ICCJ. Decizia nr. 4345/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4345/2011
Dosar nr. 4095/108/2009
Şedinţa publică din 24 mai 2011
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 10 august 2009, reclamanta G.S.M. (născută M.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate caracterul politic al măsurii administrative abuzive la care a fost supusă, respectiv deportarea cu domiciliu obligatoriu din localitatea Igriş, raionul Sînnicolaul Mare, judeţul Timiş, în localitatea Dudeştii Noi-Bumbăcari Brăila, în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955.
În temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin aplicarea de către regimul comunist a măsurii administrative cu caracter politic, în cuantum de 1.000.000 euro.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că măsura administrativă menţionată se încadrează în cerinţele dispoziţiilor art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborate cu art. 3 din OUG nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare, precizând că deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu au avut consecinţe deosebit de nefaste asupra vieţii sale şi sănătăţii, fiindu-i afectate imaginea, sursele de venit, reputaţia şi viaţa de familie.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 04 octombrie 2010, Tribunalul Arad a admis acţiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care aceasta a fost supusă şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i acorde (reclamantei) cu titlu de despăgubiri suma de 90.000 euro. A fost obligat pârâtul şi la 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta împreună cu numitul G.V., cu care aceasta convieţuia, au fost strămutaţi în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955 din localitatea Igriş în localitatea Dudeştii Noi - Brăila, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. S-a avut în vedere că reclamanta, împreună cu concubinul său G.V., aveau o situaţie materială foarte bună, şi că în noaptea de 18 iunie 1951 au fost ridicaţi de la domiciliu de organele de represiune din acea vreme, fără să poată lua niciun bun din gospodăria lor, fiind deportaţi în localitatea Dudeştii Noi - Brăila, unde au fost lăsaţi în câmp liber, fără mâncare şi adăpost.
S-a mai reţinut că, odată cu deportarea, le-au fost confiscate toate bunurile, iar la revenirea în satul natal, la 23 decembrie 1955, au găsit casa degradată şi nelocuibilă.
S-a apreciat că prin măsura deportării în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, ce au influenţat relaţiile sociale, onoarea şi reputaţia, aspecte ce se situează în domeniul afectiv, vătămările găsindu-şi expresia în durerea morală încercată de victimă.
S-a avut în vedere că sunt întrunite dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi că reclamanta beneficiază de măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv o indemnizaţie lunară, stabilită în baza hotărârii nr. 723 din 04 martie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice actului normativ menţionat.
La cuantificarea daunelor morale, instanţa a avut în vedere perioada deportării, de 4 ani şi 6 luni, consecinţele negative ale acesteia în plan fizic şi psihic şi importanţa valorilor morale lezate, considerând că suma de 90.000 euro, constituie o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul susţinând că apărările sale au fost interpretate trunchiat, fără a se avea în vedere că reclamanta beneficiază deja de o indemnizaţie lunară de 903 RON începând din 01 aprilie 1991, precum şi de alte facilităţi, în baza aceluiaşi act normativ – Decretul-Lege nr. 118/1990.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale s-a precizat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, context în care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate, cu titlu de exemplu fiind invocate cauzele Konolos (hotărârea din 07 februarie 2008), Oancea (hotărârea din 29 iulie 2008) şi Dekony (hotărârea din 01 aprilie 2008).
Pârâtul apelant a criticat sentinţa şi sub aspectul cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, susţinând că acestea sunt exagerate în raport cu obiectul şi compxitatea cauzei şi solicitând reducerea lor.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 180/A din 27 mai 2010, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro daune morale.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă că, raportat la criteriile consacrate de doctrină şi jurisprudenţă, cu referire specială la criteriul echităţii, potrivit căruia, în termenii Curţii Europene a Drepturilor Omului, persoana vătămată trebuie să primească o satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, care să nu reprezinte o amendă excesivă pentru autorii prejudiciului şi nicio sursă nejustificată de venit pentru victime, suma de 25.000 euro asigură o despăgubire echitabilă.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul legal, reclamanta G.S.M. şi pârâta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român.
Dezvoltând motivele sale de recurs, reclamanta a criticat Decizia recurată în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., pentru subiectivism în reducerea cuantumului despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a reţinut că prejudiciul nu va putea fi înlăturat în totalitate niciodată.
Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere hotărârea nr. 723 din 04 martie 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990, prin care se atestă că în perioada 18 iunie 1951 până în 23 decembrie 1955 a avut domiciliul obligatoriu în Bumbăcari – Bărăgan, situaţie confirmată şi prin declaraţia martorei G.A.
A mai precizat că această măsură cu caracter administrativ se încadrează în cerinţele art. 3 din Legea nr. 211/2009, coroborate cu dispoziţiile art. 3 din OUG nr. 214/1999 cu modificările şi completările ulterioare.
Recurenta a mai susţinut că instanţa a redus cuantumul despăgubirilor morale, fără a preciza cum a ajuns la suma de 25.000 euro. A precizat că deşi nu există o practică a Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţe similare, se impune a se avea în vedere hotărârea din 03 iunie 2003 (cauza Pantea contra României).
Recurenta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român a criticat Decizia atacată ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că măsura cu caracter administrativ la care a fost supusă reclamanta şi familia concubinului său, G.V., nu se încadrează în cerinţele dispoziţiilor art. 4 pct. 2 din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 9 din OUG nr. 214/2009, iar la dosarul cauzei nu s-a depus nicio dovadă prin care să se ateste deportarea din motive politice.
