ICCJ. Decizia nr. 5175/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5175/2011
Dosar nr.31517/3/2005
Şedinţa publică din 15 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, reclamantul C.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei obligarea pârâtului la repararea pagubei suferite de reclamant ca urmare a privării nelegale de libertate, respectiv, obligarea la plata sumei de 300.000 Euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului material ce i-a fost produs şi a sumei de 50.000 Euro contravaloarea prejudiciului personal nepatrimonial ce i-a fost cauzat.
Prin sentinţa civilă nr. 1232 din 05 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 21.600 Euro – echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 10.000 Euro – echivalent în lei la data plătii efective, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat în fapt, că prin sentinţa penală nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, reclamantul a fost condamnat pentru o serie de infracţiuni aflate în concurs, infracţiuni prevăzute de art. 288 alin. (1) – art. 291 alin. (1) şi art. 215 alin. (2) C. pen. (două infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale, patru infracţiuni de uz de fals şi trei infracţiuni de înşelăciune), ca urmare a faptului că începând cu anul 1992 ar fi întocmit şi utilizat mai multe file CEC cu sume de bani pentru care nu avea acoperire, cauzând prejudicii în valoare de 4.931.000 lei unor societăţi comerciale, fiind condamnat în final la o pedeapsă de cinci ani închisoare.
În baza acestei sentinţe penale a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 16734796 din 2 noiembrie 1993, care nu a putut fi pus în executare întrucât condamnatul ar fi părăsit ţara. În vederea executării mandatului, reclamantul a fost dat în urmărire internaţională, fiind localizat pe teritoriul Germaniei şi arestat preventiv la data 17 decembrie 2002.
Prin încheierea din 20 decembrie 2002 a Judecătoriei Tulcea, în baza art. 40 alin. (1) din Legea nr. 296/2001, instanţa a propus Ministerului Justiţiei să solicite extrădarea din Germania a reclamantului, cererea fiind înaintată la 15 ianuarie 2003 de către autoritatea centrală competentă către cele germane competente. Autorităţile germane au admis cererea de extrădare a reclamantului, acesta fiind predat către autorităţile române.
La data de 21 martie 2003, reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, iar prin Decizia penală nr. 328 din 29 octombrie 2003 a Tribunalului Tulcea s-a admis apelul, a fost desfiinţată în totalitate sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă. De asemenea, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.G. cu anularea mandatului de executare emis, apreciindu-se că emiterea acestuia s-a făcut în mod greşit, atâta vreme cât în procesul penal finalizat prin pronunţarea sentinţei penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea şi comunicarea hotărârii şi nici prevederile relative la asistenţa obligatorie a inculpatului de către un apărător.
În rejudecare, a fost pronunţată sentinţa penală nr. 751 din 22 martie 2004, prin care în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului ca urmare a împlinirii termenelor de prescripţie a răspunderii penale a inculpatului.
În drept, tribunalul a constatat că reglementarea cadru în ceea ce priveşte acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale este dată de prevederile art. 504 - 506 C. proc. pen., dispoziţiile alin. (1) al art. 504 C. proc. pen. statuând că persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar potrivit ultimului alineat al aceluiaşi articol, are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Tribunalul a constatat că prin sentinţa penală nr. 751 din 22 martie 2004 a Judecătoriei Tulcea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g), s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenelor de prescripţie a răspunderii penale a inculpatului (în conţinutul sentinţei precizându-se că termenele de prescripţie a răspunderii penale a reclamantului pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, s-au împlinit la 08 septembrie 1997, 09 septembrie 1997, 30 septembrie 1997, 06 octombrie 1997.
Pe cale de consecinţă, privarea de libertate a reclamantului la data de 17 decembrie 2002 de către autorităţile germane, în baza mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 16734796 din 02 noiembrie 1993, şi ulterior, detenţia suferită ca urmare a admiterii cererii de extrădare formulate de către autorităţile competente române până la pronunţarea deciziei penale nr. 328 din 29 octombrie 2003 a Tribunalului Tulcea, prin care s-a dispus punerea în libertate de îndată a reclamantului, este o lipsire de libertate ilegală, în măsura în care intervenise prescripţia răspunderii penale.
