ICCJ. Decizia nr. 4247/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4247/2011
Dosar nr. 28690/3/2008
Şedinţa publică din 20 mai 2011
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 212A din 19 martie 2010, în majoritate, a admis apelul declarat de apelanţii-contestatori B.Z.P., C. (B.) M.C., M.A.M., M.M.I. şi M.T. împotriva sentinţei civile nr. 997 din 03 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar General, şi cu intimatul-intervenient N.D.C., şi a desfiinţat sentinţa civilă apelată, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, Tribunalul Bucureşti.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 28690/3/2008, contestatorii M.A.M., M.T., M.M.I., C. (B.) M.C. şi B.Z.P. au chemat-o în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin Primarul General, pentru desfiinţarea dispoziţiei nr. 4866 din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, şi obligarea acesteia la emiterea unei noi dispoziţii în conformitate cu prevederile legii şi conform drepturilor lor obţinute prin succesiune.
Prin încheierea din 07 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de N.D.C.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 997 din 03 iulie 2009, a admis excepţia inadmisibilităţii contestaţiei invocată de intervenient şi, în consecinţă, a respins-o, ca inadmisibilă. Totodată, a admis cererea de intervenţie în interes propriu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că de vreme ce s-a solicitat constatarea nulităţii unui act juridic, trebuiau chemate în judecată toate părţile la care se referă respectivul act, fiind vorba de o coparticipare procesuală pasivă. Altfel, hotărârea nepronunţată în contradictoriu cu toate părţile, nu poate fi opozabilă acestora.
Or, reclamanţii nu au chemat în judecată pe numiţii N.D.C. şi M.C.D., cărora li s-a restituit în natură imobilul prin dispoziţia atacată, ceea ce face ca acţiunea să fie inadmisibilă.
Curtea de apel a reţinut următoarele, cu privire la apelul declarat în cauză:
Tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă pe considerentul că în cererea de chemare în judecată contestatorii nu au indicat calitatea de pârâţi ai celor nominalizaţi în dispoziţia atacată, ceea ce ar face ca hotărârea ce s-ar putea pronunţa în cauză să nu le fie opozabilă.
Inadmisibilitatea este o apărare cu caracter peremptoriu ce împiedică judecata pe fond din cauza lipsei dreptului de a se adresa justiţiei, ci unui alt organism sau a exercitării unei căi de atac, care fie nu este prevăzută de lege, fie implică unele condiţii restrictive neîndeplinite.
În speţă, dreptul contestatorilor de a se adresa justiţiei este instituit în mod expres prin prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Cum prin dispoziţia nr. 4866 din 27 decembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, notificarea contestatorilor a fost respinsă, evident aceştia au deschisă calea contestaţiei în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 20/2001.
Drept urmare, respingerea contestaţiei ca inadmisibilă este greşită şi contrară prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează oricărei persoane dreptul la o instanţă. Imperfecţiunile unei cereri de chemare în judecată şi eventualele incidente procedurale, nu pot atrage nici într-un caz respingerea acesteia ca inadmisibilă, decât cu riscul de a se face o denegare de dreptate.
În speţă, prin aceeaşi dispoziţie, imobilul asupra căruia se poartă litigiul, respectiv cel situat în Bucureşti, sector 1, a fost restituit în natură numiţilor N.D.C. şi M.C.D.
Numitul N.D.C. a devenit intervenient în interes propriu prin intentarea şi admiterea în principiu a cererii de intervenţie, astfel încât avea calitatea de parte în proces şi nu se punea problema inopozabilităţii hotărârii în raport de acesta.
În plus de aceasta, actele de procedură îndeplinite numai de unul dintre comoştenitori, cum este cazul intervenientului N.D.C., se întind şi asupra celorlalte părţi din raportul obligaţional indiviz, dacă folosesc şi acestora, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 48 alin. (2) C. proc. civ.
