ICCJ. Decizia nr. 4160/2011. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4160/2011
Dosar nr. 1525/104/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la nr. 1525/104/2010 la Tribunalul Olt reclamantul Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a numitei I.G.
In motivare, s-a arătat că aceasta a fost expulzată din Italia la data de 17 martie 2010 în baza Decretului Prefectului Provinciei Governo.
Din documentele transmise de statul italian reiese că pârâta a fost returnată datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia.
S-au invocat în drept dispoziţiile. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 636 din 1 inie 2010 pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 1525/104/2010, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâta I.G.
Pentru a hotărî astfel s-a reţinut că din probele administrate rezultă că faţă de pârâtă s-a luat măsura privind expulzarea şi interzicerea dreptului de intrare pe teritoriul Italiei timp de 5 ani, fiind aplicabilă astfel măsura prevăzută de art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE.
Solicitarea reclamantei privind limitarea dreptului la liberă circulaţie încalcă principiul proporţionalităţii, nefiind dovedit în concret modul în care conduita persoanei aduce atingere intereselor ţării de origine sau relaţiilor bilaterale, din moment ce oricum persoana respectivă are interdicţie de a intra pe teritoriul Italiei. În consecinţă, se impune lăsarea ca neaplicată a normei interne şi aplicarea normei comunitare.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 239 din 13 iulie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I-a civilă.
S-a reţinut, în esenţă, că art. 38 din Legea 248/2005 prevede posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate pe o perioadă de cel mult 3 ani, în cazul persoanelor returnate dintr-o altă ţară în baza unui acord de readmisie, însă odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate, potrivit art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
Această prioritate este instituită şi prin art. 10 din Tratatul Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, inclusiv a instanţelor judecătoreşti, prin respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În cauza Van Gend en Los şi cauza Becker, Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, chiar în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, cu condiţia să fie necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii 248/2005, se constată că pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre pot lua o astfel de măsură restrictivă, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că, deşi statele sunt libere să stabilească cerinţele de ordine publică şi de siguranţă publică, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o perioadă la alta, nu este mai puţin adevărat că în contextul comunitar şi în special ca justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor, aceste cerinţe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituţiilor Comunităţii Europene (Hotărârea Rutili, din 28 octombrie 1975, Hotărârea Bouchereau, din 27 octombrie 1977 şi Hotărârea Orfanopoulos şi Olivieri din 29 aprilie 2004).
Derogările de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor fiind de strictă interpretare, măsurile luate în aplicarea art. 27 din Directiva 2004/38 trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, pentru a fi justificate, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
În pronunţarea hotărârii preliminare din 10 iulie 2008, în procedura MAI - Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti, împotriva lui G.J., formulată în temeiul art. 234 din CE de Tribunalul Dâmboviţa, Curtea Europeană de Justiţie a precizat că art. 27 din directiva 2004/38 nu se opune reglementării naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, cu condiţia ca, pe de o parte, conduita acestui resortisant să reprezinte o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, şi, pe de altă parte, măsura restrictivă avută în vedere să fie aptă să garanteze realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să nu depăşească cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia.
În speţă, condiţiile mai sus enunţate nu sunt incidente.
Pârâta fost expulzată din Italia, la data de 17 martie 2010, conform Decretului Prefectului provinciei Governo, întrucât a nu a avut documente de şedere legală şi nici documente din care să rezulte desfăşurarea vreunei activităţi legale, prin care să-şi asigure şederea în condiţii optime şi civilizate.
Motivul îndepărtării pârâtei din statul italian nu se circumscrie cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/ CE.
În aceste condiţii, măsura ce se solicită a fi luată nu respectă principiul legalităţii şi proporţionalităţii cu scopul urmărit, şi încalcă astfel dreptul la liberă circulaţie de care se bucură toţi cetăţenii Uniunii. Europene .
Tribunalul a apreciat corect că nu sunt incidente prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, şi prin urmare, nu se poate restrânge exercitarea dreptului la liberă circulaţie pentru pârâtă.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, cale de atac ce poate fi încadrată, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căreia a susţinut următoarele.
În acord cu dispoziţiile art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de masuri privind sprijinirea cetăţenilor romani aflaţi in Italia,ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementari ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborată cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate Inspectoratul Naţional pentru Evidenta Persoanelor are obligaţia de a înainta către instanţa competentă dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
Dispoziţiile art. 2 lit. d) din acelaşi act normativ prevăd că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi în Italia pe o perioadă determinată.
