ICCJ. Decizia nr. 4291/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4291/2011
Dosar nr. 8849/101/2009
Şedinţa publică din 23 mai 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 22 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 8849/101/2009, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.A.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro echivalent în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la obţinerea despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit, fiind descendenta unei persoane care a suferit o condamnare, precum şi măsuri administrative ce fac obiectul Legii nr. 221/2009.
În privinţa cuantumului despăgubirilor s-a reţinut că suma de 25.000 euro, echivalentul în RON la data efectuării plăţii, este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, cu atât mai mult cu cât tatăl reclamantei a beneficiat şi de drepturile instituite de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta B.A.S. şi pentru Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 185 din 08 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova s-a admis apelul reclamantei, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul majorărilor despăgubirilor la 40.000 euro, echivalent în RON, şi s-a respins apelul pârâtului Statul Român.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora.
Anterior intrării în vigoare a acestei legi, au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior, de categorii de persoane expres prevăzute în aceste acte normative.
Actul normativ în temeiul căruia a fost formulată prezenta acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, astfel încât aceasta nu înlătură drepturile stabilite deja prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară.
Acelaşi act normativ reglementează acordarea de despăgubiri morale şi în situaţia în care reparaţiile obţinute în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, nu sunt suficiente, precum şi repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative, dacă bunurile nu au fost restituite, sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Prevederile art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 definesc două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist, care pot fi reparate, respectiv condamnările cu caracter politic, definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea, şi măsurile administrative cu caracter politic.
Modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din lege, în alin. (1), stabilindu-se că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, se poate adresa instanţei de judecată, la lit. a) din acest alin. prevăzându-se posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În speţă, reclamanta a făcut dovada că tatăl acesteia, V.G., a executat detenţie în închisorile comuniste în perioada 26 ianuarie 1949-26 ianuarie1950, iar prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I. a fost dislocat în oraşul Giurgiu începând din 21 iunie 1951, până la data de 14 februarie 1956, când i s-a permis să revină la domiciliul său, conform adresei din 1956 emisă de M.A.I., fiind relevante actele depuse la dosar, respectiv sentinţa nr. 54 din 09 februarie 1949 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa în Dosarul nr. 24/1949; tabelul de arestaţi din dosarul de anchetă nr. 119665; mandatul de arestare emis de Parchetul Tribunalului Militar Constanţa la data de 15 februarie 1949; livretul militar; certificatul de membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici; adresele din 06 ianuarie 1991 şi din 18 februarie 1956; carnetul de muncă; Decizia nr. 49384 din 26 noiembrie 1990.
Instanţa de fond a reţinut întemeiat că reclamanta, în calitate de fiică, este persoana îndreptăţită la acordarea despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit ca urmare a suferinţelor fizice şi psihice pe care le-a îndurat tatăl acesteia pentru condamnarea prin detenţie pe perioada de un an şi pentru măsura strămutării dispusă pe perioada de 4 ani şi 7 luni, apreciind corect ca nefiind suficiente pentru acoperirea prejudiciului moral numai despăgubirile ce au fost acordate tatălui reclamantei în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, fiind neîntemeiate criticile din apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu privire la acest aspect.
Reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit datorită condamnărilor politice la care a fost supus tatăl acesteia.
Condamnarea penală, executarea unei pedepse în închisorile comuniste într-un regim deosebit de restrictiv, de strict, în condiţii inumane, lipsirea de bunurile persoane, îndepărtarea de familie, de societate, produc suferinţe pe plan moral, social şi profesional, măsuri ce au lezat demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale şi nepatrimoniale, ocrotite de lege, având drept consecinţă producerea unui prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Printre criteriile ce pot fi avute în vedere de instanţă la stabilirea întinderii acestei compensaţii, sunt: durata măsurii abuzive, condiţiile de viaţă, precum şi consecinţele produse asupra persoanei, ori asupra familiei, fără a constitui un preţ al durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, instanţa ţinând seama de aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză. Un ghid în aplicarea acestor criterii îl poate constitui practica instanţei europene de contencios al drepturilor omului, respectiv cuantumul daunelor morale pe care aceasta le acordă pentru situaţii similare de condamnări pe nedrept, deşi situaţiile juridice nu pot fi echivalente (ex. cauza Pandrea contra României).
În speţă, instanţa are în vedere faptul că despăgubirile se solicită de către reclamantă pentru suferinţele tatălui acesteia, ce a fost victima abuzurilor regimului comunist, fiind justificat un cuantum de 40.000 euro, echivalentul în RON, apreciind că este prea mic cuantumul acordat de Tribunal, în raport de perioada de detenţie a tatălui reclamantei şi de cea pentru care a fost strămutat, cu stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Giurgiu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mehedinţi.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele considerente, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:
Astfel, se susţine că nu s-a verificat dacă drepturile obţinute de reclamantă prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit în urma condamnării.
