ICCJ. Decizia nr. 4250/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4250/2011
Dosar nr. 7378/3/2009
Şedinţa publică din 20 mai 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, reclamantul Z.S.C. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC F. SA, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, şi obligarea pârâtei H.D.L. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie respectivul imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 651 din 26 ianuarie 2009, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, s-a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtă şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe, la 22 februarie 2009, sub nr. 7378/3/2009.
În şedinţa publică din 08 mai 2009, Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii, pentru considerentele expuse în încheierea interlocutorie de la termenul menţionat.
Pârâta H.D.L. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat şi la prevederile art. 20 din Legea nr. 1/2009, aceasta fiind unită cu fondul, conform încheierii din 05 iunie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 28 din 15 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţia inadmisibilităţii, precum şi acţiunea formulată de reclamant.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii, raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009, instanţa a reţinut că persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflaţie. În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare de piaţă a imobilului.
Aspectele învederate referitoare la incidenţa acestor dispoziţii legale nu fac însă ca prezenta acţiune să apară ca inadmisibilă, ci reprezintă aspecte ce ţin de fondul cauzei. O soluţie de inadmisibilitate ar aduce atingere accesului la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţia României, precum şi de dispoziţiile art. 6 din C.E.D.O., aspect confirmat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008.
Cu privire la fondul pricinii, Tribunalul a reţinut, raportat la primul capăt de cerere, că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii în valoare de 80.000 ROL, la data de 10 octombrie 1984, cu ocazia preluării imobilului de către stat, astfel cum reiese din adresa din 14 ianuarie 2010, emisă de SC F. SA, astfel încât, nefăcându-se nicio dovadă în ceea ce priveşte valoarea imobilului la acea dată, nu se poate aprecia asupra caracterului derizoriu al despăgubirilor şi nici nu se poate constata caracterul abuziv al preluării, respectiv nevalabilitatea titlului statului.
S-a mai reţinut că în cadrul acţiunii prin care se solicită instanţei compararea titlurilor, reclamantul se prevalează de contractul de vânzare-cumpărare din 25 august 1933, autorizaţiunea pentru executarea de lucrări din 16 martie 1934, actul de donaţie din 23 iunie 1975, iar pârâta H.D.L. îşi întemeiază calitatea de proprietar pe contractul de vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC F. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Din probele administrate în cauză, instanţa a constatat că, la data cumpărării imobilului, reclamantul nu a notificat-o pe pârâtă cu privire la intenţia sa de a revendica imobilul, astfel încât aceasta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare menţionat, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, fără a frauda legea, apreciind că Primăria Municipiului Bucureşti vinde, în calitate de proprietar. Titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat, în urma împlinirii termenului de prescripţie a dreptului de a cere nulitatea acestuia, faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute în cauza de faţă, pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existenţa unui bun actual, protejat de Convenţie, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1984, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intră sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., iar Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Dimpotrivă, la acest moment, este justificată speranţa legitimă a chiriaşului-cumpărător de a se bucura de acest bun, în condiţiile în care titlul său de proprietate nu a fost desfiinţat, ci s-a consolidat, prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea - art. 45 din Legea nr. 10/2001, situaţie asemănătoare cu cea în care acţiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsă.
De asemenea, instanţa a reţinut că s-a constatat, de către Curte, în favoarea foştilor proprietari, încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al C.E.D.O., în situaţii diferite de cea a reclamantului din prezenta cauză, când s-a justificat existenţa unui bun în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care le-a consfinţit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desfiinţarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut obligaţia respectării Convenţiei. Or, în cauza de faţă, reclamantul nu a făcut dovada recunoaşterii calităţii de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâtă, în aplicarea Legii nr. 112/1995.
Apreciind că voinţa legiuitorului, determinată şi de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, confirmată şi prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este aceea de a menţine situaţia juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv, prin echivalent, prejudiciul cauzat, prin preluarea de către stat a imobilelor, Tribunalul a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamantul Z.S.C. a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 356 A din 08 iunie 2010.
