ICCJ. Decizia nr. 399/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 399/2011
Dosar nr. 24304/3/2007
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Reclamantul S.T. a chemat în judecată pe intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să suplinească voinţa Primăriei Municipiului Bucureşti şi să dispună să-i fie restituit în natură imobilul - teren în suprafaţă de 410 mp, prin obligarea pârâtului de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie respectivul imobil.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 346 din 11 martie 2009 a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul S.T., a constatat că acesta este persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 3/4 din imobilul teren în suprafaţă de 211 mp, situat în Bucureşti, sector 5.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin notificarea nr. 1621 din 20 iulie 2001 emisă de BEJ A.P., S.E. şi S.T. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 410 mp, situat în Bucureşti, sector 5, învederând că a fost dobândit prin cumpărare şi moştenire, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540 din 7 aprilie 1983 şi certificatului de moştenitor nr. 956/1984.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 956/1984, de pe urma defunctului S.C. au rămas ca moştenitori S.T., în calitate de fiu şi S.E., în calitate de soţie supravieţuitoare.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 169/2006, de pe urma defunctei S.E., decedată la 22 decembrie 2003, a rămas ca moştenitor S.T., în calitate de fiu.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540/1983, S.I. a vândut către S.T., căsătorit cu I.S., lotul 1 din locuinţa din Bucureşti, sector 5, iar cota indiviză de 1/4 din terenul în suprafaţă totală de 211 mp, respectiv 52,50 mp, a trecut în proprietatea statului în conformitate cu art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 (a fost emisă Decizia nr. 760 din 25 iunie 1983).
Cu privire la suprafaţa de teren de 52,50 mp, care a fost preluată de către stat urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540/1983, tribunalul a constatat că se impune a fi avută în vedere la stabilirea întinderii dreptului proprietate al reclamantului, faptul că acesta avea posesia şi asupra unei alte părţi din teren, ceea ce conduce la prezumţia că intenţia părţilor a fost aceea de a vinde şi terenul aferent construcţiei vândute, terenul neintrând în patrimoniul reclamantului doar datorită normelor abuzive ale Legii nr. 58/1974.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul V.N., din suprafaţa de 510 mp a fostului teren situat în Bucureşti, sector 5, o suprafaţă de 359 mp este afectată de amenajări exterioare ale blocurilor, respectiv alei betonate, spaţii verzi şi reţele subterane, iar restul de 151 mp este amenajat ca o parcare auto.
Tribunalul a reţinut că nu poate fi primită susţinerea că Fondul Proprietatea nu funcţionează, deoarece modalitatea de acoperire efectivă a prejudiciului este cu totul alta, şi anume, aceea a solicitării în contradictoriu cu statul, de despăgubiri băneşti în condiţiile art. 998 C. civ. raportat la art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, bazată pe lipsa de eficienţă a procedurii instituită de Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul S.T., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A arătat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicaţiune a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi a Deciziei nr. 9/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii.
Astfel, în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în faţa instanţei de fond, s-a stabilit că suprafaţa terenului este de 510 mp, o parte din această suprafaţă, respectiv 359 mp este ocupată de amenajări ale blocurilor din zonă, iar restul de 151 mp este liber.
În acest context, prima instanţă, neluând în considerare probele administrate şi faptul că autorii apelantului-reclamant figurează cu suprafaţă de 410 mp teren preluat de stat, în mod incorect nu a restituit în natură 151 mp teren liber.
Instanţa trebuia să facă aplicaţiunea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, în sensul în care imobilele trebuiau restituite în natură sau să se acorde teren în compensare.
În susţinerea apelului au fost solicitate probe noi, iar Curtea a respins această solicitare, considerând că în faţa instanţei de fond s-au administrat suficiente probe pentru lămurirea situaţiei de fapt.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 179 A din 10 martie 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul S.T.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
Prin notificarea formulată de reclamantul S.T. s-a solicitat restituirea în natură a unui teren în suprafaţă de 410 mp, situat în sector 5, Bucureşti, aşa cum rezultă şi din notificarea nr. 14342 din 23 iulie 2001, trimisă de BEJ A.P., aflată la fila 3 din dosarul instanţei de fond.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Curtea a apreciat că, atâta timp cât apelantul-reclamant a solicitat prin notificare o suprafaţă de 410 mp, nu poate solicita ulterior, în cursul judecării cauzei, o suprafaţă mai mare de teren, respectiv de 510 mp, deoarece pentru diferenţa dintre cele două suprafeţe, este decăzut din drepturile prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de a i se încuviinţa mai multe adrese către Primăria Municipiului Bucureşti pentru ca aceasta să comunice situaţia juridică a terenului şi dacă există posibilitatea de acordare de teren în compensare în imediata vecinătate a terenului preluat, Curtea a apreciat că solicitarea este nefondată, deoarece la fila 4 din dosarul instanţei de fond se află adresa nr. 56353/13924 din 29 august 2003 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Patrimoniu Evidenţa Proprietăţii, din care rezultă situaţia juridică a terenului în litigiu.
