ICCJ. Decizia nr. 4486/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4486/2011
Dosar nr.6086/108/2009
Şedinţa publică din 26 mai 2011
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 23 noiembrie 2009, reclamantul N.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Arad, şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro (echivalentul a 4.200.000 lei la cursul de 4,2 lei/Euro), sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii, sumă ce reprezintă despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, N.G., prin condamnarea la 8 ani de temniţă grea şi confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul 1936.
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 11 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să-i plătească reclamantului suma de 160.000 Euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că tatăl reclamantului N.P., defunctul N.G., a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Timişoara, la pedeapsa de 8 ani de temniţă grea şi confiscarea averii personale pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din anul 1936. Sentinţa a rămas definitivă prin Decizia nr. 534 din 11 martie 1955, pronunţată de Tribunalul Militar pentru Unităţile MAI Bucureşti.
Permanent în perioada detenţiei şi după eliberarea acestuia, reclamantul şi familia sa au suferit repercusiuni. Familia reclamantului a fost supusă la nenumărate suferinţe de natură fizică, psihică şi morală. În închisoare, condiţiile au fost deosebit de grele, metodele folosite fiind dintre cele mai dure, tatăl reclamantului fiind supus regimului de înfometare, ţinut în frig şi supus la bătăi crunte, închisoarea din Aiud fiind cunoscută ca având condiţii extrem de grele.
Prin condamnarea şi executarea pedepsei de către tatăl său, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, inconveniente de ordin fizic, fiind alungat din casă şi tratat ca un criminal; de asemenea, au fost influenţate negativ şi relaţiile sociale, relaţiile cu prietenii, apropiaţii, s-au produs vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală.
Reclamantul a suferit şi un prejudiciu material, prin confiscarea averii care nu i-a mai fost restituit niciodată.
Caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului rezultă din însuşi actul normativ în baza căruia acesta a fost condamnat şi încarcerat, nemaifiind necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ, reclamantul putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009.
Nici sistemul legislativ naţional şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care poate fi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată împotriva sa.
Suma de 160.000 Euro a fost apreciată ca reprezentând o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul, iar prin Decizia nr. 95A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins ambele apeluri formulate.
Răspunzând criticilor formulate de părţi prin apelurile declarate, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu este necesar ca pe hotărârea de condamnare a lui N.G., respectiv sentinţa nr. 772 din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Timişoara, să fie menţionat caracterul politic al condamnării, întrucât infracţiunea pentru care a fost condamnat la 8 ani temniţă grea, este cea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936, iar condamnarea pentru această infracţiune constituie de drept condamnare cu caracter politic în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Este adevărat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa trebuie să ţină seama şi de măsurile reparatorii acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
În speţă însă, conform declaraţiei autentificate, pe care pârâtul nu a contestat-o, reclamantul nu a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege 118/1990.
Faptul că Legea nr. 221/2009, înlăturând de drept, prin art. 2, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic, poate aduce o anumită satisfacţie pe plan moral reclamantului, care este fiul celui condamnat, nu este de natură să înlăture dreptul său la despăgubiri, prevăzut prin art. 5 de aceeaşi lege cu caracter reparatoriu.
Nu sunt întemeiate criticile pârâtului nici în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului pentru prejudiciul moral suferit.
Tatăl reclamantului a executat 8 ani de temniţă grea la Penitenciarul Aiud, cunoscut pentru tratamentul inuman la care erau supuşi condamnaţii. Faptul că la 4 ani după liberare, când avea doar 47 de ani, a decedat, a fost cauzat cu siguranţă şi de bolile generate de condiţiile din închisoare.
De asemenea, sunt de netăgăduit suferinţele prin care în acea perioadă a trecut reclamantul, care avea doar 7 ani în momentul în care tatăl său a fost condamnat, precum şi suferinţa întregii familii, care, în plus, a rămas şi fără averea, confiscată prin aceeaşi hotărâre de condamnare.
Prejudiciul moral este evident, iar reclamantul are dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Orice condamnare nedreaptă produce celor în cauză şi familiei acestora suferinţe pe plan moral, social şi profesional, le lezează libertatea, demnitatea şi onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, şi din acest punct de vedere le produce un prejudiciu moral ce justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Legislaţia nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.
Doctrina şi jurisprudenţa au consacrat totuşi anumite criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite pe plan fizic şi moral, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situaţia familială, situaţia profesională sau cea socială.
Tot în doctrină şi jurisprudenţă s-a ajuns la concluzia că în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral un criteriu fundamental îl constituie echitatea.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică evident şi o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză.
Curtea de apel a considerat că suma de 160.000 Euro, adică 20.000 Euro pentru fiecare an de închisoare, acordată de prima instanţă reclamantului reprezintă o despăgubire echitabilă şi rezonabilă a acestuia.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, în termen legal au declarat şi motivat recurs, atât reclamantul N.P., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Prin recursul declarat, reclamantul N.P. formulează următoarele critici întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.:
Cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost obligat pârâtul intimat Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice nu reprezintă o reparaţie echitabilă a suferinţelor fizice şi morale pe care le-a suferit nu doar tatăl recurentului, ci şi întreaga familie a acestuia.
Sunt de notorietate condiţiile în care au fost încarceraţi deţinuţii politici în perioada 1950-1964, iar suferinţa celor închişi nu s-a limitat doar la anii de închisoare, aceasta continuând şi după eliberarea din penitenciare.
Tatăl recurentului nu a suferit doar un prejudiciu moral, ci si unul material ce nu a fost reparat niciodată, sub nici o formă. Întreaga avere, nu doar a sa, ci a întregii familii, inclusiv a părinţilor cu care gospodărea, a fost preluată sau distrusă.