În motivarea soluţiei sale, Curtea de apel a reţinut, raportat la apărarea formulată de intimata H.D.L. în întâmpinarea depusă, prin care a invocat faptul că ar fi trebuit admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamantul Z.S.C., instanţa a constatat că excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă prin încheierea interlocutorie de la data de 08 mai 2009, respectiv prin sentinţa civilă nr. 28 din 15 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, care nu au fost atacate cu apel, astfel încât soluţiile, pe acest aspect, au devenit definitive şi problema inadmisibilităţii acţiunii nu mai poate fi repusă în discuţie.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, în perioada de referinţă a actului normativ, respectiv 06 martie 1945-22 decembrie 1989, deţinute la data intrării în vigoare a legii (14 februarie 2001), de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, se restituie în natură, prin decizie sau dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţilor deţinătoare.
De asemenea, şi în măsura în care, la data intrării în vigoare a legii, deţinătorul imobilului era o societate comercială integral privatizată, restituirea în natură a imobilului putea fi dispusă de societatea respectivă, după cum rezultă din interpretarea per a contrario („prin opoziţie") a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din aceeaşi lege, în forma iniţială, care prevedeau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar pentru cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuiau să formuleze notificare, în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive până la data de 14 februarie 2002.
Sancţiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Este real că, în conţinutul actului normativ în discuţie, nu se regăsesc dispoziţii care să prevadă, în mod expres, înlăturarea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, şi anume pe art. 480 C. civ., exercitate în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate pretins de reclamanţi, în contradictoriu cu un terţ, şi obţinerii posesiei bunului.
Dar inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, şi anume „specialia generalibus derogant" („legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparaţie, care reglementează şi ipoteza imobilului pretins de reclamant, preluat de stat prin Decretul nr. 223/1974.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
În speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamant se afla în proprietatea intimatei H.D.L., astfel încât partea interesată putea obţine măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiţia să fi adresat o notificare, în condiţiile şi în termenul prevăzute de lege.
Reclamantul nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în mod direct, în instanţă, în anul 2007, prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, lăsarea imobilului în deplină proprietate şi posesie de către terţul cumpărător, fără să prezinte argumente pertinente, necesare şi suficiente, pentru care a fost împiedicat, în termenul de notificare, să declanşeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului.
În consecinţă, în prezent, neurmând regulile legii speciale, pentru a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamantul nu poate obţine recunoaşterea dreptului de proprietate şi posesia bunului, prin intermediul acţiunii în revendicare, de la proprietarul actual, intimata H.D.L., care l-a dobândit, prin cumpărare, de la stat, conform contractului nr. 3515 din 4 decembrie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Faţă de susţinerea reclamantului în sensul că prin soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, s-ar fi încălcat, printre altele, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi alte norme juridice internaţionale, care fac partea din dreptul intern şi se aplică prioritar faţă de acesta, Curtea a reţinut că principiile stipulate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu se circumscriu unui tratat, în sensul dreptul internaţional, având doar valoare de recomandare pentru statele care au ratificat documentul respectiv.
Pe de altă parte, valorificarea dreptului de proprietate, prin raportare la principiile stipulate în Declaraţie, putea fi realizată, cu condiţia declanşării prealabile a procedurii prevăzute de lege, pentru obţinerea restituirii în natură a bunului, în temeiul Legii nr. 112/1995 întrucât, la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ, imobilul în litigiu nu fusese înstrăinat, sau, ulterior, prin intermediul Legii nr. 10/2010, pentru obţinerea măsurilor reparatorii, ocazie cu care organismul învestit cu soluţionarea pretenţiilor reclamanţilor ar fi putut cenzura modalitatea de preluare a bunului de stat şi din perspectiva documentului internaţional.
