioritate în examinarea motivelor de recurs, astfel cum au fost structurate în precedent, o are critica privind greşita reţinere a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat deoarece Curtea a reţinut relevanţa hotărârilor judecătoreşti respective inclusiv în ceea ce priveşte natura consensuală şi valabilă a preluării imobilului, de către stat, aspect contestat, de asemenea, de către recurentă, în cadrul altor motive de recurs.
2. Din această perspectivă, susţinerile recurentei sunt neîntemeiate.
În mod corect, Curtea a reţinut efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 1291 din 15 iunie 2006 a Tribunalului Constanţa, rămasă definitivă prin Decizia nr. 267 C din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, şi irevocabilă prin Decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a acestei instanţe.
Efectul pozitiv al lucrului judecat permite oricăreia dintre părţile interesate din noul litigiu să se folosească şi să opună lucrul anterior judecat într-un alt proces, în măsura în care ar avea legătură cu soluţionarea pricinii ulterioare. În acest caz, hotărârile din procesul ulterior nu pot contrazice cele soluţionate irevocabil în celălalt proces.
În speţă, prin hotărârea sus-menţionată, s-a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta din prezentul dosar în contradictoriu, printre alţii, cu pârâta SC T. SA, având ca obiect anularea deciziei nr. 4 din 27 octombrie 2005 emisă de Consiliul de Administraţie al acestei pârâte, precum şi restituirea în natură a imobilului „depozit de mărfuri 112 U.J.C.C. Constanţa", situat în Constanţa, în suprafaţă de 750 mp, imobil ce formează şi obiectul prezentului dosar. Acţiunea a fost formulată în litigiul anterior în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
S-a reţinut, în esenţă, că, în mod greşit, acţiunea a fost formulată în temeiul legii enunţate mai sus, faţă de incidenţa unei alte legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, s-a stabilit că preluarea imobilului nu s-a făcut în mod abuziv, în condiţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ci în mod valabil, prin acordul de voinţă al părţilor semnatare ale protocolului încheiat la 29 iunie 1970, încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, şi cu plată, aprobată prin H.C.M. nr. 18/1974 şi recunoscută a fi încasată de către C.T.P.
Cum s-a arătat deja, hotărârea a rămas irevocabilă, bucurându-se, astfel, de putere de lucru judecat în condiţiile art. 377 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.
Prezumţia lucrului judecat prin hotărârile anterioare se impune cu efect pozitiv în procesul de faţă deoarece vizează aceeaşi chestiune juridică cu cea din prezentul proces şi tranşată irevocabil în litigiul anterior. Astfel, reclamanta a solicitat restituirea în natură a aceluiaşi bun, de la aceeaşi pârâtă şi în temeiul aceluiaşi act normativ.
Chiar dacă nu este întrunită cerinţa triplei identităţi pentru reţinerea autorităţii de lucru judecat, care să împiedice desfăşurarea procesului de faţă, deoarece unele dintre părţile celor două litigii sunt diferite, ca, de altfel, şi obiectul lor, fiind contestate decizii diferite emise de SC T. SA, prezumţia puterii de lucru judecat a hotărârilor anterioare determină imposibilitatea ca reclamanta să poată combate cele stabilite în mod irevocabil în celălalt proces şi, în final, ca cele două hotărâri să se contrazică pe aspectul astfel judecat.
Faptul că Decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nu ar fi fost redactată la data pronunţării deciziei Curţii de Apel, atacată în prezentul dosar, nu prezintă relevanţă faţă de înscrisul depus la fila 121 dosar apel, din care rezultă că recursurile declarate de reclamantă şi de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva deciziei nr. 267 C din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa au fost respinse, ca nefondate, confirmând, astfel, hotărârile pronunţate în fazele procesuale anterioare.
De asemenea, faţă de cele stabilite prin sentinţa civilă din 2006, rămasă irevocabilă în condiţiile arătate mai sus, privind legea aplicabilă, precum şi înlăturarea caracterului abuziv al preluării imobilului, în mod corect, Curtea de Apel nu a mai dat eficienţă celor stabilite prin Decizia pronunţată în recurs, într-un prim ciclu procesual al prezentului dosar, în legătură cu natura abuzivă a preluării bunului şi a calităţii reclamantei, de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.
Într-adevăr, aspectele în discuţie (actul normativ incident, natura preluării, cu consecinţa dreptului reclamantei la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001) au fost soluţionate diferit în cele două procese, în prezenta cauză impunându-se, însă, hotărârea irevocabilă pronunţată în celălalt dosar, prioritar celor stabilite prin Decizia nr. 4471/2006, pronunţată într-un prim recurs, în dosarul de faţă.
Astfel, în litigiul anterior, s-a stabilit, în mod irevocabil, că reclamanta nu putea urma Legea nr. 10/2001 pentru obţinerea imobilului şi, pe de altă parte, bunul a ieşit din patrimoniul său, în mod legal, prin acordul de voinţă al părţilor implicate în transmiterea sa, la nivelul anului 1970, transmiterea făcându-se cu plată.
În litigiul finalizat prin Decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a avut cunoştinţă de prezentul proces, după cum rezultă din considerentele deciziei nr. 267/C din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Constanţa (pagina 4, paragraful nr. 9 din hotărâre-fila 123 dosar apel), astfel încât toate apărările în legătură cu cele dezlegate în drept, prin Decizia nr. 4471/2006 a acestei instanţe, trebuia să fie formulate şi în celălalt proces.
