ICCJ. Decizia nr. 4243/2011. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4243/2011
Dosar nr. 35143/3/2007
Şedinţa publică din 20 mai 2011
Prin Decizia civilă nr. 86a din 25 martie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC E. SRL împotriva sentinţei civile nr. 912 din 16 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, scţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 35143/3/2007.
- a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea în parte şi a interzis pârâtei să folosească în activitatea sa comercială marca „E.";
- s-au menţinut celelalte dispoziţii;
- a obligat apelanta-pârâtă SC A. SRL la plata cheltuielilor de judecată către apelanta-reclamantă, în sumă de 2.516,08 RON;
- s-a respins cererea de aderare la apel formulat de apelanta-pârâtă SC A. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, la data de 16 august 2007, reclamanta SC E. SRL a chemat în judecata pe pârâta SC A. SRL, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:
- interzicerea pârâtei sa folosească în activitatea comercială marca „E.";
- obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON reprezentând daune suferite de către societatea reclamantă ca urmare a utilizării mărcii fără drept de către pârâtă, daune ce reprezintă atât pierderea comercială a societăţii până în prezent, cât şi costurile de publicitate a mărcii;
- obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON/zi daune până în momentul încetării activităţii efective de utilizare a mărcii fără drept;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea cererii s-au arătat următoarele:
Reclamanta furnizează servicii de turism intern şi internaţional sub marca „E.", marcă înregistrată la O.S.I.M. cu Decizia din 13 februarie 1996.
Societatea pârâtă se prezintă pe piaţa de servicii de turism din România cu aceeaşi denumire, afişând la loc vizibil denumirea agenţiilor sale E., semn similar celui înregistrat anterior de către reclamantă.
În nenumărate rânduri a notificat pe pârâtă să înceteze imediat utilizarea mărcii E. fără consimţământul său, iar în urma acţiunilor pârâtei a suferit un prejudiciu material evaluat la suma de 100.000 RON, reprezentând atât pierderea comercială a societăţii, cât şi costurile de publicitate ale mărcii.
Prin încheierea din data de 02 octombrie 2007, secţia a VI-a comercială a admis excepţia de necompetenta funcţională a secţiei comerciale şi a înaintat dosarul spre repartizare către una dintre secţiile civile.
Cauza a fost înregistrată pe rol la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 35143/3/2007.
Prin sentinţa civilă nr. 912 din 16 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins ca nefondată acţiunea formulată, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 4.346,3 RON, pentru următoarele motive:
Reclamanta nu poate obţine interzicerea utilizării denumirii E. TGV întrucât aceasta reprezintă o indicaţie privitoare la specia, calitatea şi destinaţia serviciilor respective, ipoteză reglementată de art. 38 lit. b) din Legea nr. 84/1998, potrivit căruia „Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială: (…) b) indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi la orice alte caracteristici ale acestora".
Având în vedere că dreptul de marcă are ca obiect recunoaşterea unui drept prioritar primei persoane care a înregistrat un semn distinctiv pentru a desemna un produs ori un serviciu, având o anumită origine şi nu de a conferi un monopol persoanei care a înregistrat prima un semn sau un termen pentru a desemna un produs sau un serviciu nou, marca reclamantei nu-i poate conferi acesteia exclusivitate asupra termenului „E.", de vreme ce sub această expresie sunt publicate activităţi similare desfăşurate de alte companii atât anterior înregistrării, cât şi ulterior acesteia, astfel încât denumirea a devenit uzuală, pentru domeniul transporturilor şi turismului în spaţiul european.
În România sunt operaţionale zeci de firme de turism care utilizează denumirea E., iar acest fapt este normal şi uzual, întrucât cuvântul euro, evocă amplitudinea, întinderea afacerilor firmei de turism, iar cuvântul travel este corespondent în limba engleză a activităţii de turism.
În concluzie, marca E. are un caracter slab distinctiv, evocator, protecţia acestuia fiind de asemenea slabă în dreptul comunitar, exclusivitatea asupra acestei mărci fiind de natură a paraliza libera concurenţă.