În consecinţă, pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoana interesată trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege, pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Este, de asemenea, adevărat că, potrivit art. 20 din Constituţia României, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanţei între documentele internaţionale şi dreptul intern au prioritate primele, cu excepţia situaţiei în care legea fundamentală naţională sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, Convenţia Europeană stabilind standarde minime.
Aceasta nu poate avea însă semnificaţia că persoanele interesate pot să-şi valorifice, în orice condiţii, pretenţiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ naţional, doar raportat la faptul că documentele internaţionale garantează şi protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.
Astfel, chiar C.E.D.O., a cărei încălcare a fost invocată de reclamant, din perspectiva dreptului de proprietate, reglementat de Primul Protocol adiţional la Convenţie, prevede, în art. 35, obligaţia, pentru solicitant, de a epuiza toate căile procedurale interne, ce pot constitui recursuri efective, anterior sesizării Curţii Europene, în cazul în care este nemulţumit de soluţia obţinută într-un anumit demers judiciar.
Faţă de susţinerile reclamantului potrivit cărora Legea nr. 10/2001 ar încălca, în abstract, dreptul său de proprietate, reglementat de Primul Protocol adiţional la Convenţie, soluţia oferită de acest act normativ fiind teoretică şi iluzorie, instanţa de apel a reţinut că recunoaşterea calităţii de proprietar a persoanei care pretinde această calitate trebuie realizată prin declanşarea procedurii prevăzute de legea specială, Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuţie are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziţiei administrative sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în acest sens.
Obţinerea recunoaşterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este o condiţie prealabilă firească exerciţiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept, pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.
De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condiţiilor de exercitare a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, ce trebuie să fie rezonabile, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestor drepturi, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea lor abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.
Pe de altă parte, criticile reclamantului, în sensul că tratatele internaţionale la care România era parte, precum şi Constituţia din anul 1965, în vigoare la data edictării Decretului nr. 223/1974, trebuie respectate, în condiţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, vizează un text de lege, cel menţionat, care cuprinde criterii de verificare a valabilităţii titlului statului, în cadrul unei proceduri declanşate de reclamant.
Or, acest aspect de fond - al analizei modalităţii de preluare a imobilului în litigiu, a fost cercetat de către instanţa de fond, care a constatat că reclamantul Z.S.C. a beneficiat de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de către stat, în valoare de 80.000 ROL, la data de 10 octombrie 1984, cu ocazia dispunerii acestei măsuri, astfel cum reiese din adresa din 14 ianuarie 2010, emisă de SC F. SA, astfel încât, nefăcându-se nicio dovadă în ceea ce priveşte valoarea imobilului la acea dată, nu se poate aprecia asupra caracterului derizoriu al despăgubirilor, şi nici nu se poate constata caracterul abuziv al preluării, respectiv nevalabilitatea titlului statului.
Din acest punct de vedere, caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare, incontestabil, în raport de natura acţiunii şi de caracterul perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv, nu permite, însă, obţinerea bunului, în orice condiţii, şi indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.
Astfel, caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare devine operant în cazul în care, în raport de ansamblul legislaţiei unui stat, inclusiv al documentelor internaţionale, care fac parte din dreptul intern sau trebuie aplicate prioritar acestuia, mijlocul procedural respectiv este permis pentru recunoaşterea şi valorificarea dreptului în discuţie.
Or, pentru argumentele deja prezentate, acţiunea de faţă nu mai putea fi promovată cu succes de către reclamant, în raport de absenţa oricărui demers anterior, fie pentru restituirea în natură, fie pentru constatarea nulităţii titlului translativ de proprietate al terţului cumpărător, în condiţiile Legilor nr. 112/1995 şi 10/2001.
Discutarea ineficienţei Fondului Proprietatea, constată în nenumărate rânduri în jurisprudenţa europeană şi naţională, interesează strict modalităţile de reparare prin echivalent, din perspectiva Legii nr. 247/2005, dar nu are relevanţă în prezenta cauză, în care apelantul reclamant nu a urmat procedura legilor speciale, acesta fiind motivul pentru care nu mai poate obţine bunul pretins.
