ICCJ. Decizia nr. 4130/2011. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4130/2011
Dosar nr. 11613/2/2010
Şedinţa publică din 14 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea arbitrală înregistrată în data de 15 aprilie 2009 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României reclamanta SC G.G. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC L.P. SRL:
1. la plata sumei de 702.519 RON, reprezentând rest de plată din factura fiscală din 14 noiembrie 2007;
2. la plata sumei de 479.562 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 31 martie 2009 în baza art. 23 din contractul de antrepriză din 21 iunie 2007 încheiat între părţi;
3. la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea formulată în cauză la data de 21 mai 2010 reclamanta şi-a precizat cuantumul debitului principal la suma de 660.519 RON şi al penalităţilor de întârziere la suma de 920.026,76 RON.
Prin cererea formulată la termenul de la 11 iunie 2010 pârâta SC L.P. SRL a solicitat să se constate suspendarea de drept a judecării litigiului în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, având în vedere că împotriva sa s-a deschis procedura insolvenţei prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 09 iunie 2010 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a comercială.
Tribunalul arbitral, cu opinie majoritară, a dispus respingerea cererii de suspendare, prin încheierea dată în cauză la termenul de la 11 iunie 2010.
În continuare, prin sentinţa arbitrală nr. 143 pronunţată la 22 iunie 2010 în Dosarul nr. 129/2009 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, cu majoritate, a admis acţiunea arbitrală astfel cum a fost precizată, a obligat pârâta la plata sumei de 660.519 RON, debit principal neachitat conform facturii fiscale din 14 noiembrie 2007, a sumei de 920.026,76 RON penalităţi de întârziere şi a sumei de 181.592,08 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a respinge cu majoritate cererea de suspendare şi pentru a pronunţa cu majoritate sentinţa arbitrală în soluţionarea fondului litigiului, tribunalul arbitral a avut în vedere considerentele menţionate în cuprinsul încheierii de la 11 iunie 2010 şi, respectiv, al sentinţei arbitrale nr. 143 din 22 iunie 2010.
Prin opinia separată la sentinţa arbitrală dată cu majoritate de tribunalul arbitral, s-a susţinut că cererea pârâtei trebuia admisă în sensul suspendării de drept a judecării acţiunii arbitrale.
Acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale, formulată de SC L.P. SRL a fost admisă prin sentinţa nr. 62 din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care a anulat sentinţa arbitrală şi suspendat judecata litigiului în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că, în cauză petenta a invocat dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., referitoare la încălcarea unei norme imperative a legii, în speţă dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în sensul că tribunalul arbitral a pronunţat în mod greşit hotărârea arbitrală deoarece, în mod prioritar se impunea să suspende judecata litigiului.
Pornind de la motivele invocate, prima instanţă a considerat că dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 constituie norme de lege cu caracter imperativ, de ordine publică, prevăzând suspendarea de drept din momentul deschiderii procedurii insolvenţei, aceasta în contextul în care ţine de esenţa acestei proceduri caracterul colectiv şi egalitar în ceea ce priveşte creditorii, inclusiv în sensul că începând cu deschiderea procedurii se impune ca toţi creditorii să îşi realizeze creanţele doar potrivit regulilor specifice procedurii deschise, în cadrul acesteia.
De asemenea, s-a apreciat că, reţinând că dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu sunt aplicabile şi acţiunii arbitrale în raport cu formularea dispoziţiilor respective în vigoare la momentul pronunţării hotărârii arbitrale este eronată, întrucât formularea în discuţie se referea, într-adevăr, la suspendarea de drept a tuturor „acţiunilor judiciare şi măsurilor de executare silită”, spre deosebire de formularea anterioară a aceluiaşi articol din lege, referitoare la „acţiuni judiciare şi extrajudiciare”.
Instanţa a argumentat că modificarea textului de lege în sensul arătat nu a fost fundamentată sub aspectul restrângerii caracterului colectiv şi egalitar al procedurii în ceea ce priveşte creditorii, ci sub aspectul inexistenţei unei definiri suficiente a acţiunii judiciare în raport cu acţiunea extrajudiciară, fiind justificată, prin urmare, aprecierea în sensul că prevederea suspendării acţiunilor judiciare şi a măsurilor de executare silită nu era de natură să excludă acţiunea arbitrală, pentru că aceasta ar fi însemnat aplicarea unui regim diferenţiat aplicabil creditorilor în procedura insolvenţei, ceea ce ar fi fost inadmisibil, relativ la cele arătate anterior cu privire la procedura de verificare a creanţelor reglementată în legea insolvenţei.
