ICCJ. Decizia nr. 4284/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4284/2011
Dosar nr. 32325/3/2007
Şedinţa publică din 23 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 144 din 23 februarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei B.S. şi a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva deciziei nr. 367 din 13 septembrie 2004 emisă de SNP P. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că există identitate între persoana contestatoare şi subiectul activ a! raportului juridic dedus judecăţii. Cele susţinute în întâmpinare de intimată, în sensul că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar a autorului contestatoarei şi a celei de persoană îndreptăţită, privesc fondul contestaţiei şi nu calitatea procesuală activă a contestatoarei, calitate care se justifică având în vedere că B.S. a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar intimata a emis o decizie în contradictoriu cu aceasta.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că prin notificarea adresată intimatei, contestatoarea a solicitat retrocedarea în natură sau în echivalent a terenului şi utilajelor ce erau încorporate în acesta, situat în Tecucimenţionându-se că acesta este proprietatea numitului L.D. Acest act nu a fost însoţit şi de altele din care să reiasă calitatea de proprietar a numitului L.D. asupra imobilului din Tecuci, act în care acesta să fie individualizat. Într-adevăr, alături de acesta a mai fost depus şi certificatul fiscal din 24 decembrie 1948 din care rezultă că era înscris L.D., care şi-a achitat impozitul datorat, însă, nici acesta nu este în măsură să facă dovada calităţii de proprietar a numitului L.D. asupra imobilului în litigiu, întrucât nu se arată cu ce anume era înscris acesta pe rolul Administraţiei Financiare, având în vedere că, aşa cum rezultă din dosar, L.D. mai deţinea în Tecuci un imobil, ce reprezenta casă de locuit.
Prin Decizia civilă nr. 199/A din 19 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul formulat de contestatoarea B.S. împotriva sentinţei civile nr. 144/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinând că nici pe parcursul judecării cauzei în apel, apelanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor legale privind înscrisurile depuse în dovedirea calităţii sale de moştenitor.
Cele reţinute de prima instanţă sunt legale şi în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Astfel, la dosarul cauzei nu s-au depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Din înscrisurile prezentate în faţa primei instanţe şi în apel nu rezultă că autorii contestatoarei au deţinut în proprietate imobilul situat în Tecuci, judeţul Galaţi, denumit „depozit".
Prin Decizia civilă nr. 5205 din 27 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta B.S., a casat Decizia nr. 199/2006 şi, admiţând apelul, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 144/2005, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa supremă a reţinut în motivarea deciziei sale, că instanţa de apel a înlăturat în mod greşit din probaţiune ordinele de moştenire eliberate pe numele reclamantei de autorităţile statului Israel, considerând că acestea nu îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de art. 162 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, pentru a fi folosite în faţa instanţelor române (respectiv, nu sunt supralegalizate).
Singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului său, după caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei, este aplicarea apostilei (art. 3 şi 4 din Convenţie).
Or, înscrisurile (ordinele de moştenire) prezentate de reclamantă prezentau această cerinţă a apostilei (aplicată de către autoritatea competentă a statului Israel, de la care emană documentele), aşa încât nerecunoaşterea eficienţei lor juridice s-a făcut în mod greşit.
Obiect al notificării l-a reprezentat imobilul din Tecuci (alcătuit din teren, depozit de produse petroliere, utilaje încorporate), iar la dosar au fost depuse înscrisuri conform cărora autorul reclamantei (L.D.) a fost autorizat cu funcţionarea unui depozit de produse petroliere, prin Decizia Camerei de Comerţ şi a Ministerului Minelor şi Petrolului (în Decizia emisă de aceasta făcându-se referire şi la actul de proprietate asupra terenului, iar în autorizaţia eliberată, la proprietatea asupra depozitului).
De asemenea, s-a dovedit că până în decembrie 1948 a fost plătit impozitul asupra depozitului şi activităţii comerciale aferente acestuia şi că ulterior, în 1949, s-a cerut radierea societăţii comerciale, depozitul fiind însă închiriat societăţii Sovrompetrol.
