ICCJ. Decizia nr. 4037/2011. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4037/2011
Dosar, nr. 47402/3/2009
Şedinţa publică de la 8 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată că:
Prin sentinţa comercială nr. 8939 din 22 septembrie 2010, Secţia a Vl-a comercială a Tribunalului Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta SC G.D. SA şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 504.298,20 lei, cu titlu de bonificaţie pentru finalizarea lucrărilor înainte de termen şi suma de 9.158,98 lei, cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, că, în temeiul art. 969 C. civ., reclamanta avea dreptul ca, în cazul finalizării lucrărilor înainte de termenul de 1 mai 2009, să obţină de la pârâtă bonificaţia de 100.000 euro, respectiv, suma de 504.298,20 lei.
Prin sentinţa comercială nr. 352 din 12 ianuarie 2011, Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti a dispus completarea sentinţei nr. 8939 din 22 septembrie 2010, în sensul că a dispus obligarea pârâtei şi la plata sumei de 14.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, reţinând, în esenţă, că cererea de completare a primei sentinţe este întemeiată, întrucât a omis să se pronunţe asupra cererii de obligare a pârâtei şi la plata onorariului de avocat.
Prin decizia comercială nr. 265 din 19 mai 2011, Secţia a Vi-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC G.D. SA, împotriva sentinţei comerciale nr. 8939 din 22 septembrie 2010 şi sentinţei comerciale nr. 352 din 12 ianuarie 2011, pronunţate de Secţia a Vl-a comercială a Tribunalului Bucureşti, reţinând, în esenţă, cu privire la apelul formulat împotriva sentinţei comerciale nr. 8939 din 22 septembrie 2010, că între SC P.V. SA, antecesorul apelantei, în calitate de antreprenor general şi intimată, în calitate de antreprenor de specialitate, s-a încheiat contractul de antrepriză nr. 193 din 28 mai 2008, prin care intimata s-a obligat să execute lucrările de infrastructură şi de structură pentru obiectul „Imobil de birouri 2 S + P + 13 + E tehnic”, situat în Bucureşti, Şos. Fabrica de Glucoza.
În art. 3.2, părţile au convenit că lucrările se consideră finalizate la data turnării ultimului beton în placă peste etajul tehnic, iar, prin actul adiţional nr. 3 din 21 noiembrie 2008, părţile au prevăzut că, în cazul în care finalizarea lucrărilor se face până la data de 1 mai 2009, antreprenorul general va plăti suplimentar antreprenorului de specialitate suma de 100.000 euro, reprezentând bonificaţie pentru finalizarea lucrărilor înainte de termen, apelanta-pârâtă recunoscând că intimata a turnat betonul pesta placă în etajul tehnic la data de 29 aprilie 2009.
Or, ceea ce prevalează este voinţa reală şi internă a părţilor dincolo de stabilirea legislativă a momentului când lucrările de construire se consideră finalizate, interpretarea contractului pornind de la voinţa reală a părţilor impune concluzia ca intenţia antreprenorului general a fost aceea de a acorda antreprenorului de specialitate un bonus suplimentar de 100.000 euro pentru finalizarea lucrărilor înainte de data de 01 mai 2009, indiferent de data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrării.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a formulat recurs pârâta SC G.D. SA, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 9 şi 7 ale art. 304 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că:
- hotărârea este nelegală, întrucât instanţa de apel a reţinut prevederile art. 3.2 din contractul încheiat între părţi, potrivit cărora lucrările se consideră a fi finalizate la data turnării betonului în placa peste etajul tehnic, în opinia recurentei acestea fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 51/1990, conform cărora lucrările de construcţii se consideră a fi finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor, iar, faţă de dispoziţiile art. 966 şi ale art. 968 C. civ., recurenta apreciază că art. 3.2 din contract este nelicit, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 şi nu poate produce efecte juridice;
- instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile art. 14 lit. d) din contract, potrivit cărora în termen de 2 zile de la terminarea tuturor remedierilor şi completărilor cerute cu ocazia recepţiei, antreprenorul general va încheia procesul-verbal de recepţie şi va preda bunul, data prevăzută în procesul-verbal de recepţie fiind cea care se va lua în considerare ca dată pentru terminarea lucrărilor la stabilirea eventualelor penalizări şi pentru începerea perioadei de garanţie, astfel că decizia dată în apel este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 969 C. civ.;
- hotărârea nu este motivată în raport cu unele apărări formulate sau este greşit motivată, instanţa de apel nefăcând referire la art. 14 lit. d) din contract şi neavând în vedere nici celelalte prevederi contractuale care se referă la finalizarea lucrărilor.
Recursul este nefondat.
Este necesar de evidenţiat că încheierea unui contract este guvernată de principiul libertăţii contractuale, părţile unui contract determinând, prin voinţa lor, clauzele contractuale şi efectele pe care acestea urmează să le producă.
Potrivit celor statuate de art. 969 C. civ., convenţia astfel încheiată se impune părţilor întocmai ca şi legea, având caracter obligatoriu, iar nu facultativ.
Or, în raport cu evocatul principiu, se constată că instanţa de apel, cu justeţe, a menţinut soluţia pronunţată de prima instanţă, având în vedere, exclusiv, clauzele contractuale, expresie a voinţei părţilor contractante, indiferent de prevederile unor acte normative ce reglementează şi alte situaţii asemănătoare, respectiv, art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, dar care au fost nesocotite de către părţi la încheierea contractului.
De asemenea, este de subliniat că nu pot fi primite nici criticile ce vizează încălcarea prevederilor art. 966 şi ale art. 968 C. civ., având în vedere inexistenţa cerinţelor impuse de menţionatele texte legale.
Instanţa a apreciat corect asupra termenului de finalizare a lucrărilor aşa cum rezultă din voinţa părţilor.
Cu privire la criticile ce vizează fondul cauzei şi apărările apelantei-pârâte este de observat că acestea nu mai pot constitui motive de nelegalitate, în sensul dispoziţiilor art. 304 alin. (l) pct. 1 - 9 C. proc. civ., având în vedere că ţin, exclusiv, de netemeinicia hotărârii atacate, trimiterea la fondul pricinii şi la apărările formulate nemaiputând permite examinarea deciziei recurate prin prisma acestora, întrucât au fost expres abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefundat, recursul formulat în cauză.
Văzând şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată, Înalta Curte, în temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează să o admită şi să oblige recurenta să plătească intimatei SC C. SA suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Aşa fiind,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul formulat de pârâta SC G.D. SA, împotriva deciziei comerciale a Secţiei a Vl-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 265 din 19 mai 2011.
Obligă recurenta să plătească intimatei suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4036/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4038/2011. Civil → |
|---|