S-a concluzionat că, pe conţinut, nu se poate nega caracterul judiciar al acţiunii arbitrale doar pentru faptul că se derulează în altă instituţie decât în instanţe judecătoreşti statale, sau pentru că hotărârea arbitrală este doar asimilată hotărârii judecătoreşti.
În fine, s-a apreciat că în mod greşit a argumentat tribunalul respingerea cererii de suspendare şi în raport cu pretinsa neîndeplinire în mod valabil a notificării prevăzute de art. 61 din Legea nr. 85/2006 (deoarece notificarea nu condiţionează opozabilitatea, producerea efectului suspendării de drept doar ca urmare a deschiderii procedurii), în raport cu faptul că sentinţa de deschidere a procedurii nu era irevocabilă (deşi legea prevede expres caracterul executoriu al hotărârilor judecătorului sindic), în raport cu momentul apariţiei stării de insolvenţă, al formulării cererii introductive sau al pronunţării deschiderii procedurii (deşi acestea constituie aspecte cu privire la care demersurile SC L.P. SRL au avut temei legal în dispoziţiile legii insolvenţei şi, cum buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, bănuielii în sensul relei-credinţe nu i se pot da efecte juridice sancţionatorii chiar şi într-o judecată în echitate.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta SC G.G. SRL, care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ.
În prealabil, recurenta învederează că întreaga construcţie juridică ce a stat la baza pronunţării sentinţei atacate are ca fundament maniera de interpretare a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, care incontestabil, au caracter imperativ însă fără a se ţine cont că în forma pe care aceste dispoziţii o avea în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 227/2009, acestea excludeau în mod explicit procedurile extrajudiciare de la obligaţia de suspendare a tuturor acţiunilor judiciare şi a măsurilor de executare silită – de la data deschiderii procedurii insolvenţei – pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
1. Referitor la argumentul instanţei în sensul că „modificarea textului de lege (art. 36) în sensul arătat nu a fost fundamentată sub aspectul restrângerii caracterului colectiv şi egalitar al procedurii în ceea ce priveşte creditorii, ci sub aspectul inexistenţei unei definiri suficiente a acţiunii judiciare în raport cu acţiunea extrajudiciară, recurenta face următoarele precizări:
- la data pronunţării sentinţei arbitrale, art. 36 excludea din sfera de aplicare a suspendării acţiunile extrajudiciare;
- acţiunile extrajudiciare nu pot fi asimilate cu acţiunile judiciare, întrucât o astfel de operaţiune nu are nu are nicio susţinere legală, reprezentând o adăugare nepermisă la lege;
- procedura arbitrală este reglementată distinct în codul de procedură civilă de aspectele ce vizează soluţionarea litigiilor de către instanţele de judecată ceea ce denotă că voinţa legiuitorului a fost neechivoc exprimată.
2. În ceea ce priveşte susţinerea instanţei conform cu care „oricum, pe conţinut nu se poate nega caracterul judiciar al acţiunii arbitrale doar pentru faptul că se derulează în altă instituţie decât în instanţele judecătoreşti statale sau pentru că hotărârea arbitrală este doar asimilată hotărârii judecătoreşti”, recurenta susţine că:
- prin chiar conţinutul articolului, legiuitorul a înţeles să împartă tipurile de acţiuni în două categorii, respectiv judiciare şi extrajudiciare, iar o eventuală asimilare a acţiunilor arbitrale celor judiciare nu are suport din perspectiva textului menţionat şi nici din cea a doctrinei, iar în acest sens trebuie luate în considerare dispoziţiile art. 126 din Constituţie şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
3. Ultimul argument avut în vedere de prima instanţă la pronunţarea sentinţei, cel potrivit căruia „(...) în mod greşit a argumentat tribunalul respingerea cererii de suspendare şi, în raport de pretinsa neîndeplinire în mod valabil a notificării prevăzute de art. 61 din Legea nr. 85/2006 (...), în raport cu faptul că sentinţa de deschidere a procedurii nu era irevocabilă (...), în raport cu momentul apariţiei stării de insolvenţă, al formulării cererii introductive sau al pronunţării deschiderii procedurii” este de asemenea, contrazis de recurentă, care consideră că pentru a fi considerată valabilă procedura de notificare a deschiderii procedurii de insolvenţă, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe, iar în raport de aceasta, la dosar nu a fost depus niciun certificat de grefă care să ateste existenţa hotărârii de deschidere a procedurii, ceea ce înseamnă că respectiva condiţie nu a fost îndeplinită în mod legal.