Reclamantul a invocat şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dar fără a preciza în ce constă încălcarea acestuia, din perspectiva soluţiei pronunţate de instanţa de fond, şi argumentele pentru care, în absenţa recunoaşterii judiciare a dreptului de proprietate, pentru imobilul în litigiu, acesta se bucură de un bun actual, în sensul Convenţiei.
Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, dar nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun, în temeiul dispoziţiei menţionate.
În acest sens, art. 1 se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale reclamanţilor, ei neputându-se plânge de o atingere a dreptului de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului (a se vedea în acest sens, Decizia de inadmisibilitate în cauza Penţia şi Penţia împotriva României, din data de 23 martie 2006).
În speţă, imobilul, trecând în proprietatea statului prin intermediul Decretului nr. 223/1974, cu plata despăgubirilor în favoarea apelantului, a ieşit din patrimoniul acestuia.
Pentru ca reclamantul să aibă un bun, în sensul autonom al art. 1 din Protocol, ar fi trebuit ca dreptul său de proprietate să fi fost constatat sau stabilit într-una dintre modalităţile prevăzute de lege, în prezent, prin dispoziţia sau Decizia motivată de restituire în natură, emisă conform Legii nr. 10/2001, sau printr-o decizie judiciară, trecută în puterea lucrului judecat.
Cum reclamantul nu a efectuat niciun demers, în condiţiile legilor speciale, pentru recuperarea bunului, acesta nu are nici măcar o speranţă legitimă de a-şi putea realiza pretenţiile în legătură cu acest bun.
„Simpla speranţă de restituire", (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale, pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce priveşte termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranţă legitimă", privită ca „valoare patrimonială", şi, în consecinţă, ca „bun", în înţelesul autonom al art. 1 din Protocol; aceasta, indiferent de cât de îndreptăţită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranţa de restituire.
În consecinţă, reclamantul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală şi nici nu poate specula asupra rezultatului procedurilor administrative sau judiciare, pe care nu le-a declanşat, dezinteresându-se de fostul său imobil.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce au trecut în proprietatea lor, anterior ratificării Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în ceea ce priveşte politica lor economică şi socială în această materie.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenţiei, iar una dintre condiţiile acordării unei astfel de reparaţii a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, să formuleze notificare conform Legii nr. 10/2001, în termen de un an de Ia data intrării sale în vigoare sau să atace actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, între stat şi terţul cumpărător, cu o acţiune în nulitate.
Reclamantul nu a fost în măsură să arate de ce nu a declanşat aceste proceduri şi de ce termenul de notificare şi condiţiile legilor speciale nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea sa, de a ocoli actele normative menţionate pentru recuperarea bunului, acesta a pierdut dreptul de a-l obţine, prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, introdusă abia în anul 2007.
Ca atare, soluţia instanţei de fond este în deplină concordanţă şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice, aspect fundamental al preeminenţei dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante, astfel cum este definit în preambulul Convenţiei.
Aceasta înseamnă, printre altele, că situaţia juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine, în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situaţii asemănătoare celei din speţă, după epuizarea căilor de obţinere a bunului respectiv, de către fostul proprietar sau moştenitorii lui, terţul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia, în deplină siguranţă, acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câştigat.
Instituirea unui termen pentru acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptăţite, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat, reprezintă tocmai un element de natură să înlăture producerea unui astfel de risc, şi, în final, să asigure respectarea principiului stabilităţii raporturilor juridice, în egală măsură recunoscut de Convenţie, ca şi principiul garantării protecţiei proprietăţii.
