ICCJ. Decizia nr. 4289/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4289/2011
Dosar nr. 3664/118/2009
Şedinţa publică din 23 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1129 din 06 noiembrie 2009, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa invocate de pârâtă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei R.A.D.P.P. Constanţa, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanţa ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală şi a respins ca nefondată acţiunea îndreptată împotriva pârâtului Municipiul Constanţa, prin Primar, şi Consiliul Local Constanţa.
Prin aceeaşi hotărâre, Tribunalul a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâta R.A.D.P.P. şi către Consiliul Local Constanţa, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a stabilit că acţiunea în revendicare este admisibilă, amintind considerentele pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a avut în vedere la pronunţarea deciziei nr. 33/2008, dar că o soluţie de admitere a acţiunii în revendicare, în condiţiile în care imobilul revendicat a fost înstrăinat chiriaşilor „ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular".
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul T.E.R., iar prin Decizia civilă nr. 133 din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa s-a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinându-se următoarele considerente:
Iniţial, reclamantul a solicitat să i se restituie întreg imobilul din Constanţa, chemând în judecată pârâţii Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa.
Ulterior, printr-o cerere depusă la 17 septembrie 2009 reclamantul, prin mandatar, a precizat că îşi restrânge cadrul procesual ca urmare a restrângerii obiectului cererii în revendicare numai la terenul situat la adresa imobilului solicitat iniţial.
Deşi cererea formulată la 17 septembrie 2009 ar putea fi calificată ca o cerere de renunţare la judecată faţă de unul dintre pârâţi, justificat Tribunalul a înţeles să soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanţa în condiţiile în care această regie fusese chemată în judecată ca administrator al imobilului. Ori, calitatea de administrator al imobilului presupune şi calitatea de administrator al terenului, astfel că şi în raport de obiectul restrâns R.A.E.D.P.P. avea o poziţie procesuală pasivă, pe care instanţa trebuia să o lămurească.
Astfel, se reţine că problema supusă dezbaterii instanţei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, şi C. civ., ca lege generală, invocat de către reclamant ca temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din Constanţa.
Susţine apelantul că în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a stabilit că imobilele preluate cu plată, în baza Decretului nr. 223/1974, nu se restituie, nefiind preluate abuziv, persoana interesată poate să folosească acţiunea în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Această susţinere nu poate fi primită, în primul rând pentru că un drept subiectiv, cum este şi dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nicio acţiune în revendicare contra unităţii deţinătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul" de acţiuni.
Apoi, nu se poate reţine că în condiţiile în care imobilul a fost preluat cu plată în temeiul Decretului nr. 223/1974, reclamantul şi-a păstrat dreptul de proprietate, aşa cum dispune art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că acest text prevede in terminis că persoanele în cauză îşi exercită calitatea de proprietar numai „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita injustiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.
Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.
Abrogarea art. 480 C. civ. prin Legea nr. 10/2001 sau o dispoziţie expresă a legiuitorului în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilităţii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat şi care intră în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai că nu era posibilă (art. 480 C. civ. referindu-se la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăseşte şi acţiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant şi care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a mai apreciat că instanţa nu poate reţine că prin această soluţie s-ar încălca dreptul reclamantului de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului-teren pe calea dreptului comun.
Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
„În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se considera îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una din aceste masuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul ca acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei in instanţa (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină."
Câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamantul nu a pretins ca, deşi a folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa, arătând pur şi simplu că a ales calea dreptului comun prin voinţă proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.
De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantului nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să îl îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. în lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate - fie pentru că reclamantul nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuşi dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a acestui drept - nu se poate reţine că, prin respingerea acţiunii în revendicare, instanţa a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin cumpărare forţată. De altfel, în Cauza Poenaru contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
În fine, se mai poate reţine şi că, într-o analiză pe fond a cererii în revendicare, ca urmare a deciziei nr. 65 din 16 februarie 1980 a fostului Consiliu Popular al Judeţului Constanţa, decizie nedesfiinţată printr-o hotărâre judecătorească, reclamantul nu mai poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului - teren şi construcţie -, transferul contra cost al dreptului de proprietate de la reclamant către stat fiind perfectat la acel moment. Ori, în prezent, în condiţiile în care reclamantul nu a valorificat în procedura Legii nr. 10/2001 şansele sale de a se stabili caracterul abuziv al preluării, dreptul său de proprietate este definitiv pierdut, reclamantul nemaiavând calitatea de proprietar asupra bunului.
