ICCJ. Decizia nr. 4067/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4067/2011
Dosar nr. 1547/87/2008
Şedinţa publică din 13 mai 2011
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2008 sub nr. 1547/87/2008 pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii P.C.T., ş.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC P. SA Bucureşti, obligarea acesteia la plata drepturilor salariale cuvenite şi neacordate, precum şi a daunelor materiale, în cuantumul precizat în acţiune.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de foşti salariaţi ai pârâtei, beneficiau atât de plata salariului de bază pentru munca prestată, cât şi o serie de drepturi prevăzute în Contractul colectiv de Muncă încheiat la nivel de societate, drepturi ce nu le-au fost acordate de către aceasta.
Prin sentinţa civilă nr. 2609 din 3 octombrie 2008 Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâta la plata sumelor solicitate, în mod diferenţiat, funcţie de probatoriile administrate pentru fiecare reclamant în parte.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, invocând, în cadrul motivelor de recurs prematuritatea acţiunii introductive de instanţă, prescripţia dreptului la acţiune şi netemeinicia acestei pe fond, întrucât sumele solicitate au fost acordate.
Cu prilejul soluţionării recursului, la termenul de judecată din 24 iunie 2009, s-a pus în discuţie de către recurentă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
In susţinerea excepţiei s-a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999, cât şi Legea nr. 53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, faţă de art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din cea de-a doua lege.
Or, acest text de lege a fot apreciat ca temei pentru o „abrogare implicită", pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 şi art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă.
Abrogarea generică indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepţional sub imperiul Decretului nr. 24/2000, această modalitate de reglementare nu a mai fost precizată, noul mod de abordare fiind determinat atât de cerinţa coerenţei sistemului legislativ, cât şi pentru a asigura eficacitatea principiului separaţiei puterilor în stat, nepermiţând judecătorului să legifereze expres acolo unde legiuitorul a făcut implicit.
S-a mai arătat că, în principal, motivele de neconstituţionalitate au în vedere principiul efectivităţii juridice, care cere, astfel cum dispune art. 15 din Legea nr. 24/2000 şi a dezvoltat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, să se evite paralelismul legislativ, să se adopte dispoziţii legale coerente, cu vocaţia de a respecta drepturile şi libertăţile cetăţenilor, care să aibă o aplicabilitate practică uniformă, cu evitarea jurisprudenţei neuniforme.
Recurenta a evocat prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi a arătat că în temeiul acestuia, niciunei autorităţi publice, inclusiv Parlamentului, nu-i este permis să deroge implicit de la prevederile legii organice nr. 24/2000, prin urmare, Codul muncii nu poate modifica implicit prevederile cuprinse în Legea nr. 168/1999, întrucât ar contraveni Constituţiei României, ce vorbeşte despre coerenţa legislativă, respectiv despre obligaţia absolută de respectare a prevederilor legale.
Prin încheierea de şedinţă din 24 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinându-se, în esenţă, că deşi invocată prin raportare la o serie de texte constituţionale, excepţia este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege, despre care se afirmă că ar fi fost greşit interpretate de instanţe, vizând o pretinsă neconstituţionalitate a interpretării legii de către instanţe în sensul greşitei aplicări a legii la cazul concret, respectiv, un conflict al legilor în timp, precum şi necorelare a actelor normative între ele, critici ce nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâta SC P. SA - MEMBRU O.M.V.G., reiterând argumentele pe larg invocate în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia arătată.
Recursul reclamantei a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, la data de 13 iulie 2007, judecata acestuia fiind suspendată la data de 29 ianuarie 2010, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Cauza a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării.
Analizând cu prioritate această excepţie datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:
Judecata recursului a fost suspendată la data de 29 ianuarie 2010, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. , dată de la care nici una din părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina care, din oficiu, a fost repusă pe rol în vederea discutării perimării conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., părţile fiind legal citate pentru termenul din 13 mai 2011.
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor, dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
In speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv, 29 ianuarie 2010, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 24 februarie 2011, nici una din părţi nu a întrerupt cursul judecăţii, lăsând în nelucrare recursul.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul formulat de pârâta SC P. SA - Membru O.M.V.G. împotriva încheierii de şedinţă din 24 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4104/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4064/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