În acelaşi sens, accesul la justiţie şi garanţiile procesului echitabil ar fi putut fi pe deplin asigurate, în cazul în care apelantul ar fi respectat procedura impusă de legislaţia specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulţumit de modalitatea soluţionării notificării, ar fi putut formula contestaţie, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, supunând pretenţiile sale controlului judiciar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Z.S.C., formulând următoarele critici:
1. Instanţa a încălcat prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, neanalizând valabilitatea /nevalabilitatea titlului statului in raport de toate criteriile enunţate in acest text de lege.
HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4 lit. b), referitor la Decretul nr. 223/1974 face distincţia între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea statului, cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit - şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat. Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara. în acest caz, soluţia administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptăţită va fi respingerea motivată a cererii".
Acest act normativ a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale şi morale intereselor legitime ale cetăţenilor şi desfăşurării unor relaţii normale cu celelalte state.
Din analizarea dispoziţiilor art. 2 şi 5 din Decretul nr. 223/1974 rezultă că, în situaţia în care o persoană fizică părăsea definitiv ţara, locuinţa proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, preţul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Era exclusă posibilitatea vânzării către o terţă persoană, întrucât o astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii şi era considerată nulă de drept, consecinţa fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcţiei şi nu-l îndestula în mod just pe proprietar.
Faţă de aceste prevederi ale Decretului nr. 223/1974, dispoziţiile pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin HG nr. 498/2003 sunt nereale, schimbând prin interpretare dispoziţiile Decretului nr. 223/1974.
Conduita persoanei era stabilită imperativ de Decretul nr. 223/1974, care încălca principiul constituţional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituţia din anul 1965 în art. 36.
Ca urmare, actul de înstrăinare către stat a imobilului în situaţia prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974 se circumscrie dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Faţă de aceste dispoziţii legale, pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin HG nr. 498/2003 sunt nelegale. Ele contravin şi dispoziţiilor art. 41 şi 135 din Constituţia României, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.
Astfel, persoana care formula cerere de părăsire definitivă a ţării înainte de anul 1990, nu avea opţiuni privind înstrăinarea locuinţei proprietate personală, fiind obligată să se supună dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974. Persoana în cauză nu era corespunzător îndestulată prin preţul calculat de stat, care era inferior valorii reale a bunului. Persoana respectivă nu putea să înstrăineze imobilul anterior formalizării intenţiei de a părăsit definitiv ţara, întrucât actul de înstrăinare era nul de drept.
Aceleaşi argumente se regăsesc şi în dispoziţiile deciziei nr. 5/2000 pronunţată de către instanţa supremă în soluţionarea unui recurs în interesul legii care stabilea admisibilitatea acţiunii în revendicare (fondată pe dreptul comun) în ipoteza preluărilor realizate în baza Decretului nr. 223/1974.
În ceea ce priveşte procedura instituită de prevederile Legii nr. 112/1995 pentru redobândirea dreptului de proprietate, aceasta este limitată numai la două situaţii, şi anume, în cazul locuinţelor „trecute" în „proprietatea statului" în perioada de „după 06 martie 1945", aflate „în posesia statului" la „22 decembrie 1989", foştii proprietari „beneficiază de restituirea în natură" a apartamentelor numai dacă le „deţin în calitate de chiriaşi" ori „sunt libere".
În cele două situaţii „foştii proprietari" se pot adresa comisiilor judeţene constituite potrivit art. 16 din Legea nr. 112/1995, pentru a li se restitui apartamentele în care locuiesc în calitate de „chiriaşi" ori care sunt „libere".
În cazul în care aceste apartamente sunt locuite de chiriaşi, „foştii proprietari" nu pot cere, prin procedura instituită de Legea nr. 112/1995, restituirea acestora în natură, prin recunoaşterea dreptului lor de proprietate.
Or, prin acţiunea în revendicare de drept comun foştii proprietari pot să reclame în faţa instanţelor judecătoreşti încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra acestor locuinţe deţinute de chiriaşi.