Asupra apelului declarat de către reclamantă, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta SC A. SRL este titulara mărcii figurative E., înregistrată pentru clasele de servicii 39 - transport intern şi internaţional şi 43 - servicii complementare turismului, rezervări de hotel, de locuinţe temporare, de pensiuni, agenţii specializate, având o durată a protecţiei de 10 ani, începând cu data de 24 iunie 2004.
Această înregistrare conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii, conform dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.
Aceasta posibilitate de a folosi marca în exclusivitate pentru produsele sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea reprezintă latura pozitivă a dreptului protejat de lege, iar cât priveşte latura negativă a acestui drept, aceasta este reglementată de art. 35 alin. (2) din lege, conferind titularului dreptul de a cere instanţelor judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.
Cât priveşte actele de încălcare a dreptului exclusiv al titularului mărcii, acestea sunt enumerate nelimitativ în cuprinsul dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din lege, incluzând aplicarea semnului pe produse sau ambalaje, oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn.
Astfel cum rezultă din conţinutul înscrisurilor administrate în cauză, pârâta se prezintă pe piaţa românească cu servicii de turism sub denumirea „E. TGV", afişând totodată la loc vizibil denumirea agenţiilor sale „E.".
Urmare încălcării drepturilor sale, reclamanta a notificat-o pe pârâtă, solicitându-i să înceteze de îndată folosirea mărcii sale, iar ulterior s-a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a acestei situaţii.
Intimata-pârâtă a invocat în apărare prevederile art. 38 lit. b) din lege, în cuprinsul cărora sunt reglementate limitările privind dreptul exclusiv la marcă, respectiv ipoteza în care titularul mărcii nu poate să interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi la orice alte caracteristici ale acestora.
În cauză nu sunt incidente prevederile invocate în apărare, în sensul că termenul „E." nu desemnează destinaţia, specia sau originea geografică a serviciilor de turism oferite publicului de către reclamantă, acestea vizând servicii care exced spaţiului european.
Mai mult, chiar în ipoteza reţinerii apărării formulate de către pârâtă, în sensul că reclamanta este titulara unei mărci slabe, lipsite de distinctivitate, acest fapt nu este de natură să înlăture protecţia de care se bucură marca valabil înregistrată.
Astfel, câtă vreme pârâta nu a formulat cerere reconvenţională sau acţiune separată, prin care să conteste legalitatea înregistrării semnului ca marcă, reclamanta se bucură de prezumţia validităţii mărcii sale, chiar şi în situaţia în care aceasta este o marcă slabă.
Pentru această ipoteză însă este necesar a se dovedi existenţa unui grad mai mare de similaritate între marcă şi semn decât cel cerut în mod obişnuit, avându-se în vedere nivelul scăzut al distinctivităţii mărcii care se pretinde a fi încălcată.
Aceasta cerinţa este îndeplinită în cauză, având în vedere gradul puternic de similaritate între marca reclamantei „E." şi semnul folosit de către pârâtă „E. TGV", precum şi faptul ca acestea vizează aceeaşi clasă de servicii.
De altfel, pârâta nu a contestat similaritatea semnelor, apărându-se în sensul folosirii denumirii „E." pentru desemnarea unor agenţii şi nu ca marcă a serviciilor sale.
Şi această susţinere este nefondată, atâta vreme cât semnul este folosit pentru a desemna aceeaşi categorie de servicii, respectiv turism, existând riscul de confuzie în rândul consumatorului mediu, incluzând şi riscul de asociere cu marca reclamantei.
Cât priveşte apărarea pârâtei în sensul că marca reclamantei este compusă exclusiv din semne devenite uzuale în practicile comerciale loiale şi constante, aceasta ar putea fi valorificată în cadrul unei acţiuni în anularea mărcii deţinute de către reclamantă, pentru neîndeplinirea condiţiilor obligatorii prevăzute de art. 5 din lege, şi nu în ipoteza unei acţiuni în contrafacere, în care nu se contestă valabilitatea înregistrării semnului ca marcă.
