ICCJ. Decizia nr. 4252/2011. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4252/2011
Dosar nr. 28507/3/2008
Şedinţa publică din 20 mai 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 371A din 15 iunie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva sentinţei civile nr. 1501 din 16 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Parohia Negustori.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, sub nr. 28507/3/2008, reclamanta Parohia Negustori a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra terenului situat în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă totală de 1.228 m.p. şi a dreptului de proprietate dobândit prin accesiune imobiliară asupra construcţiilor identificate şi delimitate pe acest teren, conform documentaţiei cadastrale.
Reclamanta a susţinut, în esenţă, că posesia a aparţinut dintotdeauna Parohiei Negustori şi este una continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, exercitată pe perioadă mult mai lungă de 30 de ani, iar toate construcţiile au fost construite de-a lungul timpului pe terenul stăpânit de peste 300 de ani.
Prin sentinţa civilă nr. 1501 din 16 decembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă,:
- a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Negustori, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General,
- a constatat dobândirea de către reclamantă, prin prescripţia achizitivă de 30 de ani, a dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 1.228,234 m.p., situat în Bucureşti, sector 3, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul N.V. şi prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren, respectiv C1 (biserică), în suprafaţă de 241 m.p., şi C2 (locuinţă), în suprafaţă de 108 m.p., astfel cum sunt identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul G.C.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta are în posesie terenului situat în Bucureşti, sector 3, în suprafaţă totală de 1.228,234 m.p., pe care sunt edificate două corpuri de construcţii, respectiv corpul 1, biserică, în suprafaţă construită de 241 m.p., şi corpul 2, locuinţă, în suprafaţă construită de 108 m.p., iar până în prezent a posedat imobilul continuu, public, neîntrerupt, netulburat şi sub nume de proprietar, îndeplinind condiţiile unei posesii utile peste 30 ani.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor posesiei, martorul C.A.G. a declarat că biserica exista la naşterea sa şi nu a suferit modificări nici în ceea ce priveşte construcţia şi nici amplasamentul terenului. Martorul a arătat că nu cunoaşte ca să fi fost tulburată posesia asupra terenului.
Din adresa emisă de D.I.T.L. Sector 3 rezultă că de la nivelul anului 1952, la rolul fiscal apărea înscrisă la adresa din Bucureşti, sector 3, Parohia Bisericii Negustori, cu construcţie şi teren în suprafaţă de 200 m.p., la nivelul anului 1985, cu construcţie şi teren de 125 m.p., iar la nivelul anului 2004, figura tot Parohia Bisericii Negustori, cu construcţie - biserică de 240 m.p. şi teren curte de 752 m.p., casă parohială de 114 m.p. şi teren de 114 m.p.
Totodată, la dosar s-a depus inventarul efectuat de Epitropia Parohiei Negustori avutului mobil şi imobil al Bisericii Negustori, în care s-a menţionat anul 1902 şi în care s-a regăsit drept bunuri imobile biserica, cât şi construcţii edificate în curtea bisericii.
În consecinţă, prin raportare la art. 1846-1862 şi art. 1890 C. civ., instanţa a admis cererea şi a constatat dobândirea de către reclamantă, prin prescripţia achizitivă de 30 de ani, a dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 1.228,234 m.p., situat în Bucureşti, sector 3, astfel cum este identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
În ceea ce priveşte accesiunea imobiliară asupra construcţiilor, s-a reţinut că, potrivit art. 492 C. civ., orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.
Din moment ce pârâtul, sigurul care ar fi putut să conteste calitatea de constructor a reclamantei, nu a făcut nicio dovadă în acest sens, de altfel nu a formulat nicio apărare în prezenta cauză, Tribunalul a dat eficienţă acestei prezumţiei şi a constatat dobândirea de către reclamantă, prin accesiune, a dreptului de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren, respectiv C1 (biserică), în suprafaţă de 241 m.p., şi C2 (locuinţă), în suprafaţă de 108 m.p., astfel cum sunt identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul G.C.
Cu privire la apelul formulat de către pârât, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Ceea ce critică apelantul prin cererea de apel vizează inexistenţa unui lucru susceptibil de a fi uzucapat. Astfel, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, susţine că imobilul teren în suprafaţă de 1.228 m.p., situat în Bucureşti, sector 3, asupra căruia reclamanta Parohia Negustori solicită a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă (uzucapiunea de lungă durată), face parte din domeniul public al pârâtului, iar nu din cel privat. Cum dreptul de proprietate publică este inalienabil, atunci orice fapt juridic în sens restrâns (respectiv uzucapiunea), ca mijloc de dobândire, este exclus.
În speţă, prin lege se acordă şi cultelor religioase recunoscute din România posibilitatea de a formula acţiuni în justiţie pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate. Aceste cereri se soluţionează, conform Legii nr. 455 din 06 decembrie 2006, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate.
Ca atare, întrucât pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, este autoritatea publică care ar putea să conteste pretenţiile reclamantului, are calitate procesuală pasivă.
Uzucapiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale principale prin posesia bunurilor care formează obiectul lor în toată durata prevăzută de lege şi prin exercitarea pozitivă a dreptului de opţiune cu privire la uzucapiune, ca drept potestativ.
În cauză, posesia s-a exercitat de către reclamantă asupra imobilului teren în suprafaţă totală de 1.228,234 m.p., situat în Bucureşti, sector 3, cu mult înainte de împlinirea termenului legal, date în acest sens rezultând din probele administrate în faţa instanţei de fond (prezentate de Tribunal).
