ICCJ. Decizia nr. 4283/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4283/2011
Dosar nr. 2061/112/2007
Şedinţa publică din 23 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 481 din 21 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul B.P., împotriva pârâtului Primarul Municipiului Bistriţa, şi, în consecinţă, a fost anulat art. 2 alin. (2) din dispoziţia nr. 1400 din 17 iulie 2007 emisă de pârât, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţia de restituire a sumei de 216.272,88 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare investiţii la imobilul restituit în natură; a fost anulat parţial art. 2 alin. (3) din dispoziţia atacată, în sensul că transferul dreptului de proprietate, înscrierea în evidenţele de carte funciară şi punerea în posesie va avea loc doar după îndeplinirea de către reclamant a obligaţiei de plată prevăzute de art. 2 alin. (1) din dispoziţia atacată, respectiv după rambursarea sumei 23.229,99 RON încasată în baza Legii nr. 112/1995, actualizată prin aplicarea indicelui de inflaţie de la data încasării până la data plăţii efective; pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 3.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 1400 din 17 iulie 2007 emisă de pârât şi comunicată reclamantului în data de 08 august 2007 s-a stabilit la art. 1 calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a reclamantului B.P. pentru cota de 4/5 părţi din imobilul construcţie – corp A şi B – şi teren în suprafaţă de 1.599 m.p., situat în Bistriţa, precum şi calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent a reclamantului pentru aceeaşi cotă cu privire la imobilul construcţie demolată – corp C, situat în Bistriţa.
Prin dispoziţia evocată la art. 2 alin. (1) a fost restituit în natură imobilul menţionat anterior sub condiţia rambursării a sumei de 23.229,99 RON încasată la data de 31 mai 2000 în baza Legii nr. 112/1995, actualizată prin aplicarea indicelui de inflaţie comunicat de entitatea naţională în domeniul statisticii, de la data încasării până la data plăţii efective. La alin. (2) al art. 2 s-a instituit în sarcina reclamantului obligaţia de restituire a sumei de 216.272,88 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare investiţii la imobilul restituit în natură, iar la alin. (3) al art. 2 s-a stabilit că transferul dreptului de proprietate, înscrierea în evidenţele de carte funciară şi punerea în posesie va avea loc doar după îndeplinirea de reclamant a obligaţiei de plată prevăzute de art. 2 alin. (1), (2) din dispoziţia atacată.
Art. 3 din dispoziţia arătată a prevăzut că reclamantul are obligaţia, potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001, menţinerii afectaţiunii pentru o perioadă de 5 ani de la data emiterii dispoziţiei, iar la art. 4 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul construcţie demolată.
În limita obiectului acţiunii civile formulate, Tribunalul a reţinut că imobilul construcţie şi teren situate în Bistriţa, restituit în natură reclamantului, a fost proprietatea tabulară a lui D.O. 1/5 părţi, D.E. 2/5 părţi, D.M. 1/10 părţi, D.E.R. 1/10 părţi şi D.O.S. 1/5 părţi, iar petenta iniţială a dovedit calitatea sa moştenitor doar faţă de D.O. 1/5 părţi, D.E. 2/5 părţi, D.O.S. 1/5 părţi, fiind în consecinţă îndreptăţită pentru cota de 4/5 părţi din imobil, aspecte necontestate, ce nu au mai putut fi analizate în acest proces. Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 52/1950 de stat fără plata vreunei despăgubiri.
Prin hotărârile Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995, nr. 187/1998 şi nr. 238/2000 s-au stabilit despăgubiri în sumă de 106.594,39 RON, iar din declaraţia petentei şi chitanţa depusă a reieşit că a încasat doar suma de 23.229,99 RON la data de 31 mai 2000.
Instanţa de fond a mai reţinut că la imobilul în litigiu s-au efectuat lucrări în valoare de 216.272,88 dolari S.U.A., investiţie realizată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, printr-o finanţare primită de la Banca Mondială, potrivit contractului din 15 mai 2001 încheiat cu constructorul SC C. SA Bucureşti, având ca obiect consolidarea şi repunerea în funcţiune a clădirii, lucrări finalizate în 2002 potrivit procesuluiverbal de recepţie din 30 aprilie 2002.