Aşadar, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (1) şi (4), urmând a fi angajată răspunderea statului pentru repararea daunelor materiale şi/sau morale cauzate prin această privare ilegală de libertate.
În privinţa despăgubirilor pretinse, s-a constatat că reclamantul a solicitat 300.000 Euro daune materiale (motivat de faptul că la data arestării sale avea calitatea de manager al unei societăţi din Germania cu un capital de 50.000 Euro şi cu cifra de afaceri de câteva milioane de Euro, firmă care a înregistrat un important recul pe această perioadă) ş suma de 50.000 Euro daune morale ca urmare a privării nelegale de libertate.
Asupra prejudiciului material, tribunalul a reţinut, pe de o parte, că reclamantul nu a făcut dovada calităţii sale de acţionar în cadrul societăţii comerciale A.P. – U.H.D.M.B.H., cu sediul la Nürnberg, iar pe de altă parte, nici nu a dovedit faptul că, potrivit legislaţiei în baza căreia a fost constituită această societate comercială, ar exista o confuzie de patrimonii între acţionar şi patrimoniul social al societăţii comerciale.
S-a constatat că, potrivit actului de cesiune de părţi sociale divizate din 05 septembrie 2002, numita S.M.N. a înstrăinat partea sa socială în valoare de 25.000 Euro din societatea K.G.M.B.H. cu sediul în Düsseldorf către numita G.C. şi M.K.K. (denumirea noii societăţi constituită astfel fiind A.P.U.H.M.B.H., cu sediul la Nürnberg) că, la aceeaşi dată, cei trei asociaţi, S.M.N., G.C. şi M.K.K. au procedat la o majorare a capitalului social a noii societăţi constituite, la 50.000 Euro.
În privinţa legăturii dintre această societate comercială şi reclamant, nu a rezultat că reclamantul ar fi dobândit anterior privării sale de libertate, la data de 17 decembrie 2002, calitatea de acţionar sau asociat, rezultând doar că cele trei acţionare, G.C. (fiica reclamantului), S.M.N., şi M.K.K. i-ar fi acordat acestuia din urmă un mandat general în ceea ce priveşte participaţiile lor la societatea A.P. - U.H.M.B.H.
Aşadar, astfel cum s-a reţinut şi în cadrul expertizei tehnice contabile administrate în cauză, reclamantul a avut doar calitatea de mandatar al acţionarilor societăţii comerciale pe o durată determinată, până la data de 31 decembrie 2003.
Tribunalul a constatat, în schimb, că între societatea comercială A.P.U.H.M.B.H. şi reclamant s-a încheiat un contract de muncă nr. 311059 – 221 D din 01 septembrie 2002, activitatea reclamantului în cadrul acestei firme fiind retribuită cu suma de 2.160 Euro lunar, cu titlu de salariu cuvenit pentru calitatea acestuia de „prokurist", astfel cum s-a concluzionat în raportul de expertiză tehnică judiciară contabilă efectuat în cauză.
Având în vedere aceste aspecte, tribunalul a admis în parte cererea reclamantului pe acest capăt de cerere şi a obligat Statul Român la plata unei sume de 21.600 Euro, reprezentând contravaloarea remuneraţie neîncasată pe perioada decembrie 2002 – octombrie 2003, în care acesta a fost în mod nelegal privat de libertate.
Cu privire la daunele morale, s-a apreciat că prin privarea nelegală de libertate din perioada 17 decembrie 2002 – 29 octombrie 2003, reclamantului i s-a adus în mod cert o atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acesta suferind un prejudiciu profesional şi de imagine.
Pe de altă parte, deşi este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii referitoare la consecinţele negative suferite de reclamant, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate.
Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei privării nelegale de libertate.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin arestarea ilegală şi pe cale de consecinţă să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
Sub acest aspect însă, s-a observat că reclamantul nu a înţeles să producă dovezi în susţinerea ansamblului prejudiciilor cauzate pe plan nepatrimonial, profesional, familial, ci doar cu privire la unele consecinţe negative personal nepatrimoniale produse prin privarea sa ilegală de libertate.