Pe de altă parte, din relaţiile depuse la dosar nu reiese că terenul în litigiu ar aparţine domeniului public al unităţii administrativ teritoriale pârâtă, astfel încât el să fie supus unui regim juridic specific.
Critica apelantului pârât nu are suport probator, sarcină care, potrivit art. 1169 C. civ., ar fi revenit acestei părţi. În aceste condiţii, analiza unuia dintre caracterele specifice dreptului de proprietate publică, şi anume inalienabilitatea, nu se mai impune.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâtul, criticând-o pentru următoarele motive, în susţinerea cărora s-au indicat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. S-a soluţionat în mod greşit excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive cu motivarea că pârâtului îi revine sarcina probei.
Sarcina dovedirii calităţii procesuale active, cât şi pasive, în speţă a proprietarului neglijent sancţionat pe calea uzucapiunii, revine reclamantei. În cauză nu s-a făcut dovada apartenenţei la domeniul privat al municipalităţii a imobilului în litigiu.
Nu are calitate procesuală nici în ceea ce priveşte capătul de cerere în accesiune. Materialele folosite la construcţie nu îi aparţin, nu pretind niciun drept asupra lor. Această solicitare este oricum neîntemeiată, nu se încadrează în prevederile art. 489 C. civ.
2. Nu a fost îndeplinită procedura obligatorie prevăzută de art. 2 din Legea nr. 455/2006 în sarcina instanţei de judecată.
Acest text legal prevede că acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate. Odată cu procedura de citare a persoanelor interesate cunoscute, instanţa va dispune publicarea în M. Of. al României, Partea a III-a, şi într-un ziar de largă răspândire a unui anunţ cuprinzând datele de identificare a părţilor şi obiectul procesului.
3. Potrivit principiului de drept specialia derogant generalia, trebuiau respectate dispoziţiile OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
În ordonanţă se arată că cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la art. 1 se pot depune la comisia specială de retrocedare, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobarea acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire.
4. Faţă de dispoziţiile art. 1844 C. civ., care a limitat domeniul bunurilor supuse prescripţiei achizitive, şi ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, numai imobilele proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune.
Anterior Constituţiei din anul 1991 nu exista distincţie între domeniul privat şi public al statului, bunurile proprietate a acestuia făcând obiectul dreptului de proprietate socialistă, termenul de prescripţie neputând să curgă anterior acestei date. Aceste bunuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală, fiind scoase din comerţ de art. 1844 C. civ. şi, în consecinţă, nu puteau fi dobândite prin prescripţie achizitivă.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. Atât timp cât prin cererea de apel pârâtul-recurent nu a contestat apartenenţa imobilului la proprietatea Statului, ci numai a făcut distincţie între proprietatea publică şi privată a Statului, susţinând că prima nu poate face obiectul uzucapiunii, îi revenea sarcina susţinerii şi dovedirii motivelor de apel formulate, potrivit art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., fiind, de altfel, şi posesorul unor asemenea dovezi.
Critica privind calitatea procesuală în ceea ce priveşte capătul de cerere în accesiune, neinvocată prin cererea de apel dar privită ca fiind de ordine publică, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., este nefondată, întrucât, ca proprietar necontestat al terenului, ar fi singurul care ar putea emite pretenţii cu privire la construcţiile edificate pe acesta, în temeiul accesiunii imobiliare.
2. Neîndeplinirea cerinţelor art. 489 C. civ. în materia accesiunii imobiliare şi al doilea motiv de recurs sunt invocate omisso medio.
În cauza dedusă judecăţii, recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, avea posibilitatea de a invoca aceste motive prin cererea de apel, pentru a putea fi examinate de instanţa de apel şi, ulterior, cenzurate, sub aspectul legalităţii, de către instanţa de recurs, dar, neprocedând în acest mod, şi neputând fi caracterizate aceste motive ca fiind de ordine publică, este inadmisibil a fi invocate direct în recurs.
Sub primul aspect s-au formulat critici în faţa instanţei de apel, însă, după cum s-a reţinut, au fost cuprinse în concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, fiind depăşit astfel termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
3. Acest motiv nu a fost invocat prin cererea de apel, însă va fi supus analizei ca motiv de ordine publică, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ca vizând admisibilitatea formulării acţiunii după termenul la care se face referire în recurs.
Domeniul de aplicabilitate al OUG nr. 94/2000 este expres delimitat în art. 1 şi se referă la imobilele preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, aflate în patrimoniul statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 al acestui act normativ, iar imobilul în litigiu nu se circumscrie acestui domeniu.
4. În condiţiile în care nu s-a făcut dovada titlului şi apartenenţei imobilului în litigiu la proprietatea socialistă anterior anului 1991, iar ulterior acestei date la domeniul public al statului, şi în condiţiile art. 305 C. proc. civ., apartenenţă ce ar fi împiedicat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin prescripţie achizitivă, în lumina dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi a art. 1844 C. civ., acest teren aparţine domeniului privat al Statului, astfel cum a reţinut instanţa de apel, şi este susceptibil de posesia cerută de lege pentru a uzucapa, putând face obiectul unei acţiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, în care să se verifice, în procedură judiciară, calităţile şi durata acestei posesii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 371 A din 15 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4251/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4250/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