S-a mai reţinut că în cuprinsul contractului s-a menţionat că lucrările se efectuează la Liceul C.B. din Bistriţa, iar nu la Liceul de muzică care de fapt este situat şi funcţionează în imobilul în litigiu, dar din examinarea şi a celorlalte înscrisuri relevante, respectiv datele comunicate de Inspectoratul Şcolar Bistriţa-Năsăud, cât şi a autorizaţiei de construire emisă la data de 16 mai 2001, unde se menţionează şi adresa administrativă a clădirii pentru care s-au autorizat construcţiile de consolidare şi refuncţionalizare, coroborată cu datele comunicate de Inspectoratul Şcolar Bistriţa-Năsăud, din care a reieşit neechivoc faptul că în imobilul în litigiu funcţiona la data efectuării construcţiilor Liceul de muzică, cele două unităţi şcolare, respectiv de arte plastice şi de muzică, separându-se din anul şcolar 1997-1998, având sedii diferite, aspect de notorietate în municipiu, astfel că tribunalul a apreciat că lucrările de consolidare şi refuncţionalizare au fost efectuate la imobilul în litigiu restituit în natură reclamantului.
Cu privire la suma de 216.272,88 dolari S.U.A., instanţa de fond a analizat cererea de restituire prin raportare la dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, a principiului îmbogăţirii fără justă cauză şi a dreptului de retenţie, concluzionând că dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece imobilul în litigiu nu a avut chiriaşi persoane fizice şi nici nu are destinaţia de locuinţă, destinaţia acestuia fiind aceea de unitate de învăţământ.
Nici o prevedere din HG nr. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, nu instituie în sarcina persoanelor îndreptăţite la restituirea în natură a imobilelor ce nu au destinaţia de locuinţă obligaţia de restituire a sumelor de bani reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse, respectiv a cheltuielilor utile şi necesare. De altfel, nici nu se putea face acest lucru printr-un act normativ cu forţă juridică inferioară legii pentru aplicarea căruia a fost emis, din moment ce nici Legea nr. 10/2001 nu stabileşte o asemenea obligaţie. Această tăcere a legiuitorului poate fi interpretată în sensul că în condiţiile în care imobilul nu are destinaţia de locuinţă şi a fost folosit de stat ori de alte persoane, în mod gratuit o perioadă de timp îndelungată de la data preluării acestuia în perioada comunistă, cum este şi în cazul de faţă, nu se mai impune restituirea contravalorii acestor îmbunătăţiri pentru că statul a utilizat gratuit un imobil pentru care nici nu a plătit nicio sumă de bani la data preluării prin naţionalizare.
Cu privire la naţionalizarea imobilului în litigiu, realizată în baza Decretului nr. 52/1950, tribunalul a observat că a fost făcută prin greşita aplicare a acestui act normativ pentru că proprietarii tabulari D.O.- inginer, D.E. - aviator pilot, D.M. - profesoară, D.E.R. - sublocotenent şi D.O.S.- judecător, potrivit înscrisurilor depuse de reclamant, nu făceau parte din categoriile prevăzute de art. 1 din decret, fiind exceptate conform art. 2, situaţie în care preluarea imobilului a fost realizată fără titlu valabil, raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În ceea ce priveşte ultimul temei legal reţinut de pârât în dispoziţie, respectiv principiul îmbogăţirii fără justă cauză, Tribunalul a considerat că şi acesta nu este aplicabil în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, iar o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei ar putea fi introdusă doar pe cale principală, într-un cadru procesual de drept comun, de către persoana juridică care a plătit efectiv suma de 216.272,88 dolari S.U.A., reprezentând cuantumul lucrărilor efectuate la imobilul restituit în natură reclamantului, respectiv de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, care nu a fost parte în acest proces şi care oricum nu putea fi introdus în acest litigiu, ţinând cont de dispoziţiile speciale impuse de Legea nr. 10/2001.