Cum acţiunea în revendicare este, potrivit art. 480 C. civ., acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, în lipsa dreptului de proprietate reclamantul nu mai poate obţine restituirea bunului, cererea sa în revendicare fiind, şi pentru acest motiv, nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.E.R., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii în revendicare cu obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul de 207 m.p. trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, conform Decretului nr. 223/1974.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se mai susţine că la nivel naţional practica instanţei a fost neunitară cu privire la admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, privind imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-12 decembrie 1989.
Ca atare susţine recurentul în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, are prioritate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care nu se va aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, susţine reclamantul, în virtutea accesului liber la justiţie, are dreptul de a se adresa instanţelor pentru verificarea valabilităţii titlului în baza căruia terenul a trecut în proprietatea Statului Român şi, ca atare, restricţionarea pe care o impune instanţa de apel de a uza de o acţiune judecătorească de drept comun, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţiea Europeană a Drepturilor Omului în condiţiile în care normele prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu îndeplineau caracterul previzibilităţii şi clarităţii în sensul că la 6 ani de la adoptarea acestui act normativ, s-a schimbat poziţia Statului Român, noua argumentare introdusă prin HG nr. 250/2007 stabilind că preluarea este abuzivă şi în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974.
Se susţine că trecerea terenului său în proprietatea Statului Român s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale, conferind caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil şi, ca atare, susţine recurentul că el nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Instanţa de apel a analizat cauza atât în raport de obiectul dedus judecăţii, cât şi a principiului tantum devolutum, quantum apellatum.
Astfel obiectul acţiunii astfel cum a fost precizat prin cererea depusă la 17 septembrie 2009 îl constituie revendicarea terenului situat la adresa imobilului solicitat iniţial, preluat de stat în baza deciziei nr. 65 din 16 februarie 1980 a fostului Consiliu popular.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în numeroase cauze în care a analizat pretinse încălcări ale art. 1 din Primul Protocol că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care nu pot fi invocate în mod eficient garanţiile art. 1 Protocol 1 (cauza Constandache, cauza Lungoci, cauza Poenaru împotriva României).
În contextul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respingerea ca inadmisibilă a unei cereri formulată în instanţă, în principiu este susceptibilă a produce o încălcare a liberului acces la justiţie, şi asemenea o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1, şi a dreptului la respectarea bunurilor, doar dacă anterior unei cereri de chemare în judecată, reclamantul este titularul unui „bun" în sensul Convenţiei, bun actual sau o valoare patrimonială şi un drept de creanţă, în virtutea căruia o persoană poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă, de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, astfel cum se justifică în cazul analizat, (existenţa unei proceduri prealabile obligatorii şi prioritare în raport cu dreptul comun, prevăzute de Legea nr. 10/2001) este o excepţie procesuală de procedură, date fiind ipostazele multiple în care aceasta poate fi invocată în procesul civil.
Or, respingerea unei cereri de chemare în judecată pentru considerentul existenţei unei proceduri administrative prealabile prevăzută de o lege specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare, a dreptului de acces la un tribunal" de vreme ce acel act normativ prevede controlul judiciar (contestaţia) la momentul finalizării ei prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate [potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001].
În plus, există şi posibilitatea sancţionării pasivităţii culpabile a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate [conform deciziei nr. 20/2007 pronunţată în recurs în interesul legii, ori formularea unei cereri de chemare în judecată în condiţiile art. 28 alin. (3) din lege], dar şi controlul judiciar exercitat în etapa ulterioară, de finalizare a raportului juridic de reparaţie angajat de stat prin adoptarea Legii nr. 10/2001 (stabilirea cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală şi plata acestora, dacă măsura reparatorie în echivalent îmbracă forma acestora) şi care se derulează în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi potrivit normelor procedurale şi substanţiale cuprinse în titlul mai sus evocat.
- Adoptarea unei reglementări speciale derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.
Or, existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Fiind reglementată prin urmare cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat şi respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii şi exclud posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care priveşte regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-12 decembrie 1989 şi aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480-481 C. civ.) care este legea generală.
Prin urmare, reclamantul nu are a alege între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi calea dreptului comun, de vreme ce la data înaintării acţiunii (01 aprilie 2009) era în vigoare Legea nr. 10/2001.
De altfel sunt de reţinut şi prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 138/20000, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate fără titlu valabil, inclusiv cererile în revendicare formulate direct n instanţă sunt inadmisibile dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva celor expuse, susţinerile reclamantului sunt nefondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.E.R. împotriva deciziei nr. 133C din 23 iunie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4291/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4286/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