Toate aceste elemente, care demonstrează desfăşurarea unei activităţi comerciale autorizate, de către autorul reclamantei într-un anumit spaţiu (depozit), care a şi făcut ulterior (la momentul dizolvării societăţii) obiectul unor acte de administrare (închiriere) din partea acestuia, creează prezumţia că respectivul spaţiu era deţinut cu titlu (prezumţie accentuată mai ales de referirea la deţinerea în proprietate a depozitului, din conţinutul autorizaţiei pentru funcţionarea acestuia).
Ca atare, nesocotind toate aceste aspecte, instanţa nu a ajuns la concluzia care se impunea din elementele cunoscute, probate în cauză, ignorând astfel dispoziţiile art. 1199 C. civ. şi art. 1203 C. civ., care permit dezlegarea cauzei pe baza prezumţiilor de natură să nască probabilitatea.
În ceea ce priveşte proprietatea asupra terenului, reclamanta a făcut dovada demersurilor pentru eliberarea titlului, precum şi faptul că la momentul emiterii deciziunii Ministerului Minelor şi Petrolului, s-a avut în vedere actul de proprietate a terenului pe care este instalat depozitul, certificat de grefă al Tribunalul Tecuci, nr. 34442/1947.
Aşadar, nedepunerea titlului de proprietate (datorită imposibilităţii determinate de reorganizarea diferitelor instituţii), nu poate avea semnificaţia inexistenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantei, câtă vreme prezumţiile care funcţionau pe baza înscrisurilor din dosar conduceau la altă concluzie.
Prin sentinţa civilă nr. 263 din 25 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta B.S., a obligat intimata SNP P. SA să acorde contestatoarei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Tecuci, judeţul Galaţi, denumit „depozit", trecut abuziv în proprietatea statului; a obligat intimata la 1.152 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a îndrumat instanţa de rejudecare să lămurească aspectul legat de modalitatea preluării imobilului de către stat, precum şi identificarea acestuia pe baza unei expertize topometrice, probă ce a fost efectuată în rejudecarea cauzei, concluziile expertizei fiind depuse la dosar la 02 septembrie 2008, şi cu privire la care reclamanta a declarat că nu înţelege să formuleze obiecţiuni, pârâta-intimată formulând obiecţiuni la raportul de expertiză doar după închiderea dezbaterilor, respectiv prin concluziile scrise depuse la 23 februarie 2009.
Cu privire la modalitatea de preluarea a imobilului în litigiu de către stat, instanţa de rejudecare a pus în vedere intimatei pârâte să depună la dosar relaţii cu privire la situaţia juridică a acestuia, precum şi actele în baza cărora deţine respectivul imobil, relaţii ce au fost depuse la mai multe termene de judecată şi din cuprinsul cărora a rezultat că respectivul imobil a trecut din proprietatea Întreprinderii Peco Ploieşti în proprietatea I.L.P.P. - Peco Galaţi, ca urmare a reorganizării întreprinderilor interjudeţene prin Decretul Consiliului de Stat nr. 245 din 05 iulie 1983, iar, ulterior, în baza Legii nr. 15/1990, pârâta a deţinut acest imobil pentru care i-a fost eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 martie 1995, înscris în C.F. prin încheierea nr. 2127 din 12 iulie 2001 a Judecătoriei Tecuci.
În aceste condiţii s-a menţionat că nu se poate reţine în cauză nedovedirea preluării abuzive a imobilului de către stat, atâta timp cât actele depuse la dosar de către intimată conţin informaţii începând numai cu anul 1983, iar certificatul de atestare a dreptul său de proprietate emis după anul 1990 nu face dovada preluării imobilului la momentul anului 1949.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 367 din 13 septembrie 2004 emisă de intimată şi a dispus obligarea acesteia să acorde contestatoarei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul mai sus menţionat, trecut în mod abuziv în proprietatea statului.