Astfel, pot deduce judecăţii nevalabilitatea pretinsului titlu de proprietate al statului asupra acestor locuinţe în raport cu prevederile „Constituţiei, ale tratatelor internaţionale la care România era parte şi ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998.
De aceea, persoanele care consideră că în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim de proprietăţile lor imobiliare - inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974 - pot cere în justiţie, pe calea acţiunii în revendicare, recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri şi, ca urmare, restituirea lor.
Prin urmare, motivarea instanţei de apel este lipsită de fundament legal.
2. Instanţa de apel a considerat în mod eronat că reclamantul nu este titularul unui „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei.
Prin cererea introductivă, instanţa a fost învestită cu un capăt de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Instanţa a apreciat buna-credinţă a subdobânditorului exclusiv în raport de inexistenţa demersurilor sale, fundamentate pe dispoziţiile legilor speciale.
Inexistenţa demersurilor fundamentate pe dispoziţiile legilor speciale nu sunt de natură să ducă automat la concluzia bunei credinţe a pârâtei. În acest sens, dacă ar fi întreprins minime diligenţe, pârâta ar fi ştiut că imobilul revendicat a aparţinut reclamantului şi că acesta a fost preluat în mod abuziv de către stat.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Având în vedere că imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanţele de fond au avut în vedere la soluţionarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât şi la cele preluate de stat fără titlu valabil, precum şi la relaţia persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute.
Criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor înfăţişate de părţi din perspectiva regulilor clasice, ci a celor cuprinse în Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiţie contractul de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulităţii acestuia, în interiorul termenului special de prescripţie de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.
Or, reclamantul nu a acţionat în acest sens şi nici nu a oferit o explicaţie a motivului pentru care a rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita anularea contractului şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.
La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat, aşa cum s-a reţinut de către curtea de apel, iar aceasta a dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare-cumpărare, este îndreptăţită să păstreze imobilul care, conform art. 18, nu mai putea fi restituit în natură fostului proprietar.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că Decizia curţii de apel a fost pronunţată cu respectarea legii, fiind în concordanţă şi cu Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pârâta este deţinătoarea unui „bun" în sensul Convenţiei şi protejată de principiul securităţii raporturilor juridice, ţinând cont şi de cele arătate în cele ce urmează.
Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Analiza valabilităţii titlului statului nu prezintă relevanţă în cauză atât timp cât titlul subdobânditorului nu a fost desfiinţat.
2. Este nefondată şi critica potrivit căreia recurentul ar deţine „un bun" în sensul Convenţiei.
În hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 778/22.11.2010, Curtea a reţinut că:
„134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea «bunuri» poate cuprinde atât «bunuri actuale», cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (…) existenţa unui «bun actual» în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o «valoare patrimonială», în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi."
Faţă de aceste considerente, se constată că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituire a imobilului solicitat în prezenta cauză, constatarea nevalabilităţii titlului statului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire, atâta vreme cât titlul subdobânditorului nu a fost desfiinţat.
Pe de altă parte, nu se poate reţine că prin soluţia pronunţată s-ar încălca dreptul de acces la justiţie al reclamantului, întrucât acest drept nu echivalează cu o soluţie favorabilă în demersul judiciar promovat de acesta, ci presupune posibilitatea părţilor de a deduce judecăţii unei instanţe imparţiale şi independente pretenţiile lor şi de a se bucura, în procesul astfel declanşat, de toate garanţiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speţă, s-a şi întâmplat.
Reclamantul a avut la dispoziţie calea de-a şi valorifica dreptul de proprietate pretins, de care nu a uzat.
Câtă vreme contractul prin care pârâta a dobândit imobilul litigios nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumţia că a fost încheiat legal, fiind protejat de principiul securităţii raporturilor juridice, iar aceasta nu poate fi obligată să lase reclamatului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul litigios, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Acestea sunt considerentele pentru care Decizia Curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.S.C. împotriva deciziei nr. 356 A din 08 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4252/2011. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4249/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
