ICCJ. Decizia nr. 4127/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4127/2011
Dosar nr. 5003/1285/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă ;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 22 din 13 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de Consiliul Local Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei civile nr. 1646 din 20 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 5003/1285/2009 al Tribunalului Comercial Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în întregime acţiunea formulată de reclamanţii Consiliul Local Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca şi obligată pârâta SC T.C. SRL să plătească suma de 228.833,24 RON reprezentând chirie restantă şi majorări de întârziere.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele:
Prin acţiunea civilă, având ca obiect pretenţii, reclamanţii Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca au solicitat instanţei de judecată ca prin sentinţa ce o va pronunţa să oblige pârâta SC T.C. SRL la plata sumei de 228.833,24 RON, reprezentand chirie restantă actualizată cu rata inflaţiei în cuantum de 88.342 RON (pentru perioada februarie 2005-26 octombrie 2006) şi 140.491,24 RON majorări de întârziere (pentru perioada aprilie 2005-31 august 2009), precum şi obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 1646 din 20 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosarul nr. 5003/1285/2009 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii Consiliul Local al mun. Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca împotriva pârâtei SC T.C. SRL şi, în consecinţă:
A fost obligată pârâta să plătească părţii reclamante suma de 60.310,64 RON cu titlu de chirie şi majorări de întârziere datorate pentru perioada 26 mai 2006-26 octombrie 2006 (data încetării contractului).
S-au respins ca prescrise pretenţiile solicitate pentru perioada începând cu februarie 2005 până în mai 2006.
În acest sens s-a retinut ca fiind intemeiata apararea paratei, respectiv ca odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesorii, iar o recunoaştere ulterioară implinirii termenului de prescriptie nu mai poate produce efecte de intrerupere a cursului prescriptiei deja implinite.
Curtea de Apel Cluj a apreciat ca fiind gresita solutia primei instante in ce priveste respingerea ca prescrise a pretenţiilor solicitate pentru perioada începând cu februarie 2005 până în mai 2006.
S-a reţinut că recunoaşterea unei creanţe ulterior împlinirii termenului de prescripţie naşte un nou drept la acţiune al creditorului tocmai în baza recunoaşterii făcute de către debitorul care a ieşit din pasivitate. Prin urmare, procesul-verbal de conciliere din 26 mai 2009 este un act prin care un nou termen de prescripţie începe să curgă în favoarea debitorului. Întrucât până la data sesizării instanţei acest nou termen nu s-a împlinit, soluţia respingerii ca prescrise a pretenţiilor solicitate pentru perioada începând cu februarie 2005 până în mai 2006 a fost considerată ca incorectă.
În consecinţă, instanţa de apel a admis apelul, a schimbat sentinţa apelată şi a admis în întregime acţiunea.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC T.C. SRL care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi respingerea apelului ca nefondat.
În motivarea recursului, în esenţă, s-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, deşi prin procesul-verbal de conciliere administratorul firmei a recunoscut datoria la data de 26 mai 2009, pentru datoria anterioară acestei date termenul de prescripţie era deja împlinit.
Recunoaşterea neurmată de plată nu are valabilitate având în vedere faptul că art. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958 prevăd că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesorii.
Conform art. 16 din acelaşi decret, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Odată termenul de prescripţie împlinit, o recunoaştere ulterioară nu mai are ce întrerupe şi deci ea nu mai e valabilă decât în măsura în care este urmată de executare (caz în care sunt incidente prevederile art. 20 din acelaşi decret).
De asemenea, s-a învederat că prescripţia nu a fost întreruptă prin înştiinţarea de plată trimisă de către intimată la data de 21 octombrie 2008, întrucât prescripţia se întrerupe în conformitate cu art. 16 lit. c) printr-un act începător de executare, iar înştiinţarea de plată nu este nicidecum un act începător de executare.
În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.
Recursul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinare, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia.
Este reală împrejurarea că, prin procesul-verbal de conciliere, reprezentantul pârâtei şi-a însuşit datoriile existente în sold la data de 26 mai 2009, dar plata efectuată la data de 6 august 2009 nu este de natură a întrerupe cursul prescripţiei, fiind ulterioară împlinirii termenului de prescripţie. Recunoaşterea dreptului după împlinirea termenului de prescripţie nu produce efectul întreruptiv la care se referă actul normative menţionat, însă, dacă are loc şi o plată parţială, aceasta are efectul prevăzut de art. 20 din Decretul nr. 167/1958, respectiv plata efectuată nu este supusă repetiţiunii.
În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut în cauză o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, fiind incident motivul de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse mai sus, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, formulat de pârâta SC T.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 92/2011 din 13 mai 2011, pronunţată de secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Cluj, pe care o va modifica în sensul că va respinge apelul formulat de reclamantele Consiliul Local al mun. Cluj prin Primar şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva sentinţei comerciale nr. 1646/2010 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, ca nefondat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta SC T.C. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 92/2011 din 13 mai 2011, pronunţată de secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Cluj, pe care o modifică în sensul că respinge apelul formulat de reclamantele Consiliul Local al mun. Cluj prin Primar şi Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva sentinţei comerciale nr. 1646/2010 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4130/2011. Civil. Acţiune în anularea... | ICCJ. Decizia nr. 4123/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