Reclamantul, atunci copil, a trebuit să înţeleagă ce înseamnă teroarea şi discriminarea, fiind marginalizat încă din primii ani de şcoală. Mai târziu, i-a fost respinsă înscrierea la Liceul Pedagogic pentru că nu avea „origine sănătoasă".
După întoarcerea din temniţă, tatăl sau a fost privit cu suspiciune şi cu teamă de vecini şi prieteni, astfel încât aceste despăgubiri nu pot fi raportate strict la cei 8 ani şi jumătate de temniţă.
Instanţa de apel, respingând apelul şi menţinând cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal, nu a motivat care ar fi considerentele pentru care apreciază că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice critică Decizia pronunţată de instanţa de apel pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa de apel face o confuzie între faptele care constituie de drept condamnare cu caracter politic exemplificate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi incidenţa dispoziţiilor art. 6 din acelaşi act normativ, prima dispoziţie exemplificând cazurile care constituie de drept condamnare cu caracter politic pentru anumite fapte, iar cea de-a doua menţiunea ce trebuie înscrisă pe hotărârea de condamnare, fiind reglementate astfel două noţiuni distincte.
Incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009 apare ca fiind necesare în speţă, iar considerentul că faptele pentru care a fost condamnat defunctul constituie de drept condamnare cu caracter politic nu înlătură obligarea reclamantului să depună sentinţa de condamnare cu menţiunea „caracterului politic", obligaţie ce-i revenea potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009.
Mai mult, aşa cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare.
Se mai susţine că suma de 160.000 Euro acordată creează o îmbogăţire nejustificată. Recunoaşterea prin lege a unei astfel de despăgubiri şi dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral, nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante.
Se arată că nu este depus nici un înscris prin care să se facă dovada că decesul defunctului N.G. este în legătură strânsă cu condiţiile din închisoare, că a suferit pe perioada detenţiei de vreo boală şi că a existat o legătură între boală şi condiţiile avute în închisoare.
Nici afirmaţiile referitoare la suferinţele prin care a trecut reclamantul prin acea perioadă nu poate fi reţinută ca fiind o dovadă a prejudiciului moral suferit, acestea fiind doar supoziţii fără nici o cercetare amănunţită a stării de fapt.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Nu este fondată susţinerea pârâtului în sensul că, pentru a beneficia de prevederile Legii 221/2009, reclamantul trebuia să depună la dosar hotărârea de condamnare a tatălui său, defunctul N.G., cu menţiunea caracterului politic al condamnării.
Prin sentinţa nr. 772 din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Timişoara, tatăl reclamantului a fost condamnat la 8 ani temniţă grea pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936.
Or, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 221/2009, condamnarea pronunţată pentru o astfel de faptă constituie de drept condamnare politică şi atrage dreptul persoanelor menţionate la art. 5 din Lege la acordarea despăgubirilor prevăzute de acest act normativ.
Calificarea expresă a caracterul politic al condamnării pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936, făcută de legiuitor prin dispoziţiile legale menţionate, înlătură obligaţia reclamantului de a depune la dosar hotărârea de condamnare a tatălui său, cu menţiunea caracterului politic al condamnării.
Este de asemenea nefondată, critica formulată de reclamant în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei sub aspectul cuantificării daunelor acordate, modul de redactare al hotărârii permiţând exercitarea controlului judiciar, astfel încât, admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi dispusă.
În ceea ce priveşte susţinerile formulate de ambele părţi prin recursurile declarate, cu privire la aplicarea şi interpretarea criteriilor de cuantificare a daunelor acordate, Înalta Curte reţine următoarele:
Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit".
Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate şi care, faţă de prevederile art. 304 C. proc. civ., nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că tatăl reclamantului, defunctul N.G., a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 772 din 17 decembrie 1954, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Timişoara, la pedeapsa de 8 ani de temniţă grea şi confiscarea averii, fiind încarcerat la penitenciarul Aiud şi decedând la vârsta de 47 de ani, la 4 ani după liberare.
Nu poate fi contestat în cauză că, prin condamnarea dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.
Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.
Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.
Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporţionalităţii între suma acordată cu acest titlu, durata şi intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogăţire pentru reclamant.
De altfel, Legea 221/2009 face referiri, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, la durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de şi condamnare şi consecinţele negative produse pe plan fizic, psihic şi social.
În verificarea legalităţii deciziei recurate, prin aplicarea criteriilor de evaluare a daunelor acordate în raport de dovezile administrate în cauză, Înalta Curte urmează a avea în vedere împrejurarea că reclamantul este fiul celui faţă de care s-a dispus condamnarea, că la data la care tatăl său a fost condamnat, reclamantul avea 7 ani, fiind incontestabil că această condamnare, şi pierderea prematură a tatălui, au produs consecinţe în viaţa reclamantului pe plan psihic, social şi profesional.
În lipsa unor cuantificări legale a daunelor prin actul normativ care recunoaşte dreptul la acordarea lor, în respectarea principiului proporţionalităţii şi al criteriilor exemplificate, Înalta Curte apreciază că suma de 62.500 Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, va modifica în parte Decizia recurată în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civil nr. 85 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Arad şi va schimba în parte sentinţa, obligând pârâtul la plata sumei de 62.5000 Euro, cu titlu de despăgubiri şi menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Faţă de considerentele expuse anterior şi în temeiul cărora recursul declarat de pârât a fost admis, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 95 A din 21 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că admite apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad, schimbă în parte sentinţa civilă nr.85 din 11 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, în sensul că obligă pârâtul la 62.500 Euro, cu titlu de despăgubiri.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Respinge ca nefondat recursul reclamantului N.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4444/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4433/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