Cu alte cuvinte, actele de procedură favorabile îndeplinite în cauză de către intervenientul N.D.C. puteau folosi şi numitului M.C.D., dacă instanţa şi-ar fi îndeplinit obligaţia instituită prin art. 129 alin. (4) C. proc. civ., în sensul de a cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere.
Obligaţia stabilirii cadrului procesual se impunea cu atât mai mult cu cât în cuprinsul contestaţiei, dar şi a cererii de intervenţie în interes propriu, despre cealaltă persoană indicată în dispoziţia atacată, respectiv M.C.D., se fac susţineri şi apărări pe fond.
Aşa fiind, ca urmare a înlăturării excepţiei de inadmisibilitate a contestaţiei, s-a reţinut că prima instanţă nu a cercetat fondul litigiului, ceea ce atrage, în opinie majoritară, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanţă, Tribunalului Bucureşti.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs intimatul-intervenient N.D.C., criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Raţionamentul instanţei de apel încalcă principiul disponibilităţii.
Judecata se desfăşoară în limitele cererii formulate, ale cadrului juridic stabilit de contestatori. Pe parcursul procesului contestatorii ar fi putut modifica cadrul procesual, prin introducerea în cauză a lui M.C.D., celălalt beneficiar al dispoziţiei contestate, aceştia susţinând în permanenţă că înţeleg să se judece doar cu Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de pârâtă, doar aceasta având calitate procesuală, fiind entitatea care a emis dispoziţia şi nicio altă persoană.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătându-se că în situaţia în care instanţa de fond s-a pronunţat pe o excepţie, fără a intra în cercetarea fondului, soluţia legală este cea dispusă de instanţa de apel.
Analizând Decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea celor ce succed:
Prin cererea formulată, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună desfiinţarea dispoziţiei nr. 4866/2005 şi obligarea pârâtei să emită o nouă dispoziţie, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.
Prin dispoziţia contestată s-a respins notificarea formulată de către reclamanţi şi s-a restituit imobilul în litigiu numiţilor N.D.C. şi M.C.D.
Ca orice act juridic a cărui valabilitate este supusă cenzurii din partea instanţei, este necesar ca la judecată să participe toţi cei implicaţi, ale căror drepturi sunt puse în discuţie, care dobândesc astfel o calitate procesuală pasivă obligatorie.
Dacă în privinţa intervenientului-recurent (în nume propriu) se discută dreptul dedus judecăţii, prin însăşi natura intervenţiei sale, nu acelaşi lucru se poate spune faţă de celălalt beneficiar al dispoziţiei contestate, către cei doi fiind restituit în natură imobilul.
Acesta din urmă nu a fost introdus în cauză deşi instanţa a pus în discuţie acest aspect.
Raţionamentul opozabilităţii/neopozabilităţii hotărârii judecătoreşti nu subzistă atât timp cât se pune problema anulării unui act juridic în care se pune în discuţie dreptul unei părţi, fără ca aceasta să fie parte şi să-şi facă apărările pe care le consideră necesare – art. 48 alin. (2) C. proc. civ. vizându-i pe cei care au calitatea de părţi în litigiu, în condiţiile expres stipulate de norma procedurală.
Chiar dacă citarea în cauză a tuturor celor implicaţi în procedura declanşată pe Legea nr. 10/2001, menţionaţi în dispoziţia emisă în temeiul acestei legi (mai mult, ca beneficiari) se impunea pentru soluţionarea primului capăt de cerere, deficienţa procedurală afectează şi capătul de cerere subsecvent, a cărei formulare le este recunoscută reclamanţilor-intervenienţi de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, neputându-se pune în discuţie emiterea unei noi dispoziţii atât timp cât cea existentă nu este discutată în cadrul procesual adecvat.
Constatând, prin urmare, că sunt fondate criticile formulate, din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a art. 296 C. proc. civ., dispunând admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de intervenientul N.D.C. împotriva deciziei nr. 212 A din 19 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică în tot Decizia recurată, în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii B.Z.P., C. (B.) M.C., M.A.M., M.M.I., M.T., împotriva sentinţei civile nr. 997 din 03 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4249/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4246/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