O altă critică vizează faptul că daunele morale solicitate sunt nu numai neîntemeiate, dar şi nedovedite, fiind încălcat atât principiul proporţionalităţii, cât şi cel al unicităţii, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.
Astfel, recurentul solicită modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul admiterii apelului şi schimbării hotărârii instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, prin chiar titlul său, stabileşte persoanele îndreptăţite la despăgubiri ca fiind atât persoanele ce au suferit condamnări penale, pronunţate de instanţele de judecată, dar şi persoanele ce au suferit măsuri administrative abuzive.
Faptul că legiuitorul a intenţionat să acorde beneficiul legii ambelor categorii de persoane este subliniat şi de dispoziţiile art. 3 din actul normativ sus-evocat, care definesc măsura administrativă cu caracter politic.
În cauză, prin actele depuse s-a făcut dovada faptului că, la 09 februarie 1949, tatăl reclamantei a fost condamnat la 1 an închisoare corecţională pentru infracţiunea prevăzută de art. 327 alin. (1) C. pen., pedeapsă ce a fost executată în intervalul 26 ianuarie 1949-26 ianuarie 1950, şi faptul că după eliberarea din închisoare, acesta s-a stabilit pentru scurt timp în Drobeta Turnu Severin, de unde apoi, prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., a fost dislocat în oraşul Giurgiu, din 26 iunie 1951 până la 14 februarie 1956, când i s-a permis reîntoarcerea la domiciliul său.
Prin hotărârea nr. 466 din 02 octombrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 i s-a recunoscut tatălui reclamantei perioada de detenţie şi deportare, ca vechime în muncă, beneficiind astfel de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Aceste aspecte au fost, de altfel, bine reţinute şi conturate de instanţa de apel şi de fond.
Criticile legate de cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sunt de reţinut următoarele:
Prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea preţului suferinţei psihice ce nu poate fi cuantificată, ci presupune aprecierea tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului, precum şi ale implicaţiei acestuia pe planul vieţii personale, sociale şi profesionale ale persoanei care invocă existenţa prejudiciului.
Daunele morale ca echivalent al prejudiciului moral constituie o componentă a pagubei invocate de cel condamnat pentru vătămarea intereselor sale personale nepatrimoniale cum ar fi libertatea de mişcare şi de exprimare, onoarea, reputaţia, imaginea în societate şi în familie a persoanei respective.
În absenţa altor criterii legale de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor cunoscute în doctrină şi jurisprudenţa în materie de daune morale.
Astfel, este de netăgăduit că orice condamnare şi lipsire de libertate pe nedrept produce celui în cauză suferinţe pe plan psihic şi fizic, că asemenea măsuri lezează demnitatea şi onoarea, sănătatea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găseşte într-o asemenea situaţie, incontestabil a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
La stabilirea întinderii acestei compensaţii, instanţa de apel a avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan psihic şi fizic de către reclamant, ca urmare a condamnării tatălui său din motive politice, prin raportare la importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care victima a perceput consecinţele vătămării, luând în considerare durata privării de libertate.
În contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 250.000 euro apare ca fiind conformă criteriilor în materie, cunoscute pe cale doctrinară şi jurisdicţională, iar suma acordată prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale, nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului, cum greşit susţine recurentul. Prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Or, acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 250.000 euro acordată reclamantei cu titlu de daune morale. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, fiind prin însăşi destinaţia ei, aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumului său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.
Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, ar putea constitui o sursă de îmbogăţire fără temei legitim pentru victima, cum greşit se pretinde în recurs, şi aceasta pentru că, cuantumul daunelor morale acordate în instanţă nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, prin raportare la intensitatea şi durata suferinţelor psihice şi fizice încercate de autorul reclamantei pe durata executării pedepsei şi, ulterior eliberării, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnităţii, sănătăţii şi libertăţii individuale, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pe căi indirecte, pentru suferinţele îndurate.
Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că deşi nu compensează nimic pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, deşi nici acest aspect nu este de neglijat, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparaţie a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.
Este motivul pentru care, în speţă, instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoaşterii caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei, ci i-au acordat acestuia şi despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma condamnării şi privării de libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.
O atare soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Dreputirlor Omului, care nu limitează reparaţia pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare şi arestare pe nedrept, doar la constatarea încălcării Convenţiei, ci recunoaşte şi dreptul la despăgubiri băneşti echitabile.
Aşadar, nu se poate susţine că suma de 250.000 euro ar fi disproporţională faţă de traumele psihice şi fizice încercate de reclamant ca urmare a condamnării şi privării de libertate din motive politice a tatălui său. Cuantumul despăgubirilor băneşti acordate respectă principiul proporţionalităţii cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de tatăl reclamantului, raportat atât la durata privării de libertate, cât şi la situaţia sa socială concretă urmare a condamnării din motive politice.
Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantei cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, recursul pârâtului fiind nefondat, urmează a fi respins, nefiind întrunite condiţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mehedinţi, împotriva deciziei nr. 185 din 08 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4293/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 4289/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