Împotriva acestei sentinţa a declarat apel pârâta, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:
- în cauză există autoritate de lucru judecat între prezenta acţiune şi Decizia nr. 263 din 16 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestatoarea a formulat două notificări pentru acelaşi imobil, indicând în fiecare notificare altă denumire de stradă. Ambele decizii, prin care s-au soluţionat notificările, au fost contestate în instanţă, pentru una dintre ele pronunţându-se Decizia civilă nr. 263/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin s-a stabilit acordarea pentru contestatoare a măsurilor reparatorii prin echivalent;
- pe fondul cauzei, instanţa de fond nu a ţinut seama că expertiza topo era nulă, întrucât expertul nu s-a deplasat la faţa locului în ziua şi la ora stabilită. Pârâta a formulat obiecţiuni la expertiză pe acest aspect, obiecţiuni care nu au fost avute în vedere de către instanţa care a susţinut că acestea au fost formulate prin concluziile scrise;
- instanţa de fond s-a pronunţat fără să respecte dispoziţiile date de instanţa de recurs, fără să identifice clar imobilul;
- instanţa de fond nu a lămurit existenţa unui element esenţial al soluţionării corecte a cauzei, respectiv care este actul doveditor al dreptului de proprietate al reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 157A din 03 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta intimata SNP P. SA împotriva sentinţei civile nr. 263 din 25 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-contestatoare B.S.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit primului motiv de apel s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, susţinându-se că autorul contestatoarei a avut un singur imobil, imobil pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 263 din 16 ianuarie 2007, i-a acordat contestatoarei despăgubiri prin echivalent.
Curtea nu a primit această apărare, având în vedere faptul că autorul contestatoarei a avut mai multe imobile terenuri şi construcţii în oraşul Tecuci, două dintre acestea fiind situate astfel: unul pe str. X şi altul pe str. Y.
S-a reţinut că str. X nu a purtat denumirea de Y.
Pentru aceste două imobile, contestatoarea a formulat două notificări, ce au fost soluţionate separat de către aceeaşi pârâtă apelantă prin două dispoziţii diferite, amândouă de respingere a notificărilor.
Pentru terenul de 70,59 m.p. situat în str. X, contestatoarea a obţinut Decizia nr. 263/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care i s-a recunoscut dreptul de a primi măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru imobilul situat în str. Y, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, prin Decizia nr. 5205 din 27 iunie 2007, a statuat cu putere de lucru judecat că B.S. este persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001, fiind moştenitoarea fostului proprietar, precum şi faptul că L.D., autorul contestatoarei, a fost proprietarul acestui imobil compus din teren, depozit de produse petroliere, utilaje incorporate.
Ca atare, s-a reţinut ca nefondată critica potrivit cu care instanţa de fond nu a stabilit care este titlul de proprietate al autorului intimatei contestatoare, acest aspect fiind deja soluţionat de instanţa de recurs şi fiind obligatoriu, potrivit dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., pentru instanţa de rejudecare.
Instanţa de fond a avut stabilită prin aceeaşi decizie de recurs sarcina individualizării imobilului notificat prin efectuarea unei expertize topo, sens în care a dispus efectuarea acestei expertize.
Raportul de expertiză a fost depus la dosarul cauzei la data de 01 septembrie 2008, însoţit de dovezile de convocare a părţilor şi de procesul-verbal efectuat la faţa locului şi semnat de către expert C.V.S. şi reprezentantul reclamantei. Acest proces-verbal nu poartă semnătura apelantului.
La termenul din data de 03 septembrie 2008, instanţa a comunicat apărătorului contestatoarei şi consilierului juridic al pârâtei SNP P. SA câte un exemplar al raportului de expertiză, acordând termen pentru a se lua cunoştinţă de conţinutul acestuia şi pentru formularea şi discutarea eventualelor obiecţiuni.
La următoarele trei termene acordate în cauză, pârâta a lipsit în mod nejustificat şi nici nu a formulat şi comunicat instanţei obiecţiuni la expertiză.