Astfel, reclamantul nu a înţeles să probeze susţinerile sale relative la condiţiile grele de detenţie din Germania şi România în perioada 17 decembrie 2002 – 29 octombrie 2003.
Sub aspectul dreptului său la viaţă privată, inclusiv sub aspectul dreptului de imagine şi dreptului la o bună reputaţie, faţă de împrejurările concrete ale speţei s-a putut reţine producerea unui prejudiciu de ordin nepatrimonial, în măsura în care reclamantul nu a avut niciodată cunoştinţă de procedura penală în urma căreia a fost condamnat şi arestat nelegal, acesta aflând pentru prima dată de calitatea sa de condamnat penal definitiv şi de dat în urmărire generală în decembrie 2002, cu ocazia reţinerii sale de către autorităţile germane.
În ceea ce priveşte viaţa sa de familie însă, deşi reclamantul a invocat faptul că soţia sa a înţeles să introducă acţiune de divorţ ca urmare a privării de libertate nelegale suferite de către reclamant în anul 2002, totuşi acesta nu a depus certificatul de căsătorie sau dovada intentării acţiunii de divorţ şi a motivelor care au fost invocate în susţinerea acestei acţiuni.
Din conţinutul înscrisurilor medicale aflate la dosar, tribunalul nu a putut reţine că ar exista o legătură de cauzalitate directă între privarea de libertate şi afecţiunile neurologice, indicaţiile medicale arătând că simptomatologia reclamată de pacient are drept posibilă cauză folosirea unui medicament homeopat.
Faţă de toate aceste aspecte, statuând în echitate asupra întinderii despăgubirii, tribunalul a acordat reclamantului suma de 10.000 Euro.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
1) Reclamantul C.G. a susţinut, referitor la despăgubirile materiale, că este greşit raţionamentul care a fundamentat soluţia instanţei întrucât A.G.M.B.H. a fost fondat şi finanţat în întregime de apelantul – reclamant cu banii de la casa vândută din Lahti. La 01 august 2002 a decis să înfiinţeze compania A.G.M.B.H. cu structură de acţionariat prezentată în actele notariale germane.
Referitor la despăgubirile morale, în cuantificarea acestora s-au nesocotit dreptul fundamental la libertate şi siguranţă, dreptul la viaţă privată - inclusiv sub aspectul dreptului de imagine şi dreptul la o bună reputaţie.
2) Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că antrenarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., este condiţionată printre altele, de constatarea nelegalităţii măsurilor de privare de libertate, după ce s-a constatat prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
În conformitate cu art. 5 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor prevăzute în mod limitativ de art. 5 par. 1 lit. a) – f) şi potrivit căilor legale, aceste dispoziţii reglementând în mod expres dreptul la libertate şi siguranţă al oricărei persoane şi având drept scop protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale.
Art. 20 din Constituţia României prevede că legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte, iar dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Or, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecata în lipsă nu constituie o încălcare a Convenţiei, dacă statul a depus eforturi rezonabile pentru a-l găsi şi a-l cita pe inculpat.
În speţă, intimatului – reclamant i-a fost permis accesul la o nouă judecată, fiindu-i asigurat exerciţiul corespunzător al dreptului la apărare, chiar dacă acesta s-a sustras de la judecata cauzei în condiţiile în care avea la cunoştinţă despre cercetările penale efectuate împotriva sa sub aspectul săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală.
De asemenea, intimatul s-a sustras cercetărilor penale şi avea cunoştinţă de procedurile judiciare demarate împotriva sa.
Situaţia intimatului – reclamant se încadrează în excepţia prevăzută de norma legală anterior menţionată, întrucât pedeapsa privativă de libertate pe care a executat-o a fost ca urmare a unei condamnări pronunţate de un tribunal competent. Fiind o situaţie reglementată şi permisă de lege, reclamantul nu poate beneficia prevederile art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., în sensul acordării reparaţiilor ce s-ar cuveni persoanei care a fost deţinută contrar dispoziţiilor legale.