Având în vedere şi faptul că pârâtul nu a realizat lucrările de îmbunătăţire, deci nu a suferit o sărăcire a activului patrimonial de care să fi profitat corelativ reclamantul, Tribunalul a constatat că nici în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză nu se putea institui, prin dispoziţia emisă de pârât, în sarcina reclamantului, obligaţia de restituire a sumei de 216.272,88 dolari S.U.A., reprezentând contravaloare investiţii la imobilul restituit în natură, motiv pentru care art. 2 alin. (2) va fi anulat în întregime, reclamantul neputând fi obligat să restituie suma menţionată în lipsa unei dispoziţii legale exprese în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Referitor la art. 2 alin. (3) din dispoziţia emisă de pârât, Tribunalul a reţinut cu privire la această sumă, că în mod legal s-a dispus transferul dreptului de proprietate, înscrierea în evidenţele de carte funciară şi punerea în posesie va avea loc doar după îndeplinirea de reclamant a obligaţiei de plată prevăzute de art. 2 alin. (1), obligaţie legală care nu constituie o sarcină asupra imobilului restituit în sensul impus de art. 10 de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul B.P. şi pârâtul Primarul Municipiului Bistriţa, iar prin Decizia civilă nr. 131 din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj s-au respins ca nefondate apelurile, pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu, construcţie şi teren, situate în Bistriţa, a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin hotărârile nr. 187/1998 şi nr. 238/2000 ale Comisiei Judeţene pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995 Bistriţa-Năsăud s-au stabilit despăgubiri pentru acest imobil în sumă de 106.534,39 RON. Din declaraţia autentică şi chitanţa depusă la dosar, rezultă că la data de 31 mai 2000, antecesoarea reclamantului a încasat de la Statul Român 23.229,99 RON.
Naţionalizarea imobilului s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950, reţinându-se că aceasta a fost făcută prin greşita aplicare a acestui act normativ, pentru că proprietarii tabulari nu făceau parte din categoriile prevăzute de art. 1 din decret, fiind persoane exceptate conform art. 2, situaţie în care preluarea imobilului a fost realizată fără titlu valabil, raportat la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pârâtul a dispus în art. 2 alin. (3) al dispoziţiei atacate că transferul dreptului de proprietate, înscrierea în evidenţele de carte funciară şi punerea în posesie vor avea loc după îndeplinirea de către reclamant a obligaţiei de plată prevăzută la art. 2 alin. (1) şi (2).
Dispoziţia instanţei de fond de anulare parţială a art. 2 alin. (2) cu privire la obligaţia prevăzută de art. 2 alin. (1) din dispoziţie este legală, pentru următoarele considerente:
Art. 20 din Legea nr. 10/2001 prevede că persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei, reprezentând despăgubirea primită, reactualizată cu indicele de inflaţie.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, prevăd la pct. 20.1 că, dacă imobilul care face obiectul notificării este liber, persoana îndreptăţită care a primit despăgubirea pentru respectivul imobil potrivit legii va obţine restituirea în natură a imobilului dacă va rambursa despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei.
Prin urmare, obligaţia stabilită în sarcina reclamantului este o obligaţie legală şi nu constituie o sarcină asupra imobilului restituit în sensul impus de art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, instituie dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă.
Aplicarea acestor dispoziţii de către pârâtul Primarul Municipiului Bistriţa s-a făcut greşit, pentru că imobilul în litigiu nu a avut destinaţia de locuinţă şi nu a avut chiriaşi persoane fizice, imobilul în litigiu având destinaţia de unitate de învăţământ, atât la data notificării, cât şi la data emiterii dispoziţiei, în imobil funcţionând Liceul de muzică.
S-a mai reţinut că nu poate fi primită susţinerea privind dreptul de retenţie asupra bunului în litigiu şi cu privire la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantului, pentru că în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, acestea nu sunt reglementate prin vreo normă legală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul B.P., cât şi pârâtul Primarul Municipiului Bistriţa.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei, sub următoarele aspecte:
Reclamantul susţine nelegalitatea hotărârii prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea plângerii formulate împotriva dispoziţiei nr. 1400/2007 în ce priveşte anularea dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din dispoziţia atacată prin care se prevede că transferul dreptului de proprietate, înscrierea în evidenţele de carte funciară şi punerea în posesie va avea loc după îndeplinirea obligaţiei de restituire a sumei de 23.229,99 RON încasată în baza Legii nr. 112/1995.
Reclamantul susţine că nicio dispoziţie a Legii nr. 10/2001 nu condiţionează înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară şi, de altfel, nici măcar Legea nr. 7/1996 nu prevede o astfel de condiţionare.
Se mai susţine că înscrierea în cartea funciară potrivit dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 nu are efect constitutiv de drepturi, ci doar efect de opozabilitate faţă de terţi.