La termenul din data de 21 ianuarie 2009, pârâta a fost prezentă prin consilier şi nu a depus obiecţiuni la raportul de expertiză.
Cauza a fost soluţionată la termenul următor, când pârâta a lipsit din nou în mod nejustificat.
Abia prin concluziile scrise depuse la data de 23 februarie 2009, pârâta a invocat nulitatea expertizei, susţinând că a fost convocată de expert pentru efectuarea acestei probe la data de 09 august 2009 la sediul Primăriei Municipiului Tecuci, când expertul nu s-a prezentat, iar din expertiza depusă la dosar rezultă că expertul a făcut măsurătorile la faţa locului la data de 08 august 2008.
S-a reţinut că, după rămânerea în pronunţare a cauzei, instanţa nu mai poate primi acte sau apărări noi, trebuind să se pronunţe numai asupra cererilor apărărilor şi probelor existente la dosar la momentul încheierii dezbaterilor.
Ca atare, în mod legal, instanţa de fond nu a ţinut seama în pronunţarea sentinţei apelate de obiecţiunile formulate de pârâtă la raportul de expertiză în apel.
De altfel, nici în apel, apelanta nu a făcut dovada celor susţinute prin obiecţiunile la expertiză, nedepunând scrisoarea de convocare de la expert pentru ziua de 09 august 2008.
Instanţa de apel a reţinut în final că, prin expertiză, s-a individualizat imobilul, iar instanţa de fond, în mod legal, respectând dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, a obligat pârâta să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru acest imobil.
Împotriva deciziei nr. 157/A din 03 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în termen legal a declarat recurs pârâta SC O.P. SA care, invocând motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a criticat-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea criticilor recurenta arată, în primul rând, că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit, neîndoielnic al acestuia – art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, prin Decizia recurată, instanţa de apel, interpretând în mod greşit actele depuse la dosarul cauzei, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr. 245 din 05 iulie 1983, certificatul de atestare a dreptului de proprietate, şi adresa prezentată de reclamantă din 13 ianuarie 1949, s-a reţinut că reclamanta B.S. a făcut dovada preluării abuzive a imobilului care a aparţinut autorului acesteia L.D.
De fapt, susţine recurenta să adresa depusă de reclamantă reprezintă o cerere întocmită pe baza declaraţiilor antecesorului său, prezentată Camerei de Comerţ şi Industrie Tecuci, prin care s-a solicitat radierea firmei sale de comerciant, ca urmare a încetării exercitării comerţului prin închirierea depozitului către societatea Sovrompetrol, act prin care, în opinia recurentei, nu poate fi dovedită preluarea abuzivă în anul 1949.
Se mai susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a interpretat şi natura juridică a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, care prin natura sa este un act declarativ de confirmare a situaţiei patrimoniale a beneficiarului.
În contextul arătat, prin interpretarea greşită a actelor de proprietate de care s-a prevalat reclamanta B.S. în susţinerea notificării, instanţa de apel a reţinut greşit că aceasta ar fi avut un drept de proprietate real şi actual, deşi prin probe s-a dovedit contrariul, în sensul că dreptul de proprietate asupra imobilului (teren şi depozit) ieşise din patrimoniul reclamantei, nedovedindu-se că ieşirea s-a făcut fără titlu valabil, ceea ce denotă că nu era îndreptăţită la despăgubiri.
O a doua critică vizează lipsa de temei legal a hotărârii recurate, pronunţată cu aplicarea greşită a legii [art. 10 alin. (2) şi alin. (10) din Legea nr. 10/2001 şi a Titlului VII din Legea nr. 247/2005], motiv prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se arată că hotărârea recurată nu are suport legal, deoarece au fost ignorate dispoziţiile textelor enunţate mai sus.
Susţine recurenta că instanţa de apel a soluţionat notificarea ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar cu ignorarea dispoziţiilor acestei legi noi, de imediată aplicare.