Cu privire la daunele materiale solicite, s-a arătat că reclamantul a fost împuternicit cu un mandat limitat, de acţionarii firmei, să îi reprezinte în efectuarea anumitor operaţiuni, fără însă a se specifica o remuneraţie pentru activitatea sa, singura menţiune referindu-se la faptul că acesta poate împuternici la rândul său alte persoane.
Instanţa de fond a reţinut ca intimatului – reclamant i se cuvine suma de 21.600 Euro pentru că datorită detenţiei a fost privat de drepturile salariale ce i se cuveneau în calitate de procurist fără a verifica dacă cele reţinute de expert sunt veridice sau nu.
S-a mai arătat că reclamantul nu poate beneficia de acordarea unor compensaţii materiale pentru prejudiciul moral, cât timp acesta a avut reprezentarea consecinţelor faptelor pe care le-a săvârşit şi pentru care nu a înţeles să răspundă potrivit legii penale, sustrăgându-se cercetării penale în faza instanţei şi ulterior executării pedepsei.
3) Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat sentinţa întrucât instanţa de fond s-a pronunţat în cauză fără a exercita un rol activ în ceea ce priveşte administrarea probatoriului de către reclamant.
Astfel, instanţa a acordat în mod greşit suma de 21.600 Euro, calculată de expertul contabil drept salariu în condiţiile în care reclamantul nu avea calitatea de salariat în firmă, ci de manager. De asemenea, expertul a mai arătat că afacerea deţinută de reclamant era o afacere de familie, care putea fi preluată de soţie, astfel încât se puteau preîntâmpina eventualele pagube financiare.
Obligarea la despăgubiri morale în cuantum de 10.000 Euro, pentru perioada lipsirii de libertate a reclamantului, nu poate constitui o modalitate de satisfacere a intereselor acestuia, pentru că, în condiţiile în care aceste daune nu au fost probate în vreun fel, ar putea avea ca rezultat îmbogăţirea nejustificată a reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 328/A din 21 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a respins, ca nefondate toate apelurile declarate în cauză.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod temeinic, pe aspectul situaţiei de fapt tribunalul a reţinut că, potrivit sentinţei penale nr. 1457 din 6 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, reclamantul a fost condamnat pentru o serie de infracţiuni aflate în concurs (două infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale, 4 infracţiuni de uz de fals şi 3 infracţiuni de înşelăciune) pe baza acestei sentinţe emiţându-se mandatul de executare la 2 noiembrie 1993, care nu a putut fi însă pus în executare întrucât condamnatul a părăsit ţara, astfel încât a fost dat în urmărire internaţională, fiind localizat pe teritoriul Germaniei şi arestat preventiv la 17 decembrie 2002.
Prin Decizia penală nr. 328 din 29 octombrie 2003 a Tribunalul Tulcea s-a admis apelul declarat de către reclamant împotriva sentinţei penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea, a fost desfiinţată în totalitate sentinţa apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă. De asemenea, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului C.G. cu anularea mandatului de executare emis, apreciindu-se că emiterea acestuia s-a făcut în mod greşit, atâta vreme cât în procesul penal finalizat prin pronunţarea sentinţei penale nr. 1457 din 06 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea şi comunicarea hotărârii apelate şi nici prevederile relative la asistenţa obligatorie a inculpatului de către un apărător.
Ulterior, prin sentinţa penală nr. 751 din 22 martie 2004 a Judecătoriei Tulcea s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g), ca urmare a împlinirii termenelor de prescripţie a răspunderii penale .
Prin urmare, s-a concluzionat că perioada în care apelantul reclamant a suferit consecinţele măsurilor de restrângere a libertăţii este 17 decembrie 2002 - 29 octombrie 2003 dar că, potrivit certificatului de detenţie eliberat la data de 08 octombrie 2003 de Penitenciarul Nürnberg, acesta nu s-a aflat în stare de detenţie în intervalul 25 ianuarie 2003 - 11 martie 2003, când potrivit chiar susţinerilor reclamantului, a fost arestat la domiciliu, putându-şi desfăşura activitatea la sediul societăţii comerciale A.