S-au invocat în acest sens încălcarea art. 6 şi 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în temeiul cărora instanţa de judecată era obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Cea de a doua critică formulată prin motivele de recurs ale pârâtului a vizat faptul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-au avut în vedere drepturile de care a beneficiat reclamanta în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv indemnizaţia de 903 RON lunar (încasată în perioada 01 aprilie 1990-01 ianuarie 2009 şi în continuare), precum şi celelalte facilităţi: scutirea de plata impozitelor şi taxelor locale, asistenţă medicală gratuită, transport urban gratuit, etc. S-a învederat că, în acest context, au fost încălcate prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Recurentul-pârât a criticat, totodată, hotărârea recurată pentru acordarea daunelor morale, în mod eronat, reclamantei G.S.M. împreună cu concubinul G.V., deşi acesta din urmă nu a avut nici calitatea de reclamant şi nici de soţ al solicitantei.
S-a menţionat că, prin acordarea daunelor în cuantumul de 25.000 euro s-a creat o îmbogăţire nejustificată a reclamantei, fără ca despăgubirile să se raporteze la salariul minim pe economie, cu atât mai mult cu cât prin OUG nr. 62/2010 au fost stabilite criterii în acest sens.
S-a învederat că instanţa ar fi trebuit, conform principiului analogiei şi ca termen de comparaţie, să aibă în vederea prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990, nefiind lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent, ceea ce a condus la atenuarea semnificativă a acestuia.
S-a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, constantă în statuarea în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei a cuantumului daunelor morale (cauza Konolos - hotărârea din 07 februarie 2008, Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008 şi Dekany - hotărârea din 01 aprilie 2008).
Critica formulată de pârât prin ultimul motiv de recurs a vizat greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu sunt întrunite prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., atâta timp cât nu s-a aflat în culpă procesuală şi nici nu şi-a exercitat abuziv drepturile procesuale.
De asemenea, s-a arătat că suma de 1.000 RON acordată cu acest titlu este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei şi obiectul său, solicitându-se reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.
Intimata recurentă reclamantă G.S.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtului ca nefondat, precum şi un punct de vedere cu privire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, în sensul că aceasta nu s-ar aplica întrucât în cauză s-a pronunţat o hotărâre definitivă.
Examinând criticile formulate de părţi prin motivele invocate, Curtea va constata că ambele recursuri sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, Curtea va reţine că singura critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi poate fi actualizată se referă la nerespectarea criteriilor pentru stabilirea daunelor morale, referitoare la consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic de cel în cauză, importanţa valorilor lezate şi intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării.
Această critică nu poate fi, însă, primită, având în vedere că, reducând cuantumul daunelor morale stabilite de prima instanţă, instanţa de apel a motivat pe larg această soluţie, cu trimitere la criteriul echităţii, apreciind că suma de 25.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă, cu păstrarea echilibrului între prejudiciul moral suferit, ce nu va putea fi niciodată înlăturat în totalitate şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Celelalte critici, referitoare la subiectivismul instanţei de apel şi nesocotirea stării de fapt nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, vizând în realitate netemeinicia hotărârii, aspect ce nu poate fi cenzurat, urmare a abrogării pct. 11 art. 304 C. proc. civ.
Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate, fiind invocate formal.
Se va constata că recursul declarat de pârât este, de asemenea, nefondat, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu poate fi primită critica referitoare la greşita aplicare a art. 4 din Legea nr. 211/2009, în sensul că nu ar exista dovezi din care să rezulte deportarea reclamantei din motive politice.
Caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de reclamantă rezultă din însăşi hotărârea nr. 723/1991 a Comisiei de aplicare a Decretului-Lege nr. 118/1990, cât şi din adresa Ministerul Apărării Naţionale, secţia instanţelor militare, nr. 657 din 30 iulie 2009 şi Decizia nr. 381 din 26 februarie 2004 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, emise în baza art. 6 raportat la art. 1 şi 3 lit. c) şi din OUG nr. 214/1999.
Ca atare, se va reţine că sunt întrunite condiţiile art. 3 din OUG nr. 214/1999 şi, pe cale de consecinţă, ale art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-23 decembrie 1955, reprezentând o măsură administrativă cu caracter politic luată împotriva reclamantei care îi dă dreptul să obţină daune morale pentru prejudiciul astfel creat.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la încălcarea art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, în contextul în care instanţa de apel a admis apelul pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a redus cuantumul daunelor morale, având în vedere toate actele depuse la dosar, deci, implicit, şi pe cele din care a rezultat că reclamanta a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990.
Cu privire la OUG nr. 62/2010, invocată prin motivele de recurs ale pârâtului, Curtea va reţine că aceasta a fost declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi, ca atare, nu se poate aplica în cauză.
De asemenea, se va constata că este neîntemeiată critica referitoare la greşita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, fiind corect aplicate dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâtul a căzut în pretenţii.
Cu privire la solicitarea reducerii cuantumului acestor cheltuieli se va constata că nu sunt întrunite dispoziţiile alin. (3) al art. 274 C. proc. civ., faţă de valoarea litigiului şi complexitatea cauzei.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursurile sunt nefondate şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta G.S.M. şi pârâta D.G.F.P. Arad în reprezentarea Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român împotriva deciziei nr. 180/A din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4343/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4309/2011. Civil. Dizolvare persoana... → |
|---|