Or, scopul Legii nr. 247/205 a fost de a institui o procedură administrativă unică de plată a despăgubirilor, indiferent dacă deciziile au format sau nu obiect al cenzurii instanţelor de judecată.
Se susţine că legiuitorul a avut intenţia să asigure un regim unitar tuturor despăgubirilor acordate persoanelor îndreptăţite, cărora imobilele le-au fost preluate abuziv, conform art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Astfel, se susţine că instanţa de apel era obligată să aplice disp. art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, republicată, coroborat cu dispoziţiile titlului amintit (măsurile reparatorii prin echivalent să fie compensate cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării şi cu acordul persoanei îndreptăţite).
Critica formulată de recurentă se referă şi la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. coroborate cu art. 166 C. proc. civ.
În acest sens, se arată că instanţa de apel a respins excepţia autorităţii lucrului judecat a deciziei nr. 263 din 16 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se precizează că reclamanta a formulat două notificări în baza Legii nr. 10/2001 solicitând pârâtei soluţionarea lor, deşi în discuţie era vorba despre acelaşi imobil, instanţa fiind indusă în eroare prin denumirea imobilelor de „găzărie" şi „depozit".
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl reţine ca nefondat, pentru considerentele de mai jos.
1. Referitor la primul motiv de recurs, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea în mod greşit a acutului dedus judecăţii şi ca urmare, schimbarea naturii pricinii sau a înţelesului vădit şi neîndoielnic al acestuia.
Faţă de acest motiv, se reţine că recurenta este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a interpretat de fapt probele, şi anume: actul de atestare a dreptului de proprietate prin care pârâta deţine în patrimoniul său terenul în litigiu, cât şi actele depuse în dovedirea cererii, acte ce emană de la Camera de Comerţ şi Industrie Tecuci.
Recurenta, prin acest motiv de recurs, tinde să demonstreze că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile pronunţate de instanţa de casare sunt obligatorii.
Astfel, prin Decizia nr. 5205/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, s-a constatat că intimata-reclamantă este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, ceea ce face inadmisibilă orice discuţie cu privire la acest aspect.
Prin acelaşi motiv recurenta se referă la modul de interpretare a probelor, aspect de netemeinicie, care nu poate fi discutat în recurs.
Şi critica referitoare la modalitatea de ieşire din patrimoniul reclamantei a imobilului situat în Tecuci este tot un motiv de netemeinicie, deoarece vizează tot interpretarea probelor care nu mai poate fi analizată în recurs.
2. În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, bazat pe interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, se reţine că este nefondat.
Critica este neclară, dar, pornind de la ideea că instanţa de fond a fost învestită cu o contestaţie împotriva unei decizii de respingere a acordării măsurilor reparatorii, corect s-a pronunţat instanţa atunci când a obligat recurenta să emită o decizie pentru măsuri reparatorii corespunzătoare imobilului preluat abuziv, cu denumirea de „depozit", situat în Tecuci.
O altă soluţie ar fi fost nelegală deoarece instanţa s-ar fi pronunţat probabil cu privire la aspecte cu care nu a fost învestită.
3. În fine, prin ultimul motiv de recurs recurenta revine asupra tezei autorităţii de lucru judecat, care s-a reţinut de către instanţa de apel ca nefondată.
Corect instanţa de apel a arătat că prin cele două expertize efectuate în două dosare diferite, imobilul ce poartă denumirea de „depozit", revendicat în dosarul de faţă, nu se identifică cu cel ce poartă denumirea de „găzărie", pentru care deja s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Din conţinutul expertizei întocmită de expert C.V.S., nu rezultă aspecte care să ducă la identitate între cele două imobile, ceea ce denotă că sunt imobile distincte şi că asupra imobilului ce face obiectul cauzei de faţă instanţa nu s-a mai pronunţat până în prezent.
Reţinând că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, pentru considerentele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează ca recursul să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.P. SA împotriva deciziei nr. 157A din 03 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4285/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4282/2011. Civil → |
|---|