4. Prima instanţă nu s-a limitat la analiza sentinţei arbitrale în raport cu prevederile art. 364 C. proc. civ., fiind antamate chestiuni de fond, situaţie de natură a crea premisele încălcării dispoziţiilor evocate de natură a atrage casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei.
5. Prima instanţă a reţinut că intimata a acţionat cu bună-credinţă în demersurile iniţiate, fără a argumenta care au fost elementele de natură a înlătura susţinerile bazate pe probe certe din dosar, legate de conduita reclamantei.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În forma reglementată de Legea nr. 277/2009, art. 36 din Legea insolvenţei, care era în vigoare la pronunţarea deciziei atacate, avea următorul enunţ: „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia căilor de atac declanşate de debitor”, faţă de reglementarea anterioară intervenirii acestui act normativ, aceea în sensul căreia „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă din nota de fundamentare a actului normativ, precum şi din raportul comun, modificarea adusă art. 36 din lege, raţiunea pentru care s-a procedat la înlocuirea termenului de „acţiune extrajudiciară” cu cel de „măsuri de executare silită” a pornit de la faptul că primul nu era suficient de bine definit, însă prin această modificare nu s-a dorit şi nu se putea restrânge caracterul concursual, unitar şi egalitar al procedurii insolvenţei.
Prin formularea folosită, legiuitorul nu a dorit, nicidecum o delimitare a acţiunilor judiciare de cele extrajudiciare şi excluderea acestora din urmă, ci a încercat o definire a acestora din urmă nu foarte bine aleasă, în condiţiile în care, ulterior, textul a suferit o nouă modificare, revenindu-se la forma iniţială.
Lăsând la o parte aceste aserţiuni privind voinţa legiuitorului, ceea ce interesează de fapt, în dezlegarea pricinii este de a stabili dacă dispoziţiile în discuţie pot avea incidenţă în cadrul unei acţiuni arbitrale, iar pentru a răspunde acestei chestiuni trebuie analizat dacă acţiunea arbitrală are caracter judiciar sau nu.
Pe acest aspect, lăsând la o parte disputele doctrinare invocate de recurentă, nu se poate nega caracterul jurisdicţional al arbitrajului care rezultă din chiar modul de reglementare din cuprinsul Codului de procedură civilă ce cuprinde caracteristici şi garanţii comune procedurilor judiciare, faptul că actul prin care o asemenea procedură se soluţionează – sentinţa arbitrală – are aceleaşi efecte cu cele ale unei hotărâri judecătoreşti, putând fi executat silit, prezentând autoritate de lucru judecat, neputându-se omite nici posibilitatea reglementată de lege de exercitare a controlului judecătoresc.
În consecinţă, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, caracterul judiciar al acţiunii arbitrale nu poate fi negat, numai prin faptul că aceasta se derulează într-o altă instituţie decât instanţele judecătoreşti.
Aşa fiind, dispoziţiile art. 36 din Legea insolvenţei sunt pe deplin aplicabile, impunându-se suspendarea judecării cauzei pe acest temei.
Nici critica prin care se susţine neîndeplinirea valabilă a tuturor cerinţelor impuse de lege (art. 61) pentru valabilitatea notificării, nu poate fi primită, în contextul în care simpla deschidere a procedurii insolvenţei are ca efect suspendarea de drept prevăzută de art. 36, hotărârea de deschidere a procedurii, având caracter executoriu, nefiind necesar ca acesta să fi rămas irevocabilă.
În fine, deşi se susţine că instanţa nu s-ar fi limitat în analizarea acţiunii în anulare la dispoziţiile art. 364 C. proc. civ., ci ar fi antamat chestiuni ce ţin de fondul cauzei, în contextul în care nu indică în clar în ce au constat acestea, critica rămâne una formală.
În ceea ce priveşte pretinsa omisiune a primei instanţe de a arăta argumentele ce au stat la baza constatării bunei-credinţe, această susţinere este lipsită de fundament, întrucât instanţa a motivat în clar că buna-credinţă se prezumă până la proba contrară, neputându-se da efecte juridice sancţionatorii unor bănuieli, chiar şi într-o judecată de echitate.
În consecinţă, pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat conform art. 321 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC G.G. SRL Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 62 din 28 aprilie 2011, pronunţată de secţia a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4127/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