Din concluziile raportului de expertiză aflat la filele 104 - 108 din dosarul instanţei de fond, a rezultat că o suprafaţă de 359 mp este afectată de amenajări exterioare aferente blocurilor învecinate, respectiv, alei betonate pentru circulaţie, spaţii verzi şi reţele subterane, iar restul suprafeţei de 151 mp este amenajată ca parcare auto, în total fiind 510 mp.
Curtea a reţinut incidente speţei dispoziţiile art. 10.3 din HG nr. 250/2007, care prevăd în mod expres că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale se referă la suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunităţii, deci şi la parcări amenajate.
Astfel, în raport de reglementarea legală şi de constatările expertului, Curtea a reţinut că terenul nu este liber din punct de vedere juridic şi, în consecinţă, nu poate fi restituit în natură.
În cursul judecării cauzei, reclamantul S.T. a demonstrat că este moştenitorul autorilor săi, S.C. şi S.E., conform certificatelor de moştenitor nr. 956/1994 şi nr. 169/2006, depuse la filele 8 şi 9 din dosarul instanţei de fond.
Din certificatul de moştenitor nr. 956/1994 a rezultat că autorul său, S.C., a avut în patrimoniu cota de 1/2 din suprafaţa de 211 mp şi construcţia din cărămidă aflată pe teren.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2540/1983, S.I. a vândut lui S.T. cota indiviză de 1/4 din terenul în suprafaţă de 211 mp şi, în consecinţă, întinderea dreptului reclamantului este de 3/4 din suprafaţa de 211 mp, luând în considerare şi certificatul de moştenitor menţionat mai sus.
Aşa fiind, în mod corect, instanţa de fond a stabilit întinderea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru o cotă de 3/4 din terenul situat în Bucureşti, sector 5, în suprafaţă de 211 mp.
Deşi în cererea de apel reclamantul a arătat că suprafaţa de 199 mp i se cuvenea în exclusivitate, curtea a apreciat că nu rezultă din actele depuse la dosarul cauzei un drept exclusiv asupra suprafeţei menţionate.
Împotriva deciziei date în apel, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe, iar pe fondul cauzei admiterea cererii precizate, obligarea pârâtului la restituirea suprafeţei de 510 (410) mp în natură (parţial pe vechiul amplasament - 151 mp (care este teren liber), iar restul 359 (259) mp prin compensare cu teren situat în imediata vecinătate, în măsura în care o asemenea compensare este posibilă.
In situaţia în care nu este posibilă acordarea de teren în compensare, pentru diferenţa de 359 (259) mp a solicitat constatarea calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a făcut un istoric al cauzei şi a arătat că:
- instanţa de apel a făcut o incorectă aplicare a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât recurentul se consideră îndreptăţit la restituirea terenului în suprafaţă de 510 mp, rezultat din reconstituirea vechiului amplasament.
Chiar dacă instanţa de apel nu ar fi luat în consideraţie această suprafaţă, consideră că, oricum, nu ar fi putut să nu ţină cont de suprafaţa de 410 mp menţionată în anexa decretului de expropriere.
Potrivit textului legal, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării, iar proba contrară se referă la situaţia în care s-ar dovedi, prin prezentarea vreunui alt titlu de proprietate, că restul de teren a fost proprietatea altcuiva, sau că recurentul şi autoarea sa l-ar fi deţinut, la data preluării, cu un alt titlu decât de proprietar (eventual, detentori precari - ceea ce nu este cazul).
Curtea de apel trebuia să constate că pentru o porţiune de teren există titlu, iar pentru restul, respectiv pentru diferenţa de 199 mp, operează prezumţia.
- o altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 privitoare la nerestituirea în natură a suprafeţei de 151 mp teren, loc viran pe care sunt parcate maşinile ad-hoc şi care nu este amenajat ca parcare auto, susţinerea pârâtei fiind nedovedită în acest sens.
Totodată Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii în sensul în care nu se poate restitui în natură teren pentru persoanele care deţin o cotă indiviză, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind în acest sens.
In situaţia în care se consideră că nu poate primi, în natură, întregul teren, se poate restitui o suprafaţă care să reprezinte echivalentul cotei sale indivize, dar în nici un caz nu i se poate nega vocaţia la restituirea în natură.
De altfel, suprafaţa identificată de expert ca fiind liberă de 151 mp corespunde chiar cotei sale indivize.
In ceea ce priveşte restul suprafeţei de 199 mp pentru care operează prezumţia de proprietate, pentru această suprafaţă este îndreptăţit la restituire, fie prin acordare de teren în compensare, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât terenul acesta i se cuvine în exclusivitate.
