ICCJ. Decizia nr. 3992/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3992/2011
Dosar nr. 1171/1/2011
Şedinţa publică de la 7 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. 8934/30/2007 reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâta SC M.K. SRL, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata debitului în cuantum de 11.404 lei, reprezentând diferenţă chirie calculată conform HCLMT nr. 42/2000 pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003; majorări şi penalităţi de întârziere aferente contractului de închiriere nr. 642/1999 cu privire la spaţiul situat în localitatea Timişoara, înscris în C.F. nr. 8464, C.F. nr. 121520, nr.cadastral17072.
Prin sentinţa civilă nr. 319 din 27 mai 2008 a Tribunalului Timiş a fost admisă excepţia prematurităţii, acţiunea fiind respinsă ca prematur formulată în raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Apelul formulat împotriva sentinţei civile nr.319/2008 a fost respins prin decizia nr. 210 din 6 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâre ce a fost modificată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 2759/2009 în sensul admiterii apelului, desfiinţarea sentinţei nr. 319/2008 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
În rejudecare, Tribunalul Timiş prin sentinţa comercială nr. 436 din 30 martie 2010 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune iar acţiunea promovată de reclamantei Municipiul Timişoara prin Primar Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara în contradictoriu cu pârâta SC M.K. SRL a fost respinsă ca prescrisă.
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 224 din 7 decembrie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei nr. 436/2010 a Tribunalului Timiş.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au înregistrat cererea introductivă la data de5 decembrie 2007 pentru plata diferenţelor de chirie aferente perioadei 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003 dar termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 28 februarie 2006 având în vedere termenul general de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Aceiaşi soluţie este aplicabilă şi penalităţilor solicitate dat fiind faptul că respectivele sume au caracter accesoriu debitului principal iar potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile.
Împotriva sentinţei civile nr. 224 din 7 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara au declarat recurs reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând admiterea recursului, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, recurenta arată că în mod greşit instanţa a avut în vedere termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 în condiţiile în care în cauză este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de Codul fiscal, sumele solicitate fiind creanţe bugetare.
Pe fondul cauzei recurenţii arată că acţiunea formulată trebuia admisă în condiţiile în care pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 1 din contractul de închiriere încheiat de părţi. Faptul că Municipiul Timişoara în calitate de locator nu a emis facturile aferente pentru plata diferenţei de chirie şi pentru perioada 1 octombrie 2001 – 28 februarie 2003, nu înseamnă că a renunţat la diferenţele stabilite în HCLMT nr. 42/2000.
Indiferent de atitudinea părţilor, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din contractul de închiriere nr. 642/1999, ce prevăd posibilitatea reactualizării pe durata derulării contractului a chiriei lunare prin Hotărâri ale Consiliului Local, au putere de lege între părţile contractante pe perioada existenţei lor. Singurul moment de referinţă la care se poate raporta modificarea chiriei este data la care aceasta a fost stabilită prin HCLMT nr. 42/2000, respectiv 1 ianuarie 2001.
Intimata SC M.K. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în esenţă respingerea recursului ca nefondat având în vedere că în cauză este aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi nu termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de Codul fiscal, sumele solicitate derivând dintr-un contract de închiriere.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate se constată că recursul este nefondat.
Este de precizat faptul că acţiunea reclamanţilor a fost soluţionată pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi nu pe fondul cauzei, situaţie în care instanţa de recurs va analiza doar primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. vizând nelegalitatea deciziei în raport de Decretul nr. 167/1958.
Astfel, părţile litigante au încheiat contractul de închiriere nr. 642/1999 având ca obiect imobilul situat în Timişoara, judeţul Timiş.
Imobilul menţionat face poarte din domeniul privat al Municipiului Timişoara iar raporturile dintre părţi sunt raporturi de drept comun, chiria stabilită nefiind o creanţă fiscală întrucât izvorul ei este convenţia părţilor şi nu legea.
Chiria stabilită de părţi în contract este un venit al bugetelor locale conform art. 28 din Legea nr. 273/2006, în cauză fiind aplicat corect termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Fiind un contract cu executare succesivă, termenul de prescripţie curge pentru fiecare prestaţie lunară, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi nu de la data de 31 decembrie 2004 aşa cum susţine recurenta. Ca urmare, instanţele de fond în mod corect nu au calificat creanţa solicitată ca fiind o creanţă fiscală având în vedere raporturile juridice locative dintre părţi, raporturi guvernate de dreptul comun, ce cad sub incidenţa Decretului nr. 167/1958, iar pasivitatea reclamanţilor nu poate fi imputată pârâtei sau instanţei care a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, respectiv dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În mod corect s-a apreciat că termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă la data pronunţării deciziei nr. 471 din 1 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara prin care s-a stabilit legalitatea HCLMT nr. 42/2000, iar hotărârile Consiliului Local adoptate în cursul anilor 2003 şi 2004 nu au prevăzut scadenţa obligaţiilor contractante ci au prevăzut sancţiunile aplicabile locatarilor (penalităţi şi majorări).
Ţinând cont de data introducerii acţiunii respectiv 5 decembrie 2007, raportat la dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (2) şi art. 12 din acelaşi act normativ, corect a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei comerciale nr. 224 din data de 7 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA şi CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei comerciale nr. 224 din data de 7 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3987/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4084/2011. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
