ICCJ. Decizia nr. 4202/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4202/2011
Dosar nr. 951/101/2010
Şedinţa publică din 19 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 18 februarie 2010, reclamanta S.B.D., în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro, reprezentând daune morale ca urmare a deportării părinţilor săi B.G. şi B.L., din comuna Corlăţel, sat Valea Anilor, în Bărăgan, comuna Roseti, pe perioada 18 iunie 1951 - 29 iulie 1955, respectiv pentru faptul că acesteia i s-a stabilit domiciliul forţat în comuna Cujmir.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în vara anului 1951, sub ameninţarea armelor, părinţii săi au fost deportaţi din domiciliul lor avut în comuna Corlăţel, în comuna Rosetti, satul Nou, jud. Călăraşi, localitate unde au rămas până sfârşitul lunii iunie 1955.
Transportul acestora în localitatea de destinaţie s-a făcut în vagoane destinate de obicei transportului animalelor, iar în localitatea în care au fost strămutaţi au fost lăsaţi în câmp, domiciliul părinţilor săi fiind marcat de un par bătut în pământ. Pe perioada celor 4 ani cât a durat măsura politică faţă de părinţii săi, aceştia au fost nevoiţi să trăiască, iniţial, în bordeie sub pământ, apoi, într-o casă de pământ acoperită cu stuf, fără apă, alimente, medicamente, umilinţa fiind şi mai mare pentru faptul că, pe actele de identitate ale acestora a fost făcută menţiunea „domiciliu obligatoriu", împrejurare ce implica restricţia de deplasare la o distanţă mai mare de 5 km.
A susţinut că, urmare condiţiilor în care aceştia au fost nevoiţi să trăiască în acea perioadă, s-au îmbolnăvit, întreaga viaţă chinuindu-se cu bolile reumatice, stomac şi ficat, mai mult datorită condiţiilor în care a fost obligat să muncească tatălui său, acestuia i-a degerat un picior, fiindu-i amputat ulterior.
A arătat că la momentul deportării părinţilor săi, ea nu se afla acasă, astfel că i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Cujmir, încercarea de a ajunge la părinţii săi fiind împiedicată de către securitate, fiind dusă în arest, apoi înapoi în localitatea Cujmir, rudele sale şi câţiva prieteni ai părinţilor ajutând-o cu alimente şi adăpost. A fost nevoită să termine Scoală Sanitară abia la întoarcerea părinţiilor săi din Bărăgan.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, prevăd posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral adus persoanelor care au suferit o condamnare, ori reclamanta şi autorii acesteia nu au suferit o astfel de condamnare, pe de alt parte, pentru că reclamanta şi autorii acestora au beneficiat de prevederile OUG nr. 214/1999 şi ale Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 194/2010, Tribunalul Mehedinţi a respins acţiunea reclamantei, cu motivarea că reclamanta şi părinţii ei au fost victimele unor măsuri administrative, ori dispoziţiile Legii nr. 221/2009 acordă despăgubiri numai persoanelor condamnate politic, ceea ce înseamnă că reclamanta nu are calitatea de a solicita aceste despăgubiri.
Prin Decizia civilă nr. 232 din 06 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a apreciat că prima instanţă a dispus respingerea acţiunii reclamantei în temeiul excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Această motivaţie a instanţei nu este conformă cu dispoziţiile Legii nr. 221/2009, ceea ce înseamnă că soluţia de respingere a acţiunii în temeiul lipsei calităţii procesuale este greşită.
Conform dispoziţiilor art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, au dreptul să beneficieze de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, atât cei condamnaţi pe temeiuri politice, cât şi persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative cu caracter politic.
Reclamanta invocă în acţiunea introductivă tocmai luarea faţă de părinţii ei, cât şi faţă de propria persoană a măsurii administrative a deportării în Bărăgan pe durata unei perioade de 4 ani, respectiv 1951 - 1955. Măsura deportării în Bărăgan este o măsură administrativă cu un caracter efectiv politic, luată de un regim opresiv pe considerente şi în scopuri strict politice.
O astfel de măsură se înscrie astfel în cadrul definit de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 pentru care cei afectaţi de o atare măsură pot solicita statului român daune morale datorate cauzării unor suferinţe injuste.
Ca urmare, s-a concluzionat în sensul că reclamanta are calitatea de a promova o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2999.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 28 iulie 2010, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant legal al Statului Român, prin unitatea sa în teritoriu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel în mod greşit a considerat că prima instanţă a soluţionat acţiunea fără o cercetare pe fond, când, de fapt, Tribunalul Mehedinţi a analizat şi pe fond cauza dedusă judecăţii, respingând acţiunea ca neîntemeiată.
Ca atare, în mod greşit instanţa de apel şi-a bazat hotărârea pe dispoziţiile art. 297 C. proc. civ.
Întrucât calea de atac a apelului este devolutivă, instanţa de apel avea obligaţia ca, în cazul desfiinţării hotărârii instanţei de fond, să reţină spre rejudecare cauza pendinte.
Recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează:
Prima instanţă, prin hotărârea pronunţată, a respins acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că reclamanta şi părinţii ei au fost victimele unor măsuri administrative, situaţie ce nu ar intra sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că se impune admiterea apelului reclamantei, cu consecinţa desfiinţării sentinţei atacate, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu motivaţia că soluţiei de primă instanţă s-a întemeiat nu pe consideraţii de fond, ci pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, întrucât argumentele de fapt şi de drept redate în paragraful anterior reprezintă modalitatea concretă în care o judecată de primă instanţă a înţeles să aplice legea - dispoziţiile de drept substanţial ale Legii nr. 221/2009 - situaţiei particulare a cauzei pendinte.
Pentru o astfel de situaţie, dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. (în forma în vigoare la data pronunţării deciziei atacate -06 iulie 2010 ) nu pot fundamenta soluţia instanţei de admitere a apelului reclamantei, de desfiinţare a sentinţei atacată şi de trimitere a cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, condiţia impusă de norma procedurală - prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului - nefiind îndeplinită.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul, va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor – Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 243/A din 9 august 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4203/2011. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4160/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