- se critică şi faptul că instanţa de apel i-a respins nejustificat probele solicitate în această cale devolutivă de atac, considerând că solicitarea de acordare de teren în compensare este o cerere nouă, inadmisibilă în apel.
Recurentul susţine că prin aceasta s-a adus atingere dreptului său la apărare, la un proces echitabil şi s-au încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care prevăd obligaţia instanţei de a stărui prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului.
- o ultimă critică vizează neacordarea de teren în compensare, cerere care nu poate fi considerată ca fiind una în raport de criteriile avute în vedere de legiuitor de acordare a măsurilor reparatori, în raport de care instanţa ar fi trebuit să analizeze o astfel de posibilitate chiar în lipsa unei cereri exprese în acest sens formulate în faţa primei instanţe.
Înalta Curte nu a identificat critici ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs susţinut oral de către recurent, astfel încât nu poate cenzura hotărârea instanţei de apel din prisma acestui text legal.
Analizând recursul în limita criticilor formulate, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele argumente:
Cu privire la prima critică formulată de către recurent, Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea 10/2001 „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar."
Aşadar, legiuitorul a instituit o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de preluare, prezumţie pe care, în speţă, recurentul nu au răsturnat-o printr-o probă contrară, întrucât, cu excepţia actului de partaj, nu au mai fost depuse alte acte care să probeze dreptul de proprietate, în sensul dispoziţiilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 pentru diferenţa de teren reclamată prin prezentul recurs.
În raport de aceste consideraţii, critica se priveşte ca nefondată.
Cu privire la cea de a două critică de nelegalitate formulată de recurent şi care vizează nerestituirea în natură a imobilului teren revendicat în procedura legii speciale, nici această critică nu este fondată.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Aşa cum rezultă din interpretarea pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinaţia şi suprafaţa acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate), existenţa şi utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităţilor, respective suprafeţele de teren destinate a deservi căile de comunicaţie, dotările tehnico-edilitare subterane. Sunt avute în vedere în determinarea terenului liber, atât servituţile legale cât şi documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul expropriat persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, ce este afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În speţa supusă analizei, s-a stabilit din punct de vedere tehnic de către expertul desemnat (ca situaţie de fapt care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala structură a motivelor pentru care se poate declanşa această cale de atac extraordinară) că imobilul revendicat este afectat de amenajări exterioare blocurilor, alei betonate pentru circulaţie, spaţii verzi, reţele subterane şi parcare auto.
Or, atâta timp cât s-a reţinut existenţa vreunor impedimente la restituirea în natură dintre cele prevăzute de norma specială incidentă cauzei - art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/200, în mod legal instanţa de apel nu a confirmat măsura de restituire în natură a suprafeţei de teren revendicate.
Recurentul se plânge şi de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit în raport de acestea situaţia de fapt.
Or, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparţine judecătorilor fondului cauzei, iar eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configuraţie.
Cât priveşte relevanţa solicitării de noi probe în apel, această susţinere nu poate fi examinată de instanţa de recurs, faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, inclusiv din perspectiva celor care ar fi fost utile soluţionării cauzei.
Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situaţiei de fapt faţă de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Pe de altă parte, examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs faţă de cele menţionate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunţării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.
Cu privire la ultima critică formulată, vizând neacordarea ca măsură reparatorie prin echivalent, a unui teren în compensare, se reţine, de asemenea, că nu este fondată, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut, din interpretarea materialului probator administrat în cauză, că aceasta are caracterul unei solicitări subsidiare cererii principale de restituire în natură şi că reclamantul nu a exprimat o astfel de opţiune în prima instanţă.
Deşi dispoziţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 stabilesc o ordine de prioritate în acordarea măsurilor de reparaţie, textul nu instituie o obligaţie absolută în sarcina unităţii notificate de a acorda bunuri sau servicii în compensare, aceasta depinzând de situaţia particulară, cu mai multe variabile (existenţa bunurilor în patrimoniu, criteriul valoric, caracteristici asemănătoare cu imobilul preluat abuziv, planurile de dezvoltare a localităţii) a fiecărei entităţi, astfel învestite, în parte.
Prin urmare, instanţa fondului nu putea nici chiar în virtutea rolului activ conferit de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să suplinească voinţa persoanei îndreptăţite în sensul de a dispune cu privire la măsura reparatorie prin compensare, în măsura în care nu exista un acord al beneficiarului acestei măsuri.
Potrivit dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi".
Textul citat consacră o limitare importantă, care se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în instanţa de apel, respectiv la imposibilitatea legală ca părţile să introducă noi pretenţii în faza judecăţii în apel.
Soluţia decurge din funcţia fundamentală a instanţei de apel, şi anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia de către reclamant, părţile neputând prin cereri noi să lărgească cadrul dedus judecăţii.
Având în vedere cele expuse, Înalta Curte constată că recursul pârâtului nu este fondat şi îl va respinge pe temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei civile nr. 179/A din 10 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 401/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 398/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