Ca atare, susţine reclamantul, inserarea în dispoziţia de restituire a faptului că înscrierea în evidenţele carte funciară va avea loc după îndeplinirea obligaţiei de restituire a sumei de 23.229,99 RON este lipsit de temei legal, şi nu îşi găseşte reglementarea nici în Legea nr. 10/2001 şi este, de altfel, contrară Legii nr. 7/1996.
O altă critică vizează faptul că despăgubirile reprezintă un drept de creanţă în favoarea Statului Român, iar din despăgubirile legale cuvenite a încasat doar un procent de 20%.
Reclamantul mai învederează că pe perioada celor cinci ani de menţinere a afectaţiunii speciale a imobilului, deţinătorul acestuia datorează beneficiarului dispoziţiei de restituire, chirie de la data emiterii dispoziţiei.
Recursul formulat de Primarul Municipiului Bistriţa vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în condiţiile în care au fost anulate prevederile art. 2 alin. (2) şi parţial alin. (3) din dispoziţia Primarului Municipiului Bistriţa.
În aceeaşi idee se mai susţine că imobilele în care se desfăşoară activitatea de învăţământ preuniversitar de stat constituie proprietate publică a Municipiului Bistriţa potrivit prevederilor Legii nr. 84/1995, nefiind restituibil în natură decât în condiţiile plăţii contravalorii despăgubirilor încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, precum şi a cheltuielilor necesare şi utile pentru conservarea şi întreţinerea imobilului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursurile sunt nefondate.
Scopul adoptării Legii nr. 10/2001 a fost acela de reparare a prejudiciilor cauzate prin preluarea abuzivă, însă nu în sensul reparării aceluiaşi prejudiciu de două ori, astfel persoanele care au beneficiat de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură, dar cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea prmita, actualizată cu indicele de inflaţie, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii [art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată].
Din art. 1 al Legii nr. 10/2001 reiese că măsurile reparatorii indiferent de natura lor, privesc imobilul, astfel încât nu este posibil pentru ca pentru unul şi acelaşi imobil să se beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, dar şi de măsura restituirii în natură, situaţie în care am fi în prezenţa unei duble despăgubiri pentru acelaşi imobil, fără niciun temei.
Întrucât reclamantul a beneficiat şi de despăgubirile stabilite în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru imobilul din litigiu, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, are obligaţia de returnare a sumei primite în condiţiile în care pentru acelaşi imobil s-a dispus şi măsura reparatorie a restituirii lui în natură.
Din această perspectivă şi a faptului că art. 20 din Legea nr. 10/2001, instituie o obligaţie legală, personală, şi nu o sarcină, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor legale sus-evocate.
Ca atare, condiţionarea restituirii în natură de plata despăgubirilor primite în condiţiile Legii nr. 112/1995, nu face decât să înlăture existenţa unei duble despăgubiri (şi în echivalent şi în natură).
Este real că finalitatea reparatorie a Legii nr. 10/2001 presupune interpretarea acesteia în favoarea celor îndreptăţiţi şi potrivit principiului constituţional al protejării şi garantării dreptului de proprietate.
Numai că, în respectarea şi garantarea acestui drept au fost instituite şi obligaţii corelative în sarcina persoanelor care au beneficiat de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995, şi anume de restituirea sumelor încasate.
În virtutea acestui raport obligaţional rezultat din dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii prin prisma obiectului dedus judecăţii, şi tocmai pentru a se înlătura existenţa unei duble măsuri reparatorii pentru acelaşi imobil.
Din această perspectivă susţinerile reclamantului sunt nefondate, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nefondate sunt şi criticile formulate de pârât, în condiţiile în care imobilul din litigiu nu are destinaţia de locuinţă, ci de unitate de învăţământ, iar îmbunătăţirile aduse imobilului s-au realizat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, şi nu de pârât, motiv pentru care nu este incident nici dreptul de retenţie, invocat de pârât.
Or, faţă de situaţia faptică şi juridică a imobilului din litigiu, sunt incidente doar dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind menţinerea afectaţiunii imobilului pe o perioadă de 5 ani.
Astfel, din perspectiva celor expuse, criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către recurenţi nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care ambele recursuri, fiind nefondate, urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B.P. şi de pârâtul Primarul Municipiului Bistriţa împotriva deciziei nr. 131A din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4282/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4251/2011. Civil → |
|---|