Indiferent că astfel de apărări au fost formulate sau nu în litigiul anterior (în prezentul dosar nefiind depusă Decizia nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în forma redactată), rezolvând în mod irevocabil aceleaşi pretenţii ale reclamantei cu cele din cauza de faţă, anterior soluţionării prezentului litigiu, sentinţa civilă 1291/2006 rămasă irevocabilă se impune cu forţa lucrului judecat în acest dosar şi cu prezumţia absolută irefragabilă de adevăr în privinţa celor stabilite în cuprinsul său sub aspectul legii incidente şi a preluării valabile a imobilului solicitat de reclamantă.
De asemenea, nu prezintă relevanţă că acţiunea din celălalt litigiu a fost pornită ulterior celui de faţă, iar dispoziţia contestată în dosarul respectiv a fost emisă, de SC T. SA, după dispoziţia contestată în prezentul dosar, ci faptul că dispoziţiile soluţionează aceleaşi pretenţii, iar procesul anterior a fost finalizat irevocabil înaintea cauzei de faţă, determinând, astfel, operarea prezumţiei de lucru judecat a sentinţei nr. 1291/2006, rămasă irevocabilă. Ca atare, în mod corect, Curtea a reţinut prezumţia de lucru judecat a hotărârii respective, cu efectele constatate în ceea ce priveşte soluţionarea prezentului litigiu, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Susţinerile prezentate în cadrul primului motiv de recurs pun în discuţie natura preluării imobilului, aspect care nu mai poate fi reevaluat de prezenta instanţă faţă de hotărârea judecătorească sus-menţionată, în care, cum s-a arătat, a stabilit cu putere de lucru judecat, că transferul bunului a operat cu titlu valabil, inclusiv din perspectiva efectuării plăţii către C.T.P.
2. În ceea ce priveşte încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare nr. 4471 din 16 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nici această susţinere nu poate fi primită faţă de circumstanţele concrete ale speţei.
Într-adevăr, potrivit art. 315 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, de către instanţa de recurs, este obligatorie în rejudecare.
În speţă, însă, anterior soluţionării recursului de faţă, s-a pronunţat Decizia irevocabilă nr. 8882 din 2 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri având prioritate, pentru instanţa de faţă, în raport de obligaţia respectării textului de lege sus-menţionat.
Cele statuate jurisdicţional anterior nu mai pot fi contrazise în litigiul de faţă, deoarece, în caz contrar, s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, care, cum s-a arătat, include o prezumţie absolută de adevăr a celor statuate în cuprinsul său, pe care partea ce a figurat în procesul respectiv nu le mai poate combate. Or, dacă s-ar da eficienţă dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. în cauza de faţă, s-ar ajunge la contrazicerea unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu mai este posibil.
3. Nu se poate reţine că, prin soluţia pronunţată, s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici pe cele ale art. 481 C. civ.
Astfel, stabilindu-se, în procesul anterior, că reclamanta nu-şi poate valorifica pretenţiile în baza Legii nr. 10/2001, care reprezintă şi temeiul de drept al prezentei acţiuni, precum şi faptul că preluarea nu a avut caracter abuziv, în sensul art. 2 din această lege, nu se poate verifica în litigiul de faţă în ce măsură reclamanta are un drept de proprietate sau „un bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care să-i permită restituirea în natură.
Ca atare, nu se poate constata nici încălcarea dispoziţiilor enunţate în procedura demarată de reclamantă în acest dosar (cea a Legii nr. 10/2001), dar care nu este incidentă, după cum s-a constatat irevocabil.
4. Referitor la nesocotirea dispoziţiilor legale indicate în cadrul acestui motiv de recurs, cum toate aceste dispoziţii sunt cuprinse în Legea nr. 10/2001, act normativ inaplicabil pretenţiilor reclamantei pentru argumentele arătate, critica recurentei în sensul celor menţionate nu va fi examinată de prezenta instanţă.
5. Susţinerile privind motivarea contradictorie a deciziei recurate nu se subsumează motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, doar prima parte a criticii privind reţinerea, de către Curte, a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 1296/2006 rămasă irevocabilă este corectă, recurenta nearătând, însă, cu ce parte din hotărâre (dispozitiv sau alte considerente), aceste argumente sunt contradictorii, în sensul că, fie ar conduce la o altă soluţie decât cea reţinută în dispozitiv (contradicţie între considerente şi dispozitiv), fie din alte considerente ar rezulta temeinicia pretenţiilor reclamantei (contradicţie între considerente).
În realitate, în cadrul acestor critici, recurenta reiterează aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, pentru încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei nr. 4771/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, şi art. 46, art. 47 din Legea nr. 10/2001, critici ce deja au fost examinate, respectiv nu au putut fi cenzurate pentru considerentele arătate în precedent.
În consecinţă, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.
În baza art. 316 cu referire la art. 298 şi art. 274 C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată, către intimata pârâtă SC T. SA, reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli reduse în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. faţă de activitatea desfăşurată, în concret, de către apărătorul părţii, de faptul că nu s-a depus întâmpinare în dosar, pentru partea reprezentată, şi de numărul termenelor la care s-a asigurat asistenţa judiciară, în cauză fiind acordate doar două termene de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.D.C. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 266/C din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T. SA Constanţa, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 399/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 394/2011. Civil → |
|---|