În acest context, dar şi în raport de datele spetei din care rezulta ca parata a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei la data de 17 martie 2010 in conformitate cu dispoziţiile Decretului Prefectului Provinciei Governo, din conţinutul căruia rezulta ca pe durata şederii pârâta a avut un comportament antisocial, fiind expulzată pentru săvârşirea infracţiunii de prostituţie, cererea dedusă judecaţii este întemeiată, astfel încât în mod greşit a fost respinsă de instanţele fondului.
Măsura solicitată îşi găseşte corespondent în dispoziţiile legale naţionale, dar şi în cele comunitare, sens în care s-a făcut referire la prevederile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, potrivit căreia măsurile luate din motive de ordine publica sau siguranţa publica respecta principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, cerinţa considerată a fi îndeplinită în cauză.
În consecinţă, s-a apreciat ca eronat curtea de apel a reţinut faptul ca motivul îndepărtării paratei din statul italian nu se circumscrie cazurilor expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile comunitare relevate, în condiţiile in care in favoarea acestei interpretări sunt si dispoziţiile acordului de readmisie încheiat intre cele două ţări şi ratificat prin Legea nr. 173/1997.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei curţii de apel şi, în urma rejudecării cauzei,admiterea cererii de chemare în judecată cu consecinţa restrângerii dreptului paratei la libera circulaţie în Italia.
Împrejurarea că autorităţile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtului cetăţean român nu este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său.
Se impune deci a fi examinată situaţia de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
În ceea ce priveşte principiul de bază în materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română, în prezent, atât legea internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat - art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul CEE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Cât priveşte excepţiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât şi în cuprinsul legislaţiei comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
De la 1 ianuarie 2007, orice cetăţean român este cetăţean al Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar şi faţa de statul a cărui cetăţenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.
Art. 18 alin. (1) CE este direct aplicabil în ordinea juridică internă naţională, deci cetăţenii Uniunii Europene, inclusiv cetăţenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul unui alt stat membru.
Dreptul de a circula liber pe teritoriul statelor membre aşa cum e prevăzut şi garantat de art. 18 alin. (1) CE, cuprinde şi dreptul de a părăsi statul de origine şi acest drept fundamental ar fi lipsit de substanţa sa dacă statul membru, în speţă România, ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanţilor proprii sa părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru. Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării dreptului la liberă circulaţie, atât în statul de origine, cât şi în statul de destinaţie (în acest sens jurisprudenţa, CEJ-Presa - C224/02) Singhe 070/90), Internaţional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamens Union, C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).
De altfel, art. 4 alin. (1) din Directiva 2004/38/prevede în mod expres că toţi cetăţenii Uniunii care au cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile, au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
Dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor Uniunii nu este unul necondiţionat, el poate fi supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute prin Tratat, precum şi prin dispoziţiile adoptate pentru punerea sa în aplicare.
În privinţa limitărilor şi condiţiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, deşi, în general, statele membre sunt libere să stabilească cerinţele de ordine publică şi de siguranţă publică, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o persoană la alta, totuşi, în contextul comunitar şi în special ca o justificare a unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor, aceste cerinţe trebuie interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea instituţiilor comunităţilor Europene.
Privite astfel, derogările de la principiul fundamental menţionat ce ar putea invocate de un stat membru implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine publică sau de siguranţă publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de cazul respectiv sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
În această situaţie, împrejurarea că, faţă de un cetăţean al României s-a dispus măsura returnării de pe teritoriul unui alt stat membru unde şedea în mod ilegal, nu ar putea fi luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor respectiv, decât în măsura în care conduita acestuia reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În speţa supusă judecăţii, cererea reclamantului prin care se urmăreşte limitarea dreptului la libera circulaţie a pârâtului are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus faţă de acesta în alt stat, a cărui conduită a fost apreciată ca antisocială, în lipsa unei condamnări penale ori a altor elemente care să justifice proporţionalitatea acesteia.
Nu poate constitui temei pentru a se dispune limitarea dreptului de a ieşi de pe teritoriul naţional, actul administrativ emis de o entitate a statului italian , iar conduita pârâtei nu reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, pentru a se putea justifica necesitatea luării sale potrivit dispoziţiilor comunitare privitoare normelor naţionale, inclusiv HG nr. 1347/2007.
Pentru aceste considerente, recursul va fi respins şi în baza art. 312 C. proc. civ. va fi menţinută Decizia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date împotriva deciziei nr. 239 din 13 iulie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4202/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4153/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