Prin urmare, în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, Curtea apreciind ca fiind întemeiat capătul de cerere privind interzicerea folosirii mărcii reclamantei.
S-a apreciat ca fiind nefondat capătul de cerere prin care se solicită acordarea de daune materiale către reclamantă, avându-se în vedere că prin probatoriile administrate reclamanta nu a putut dovedi existenţa şi cuantumul prejudiciului material suferit de către aceasta.
Avându-se în vedere soluţia de admitere a apelului declarat de reclamantă, cu consecinţa admiterii acţiunii formulate, s-a respins ca nefondată cererea de aderare la apel, ce viza acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea s-a dat cu încălcarea formelor de procedură - motiv prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Formele de procedură încălcate sunt enunţate de art. 67 alin. (1), art. 68 alin. (1), art. 147, art. 260, art. 268 alin. (1) şi (4), art. 256 alin. (1) C. proc. civ., iar din lucrările dosarului rezultă următoarele neregularităţi procedurale în raport cu dispoziţiile legale menţionate:
a) Prin amânarea pronunţării cauzei pentru ca avocatul să depună împuternicirea avocaţială de reprezentare a intereselor apelantei-reclamante în faţa instanţei de apel i s-a permis unui avocat să exercite dreptul de chemare în judecata de apel şi de reprezentare în judecata de apel, care nu avea mandatul cerut de art. 67 alin. (1) şi art. 68 alin. (1), precum şi de Legea avocaţilor.
b) Deşi amânarea judecăţii nu putea fi făcută decât dacă instanţa ar fi mai avut nevoie de timp pentru a delibera, ea a fost amânată pentru ca avocatul apelantului-reclamant să facă dovada împuternicirii sale de a reprezenta interesele acestuia şi pentru a da posibilitate părţilor să depună concluzii scrise, deşi niciuna dintre părţi nu a cerut acest lucru.
c) În şedinţa din 16 martie 2009 instanţa avea să constate că unul dintre judecători se afla în efectuarea unei fracţiuni din concediul de odihnă, astfel că pronunţarea a fost amânată încă o dată, pentru data de 23 martie 2010, încheierea acestei şedinţe fiind dată de un singur judecător.
Întrucât pronunţarea fusese amânată ştiindu-se că unul dintre judecători nu se va putea pronunţa la 16 martie 2010, constatându-se la această dată imposibilitatea pronunţării în complet legal constituit, singurul judecător valid ar fi trebuit să repună cauza pe rol.
d) La data de 23 martie 2009 pronunţarea a fost amânată încă o dată pentru data de 25 martie 2010, pentru a da posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise.
Astfel, deliberarea nu a fost efectivă şi judecătorii au exercitat în mod abuziv prerogativele conferite de art. 129 alin. (2) şi (5) C. proc. civ.
2. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, potrivit cărora „titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi la orice alte caracteristici ale acestora".
Este de notorietate că termenul „E." enunţă specia, calitatea, destinaţia prestării serviciilor de turism desfăşurate de orice operator în domeniu, termen sub care sunt exercitate public activităţi similare sau identice, de orice altă societate de turism, atât anterior, cât şi ulterior înregistrării de către reclamant a mărcii cu această denumire, care astfel, a devenit uzuală pentru domeniul transportului şi turismului în spaţiul european.
Art. 38 lit. b) din lege dispensează orice utilizator al unei mărci care desemnează specia, calitatea, destinaţia prestării serviciului, de a se preocupa de respectul pentru denumirea de marcă respectivă ori de contestarea acesteia. Acesta reprezintă tocmai mijlocul legal de apărare contra acţiunii în protejarea unei mărci care are caracteristicile de a evoca sau enunţa specia, calitatea sau destinaţia serviciului pentru care a fost înregistrată.
3. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, marca „E." are un slab caracter distinctiv, evocator, protecţia sa fiind slabă, iar exclusivitatea asupra sa ar fi de natură a paraliza libera concurenţă.
Este lipsit de temei legal considerentul privind posibilitatea valorificării apărărilor în cadrul unei acţiuni în anularea mărcii deţinute de către reclamantă, pentru neîndeplinirea condiţiilor obligatorii prevăzute de art. 5 din lege, şi nu în ipoteza unei acţiuni în contrafacere, în care nu se contestă valabilitatea înregistrării semnului ca marcă. Dacă se validează motivarea hotărârii atacate, în sensul valorificării apărării căreia i-au servit dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 84/1998 în cadrul unei acţiuni în anularea mărcii deţinute de către reclamantă, pentru neîndeplinirea condiţiilor obligatorii prevăzute de art. 5 din lege şi nu în ipoteza unei acţiuni în contrafacere, în care nu se contestă valabilitatea înregistrării semnului ca marcă, se poate ajunge la situaţii absurde, precum aceea de a da exclusivitate şi prioritate unor mărci care se limitează exclusiv la cuvinte precum „sport", „fotbal club municipal", „jazz", „multimedia", şi altele.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, nefiind atrasă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce succed:
1. Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.
În concordanţă cu textul procedural menţionat, pârâtul-recurent nu a dovedit existenţa unei vătămări prin încălcarea imputată a normelor de procedură şi, mai mult, care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea deciziei, ceea ce face să fie apreciat ca nefondat acest motiv de recurs.
2. În combaterea acţiunii pârâtul-recurent se apără invocând dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, în sensul că titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, cât şi la orice alte caracteristici ale acestora.
Semnul înregistrat ca marcă, folosit şi de pârâtă în activitatea comercială nu se încadrează în aceste dispoziţii legale, neenunţând nicio indicaţie dintre cele impuse de norma legală.
Astfel, acesta nu desemnează nici specia şi nici destinaţia serviciilor de turism, întrucât acestea nu vizează numai spaţiul turistic european, ci şi pe cel care excede acestuia, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Totodată, semnul, atât privit în întregul lui, cât şi în particulele componente nu indică calitatea serviciile de turism oferite publicului şi nici valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, cât şi orice alte caracteristici ale acestora – aşa cum prevede norma legală de care se prevalează pârâta-recurentă.
3. Verificarea respectării condiţiilor legale pentru înregistrarea valabilă a unei mărci, poate fi făcută în cadrul unei acţiuni/cereri reconvenţionale prin care să se solicite anularea înregistrării unei mărci, aşa cum prevede art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 cu referire la art. 5 lit. b) - mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv şi lit. c) - mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante, în raport de apărările formulate de către recurentă.
În condiţiile în care înregistrarea semnului ca marcă nu poate fi analizată în litigiul de faţă, dat fiind cadrul procesual fixat, premisa de la care se porneşte în judecata cauzei este aceea că la momentul înregistrării semnului acesta îndeplinea toate condiţiile necesare pentru a fi înregistrat ca marcă. Câtă vreme pârâta nu a formulat cerere reconvenţională sau acţiune separată, prin care să conteste legalitatea înregistrării semnului ca marcă, reclamanta se bucură de prezumţia validităţii mărcii sale, chiar şi în situaţia în care aceasta ar fi o marcă slabă.
Protecţia de care se bucură, de principiu, o marcă slabă a fost analizată de instanţa de apel, care deşi nu constată acest caracter al mărcii, aprofundează cerinţele de analizat într-o asemenea situaţie.
S-a reţinut astfel că pentru această ipoteză este necesar a se dovedi existenţa unui grad mai mare de similaritate între marcă şi semn decât cel cerut în mod obişnuit, iar această cerinţă este îndeplinită în cauză, având în vedere gradului puternic de similaritate între marca reclamantei „E." şi semnul folosit de către pârâtă „E. TGV", precum şi faptul ca acestea vizează aceeaşi clasă de servicii - similaritate a semnelor necontestată, de altfel, de către pârâta-recurentă.
Modul de soluţionare a cauzei sub acest aspect nu a fost contestat prin critica de recurs aferentă, ceea ce face să nu fie primit nici acest motiv de recurs.
Constatând, prin urmare, că motivele de recurs sunt nefondate, din perspectiva art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva deciziei nr. 86 A din 25 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4244/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4237/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