S-a reţinut, faţă de conţinutul dispoz. art. 504 alin. (4) C. proc. pen. şi contrar susţinerii apelantului Ministerul Finanţelor Publice, că răspunderea statului este antrenată prin simpla constatare a faptului că privarea de libertate a avut loc după ce a intervenit prescripţia răspunderii penale, nefiind necesară îndeplinirea unei condiţii suplimentare, aceea a constatării nelegalităţii măsurii de privare de libertate.
Deşi art. 5 par 1 din CEDO prevede cazuri legitime, obiectiv determinate – printre care „deţinerea legală după condamnarea de către un tribunal competent" precum şi „detenţia unei persoane cu privire la care există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice să se creadă în necesitatea de a o împiedica să o săvârşească sau să fugă după săvârşirea acesteia" – în acelaşi timp, art. 20 din Constituţia României stabileşte că în caz de contrarietate între legile interne şi pactele, tratatele internaţionale la care România este parte, au prioritate acestea din urmă, cu excepţia situaţiei în care legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
De aceea, s-a considerat că dacă din perspectiva dispoz. art. 5 par. 1 lit. a) CEDO s-ar putea discuta încadrarea situaţiei din speţă în categoria excepţiilor de la recunoaşterea dreptului la libertate şi la siguranţă (din moment ce deţinerea reclamantului a avut la bază o condamnare pronunţată de un tribunal competent) trebuie avute în vedere cu prioritate normele de drept intern, respectiv, dispoz. art. 504 alin. (2) – (4) C. proc. pen.
Reţinându-se aşadar, îndreptăţirea reclamantului de a primi repararea pagubei produse ca urmare a privării sale nelegale de libertate, s-a constatat totodată, că prima instanţă a procedat corect la determinarea întinderii despăgubirilor.
Astfel, s-a stabilit corect structura acţionariatului şi evoluţia societăţii A.G.M.B.H. (care, potrivit evidenţelor din registrul comerţului Tribunalului Düsseldorf, la data de 5 septembrie 2002 avea un capital social de 25.000 Euro, dobândit conform cesiunii de părţi sociale, de numita S.M.N., care apoi, a vândut din partea ei socială, câte o parte de 8.250 Euro, numitelor C.G. şi M.K.K., urmată fiind această cesiune, de o alta, din 11 noiembrie 2002, către R.P. - pentru o parte de 5000 Euro).
La data de 11 noiembrie 2002 fiecare dintre primele trei asociate au dat reclamantului câte un mandat general în legătură cu activitatea societăţii.
S-a reţinut că în cauză n-au fost demonstrate susţinerile reclamantului în legătură cu pierderile suferite de A.G.M.B.H. începând cu data de 17 decembrie 2002, data arestării acestuia.
Instanţa a constatat că, livrările cu întârziere, blocarea conturilor şi nici împrumuturile la care a făcut referire reclamantului nu reies din probele administrate în cauză, nici măcar din extrasul de cont emis de Banca S.B. Or, potrivit art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., apelantul reclamant avea obligaţia de a face dovada susţinerilor sale.
În al doilea rând, pentru antrenarea răspunderii statului în condiţiile art. 504-507 C. proc. pen., este necesar ca între privarea de libertate a reclamantului şi prejudiciul produs în patrimoniul său să existe legătură de cauzalitate.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că pierderile financiare pe care le-a avut firma A.G.M.B.H. începând cu data de 17 decembrie 2002 nu sunt un rezultat necesar al privării reclamantului de libertate. Chiar dacă acesta îndeplinea o funcţie importantă în cadrul societăţii, aceea de director general, nu era singurul în măsură să întreţină relaţiile cu partenerii de afaceri.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că privarea reclamantului de libertate, chiar dacă a avut o contribuţie importantă la producerea rezultatului, nu a constituit cauza, ci numai o condiţie pe fondul căreia au avut loc pierderile financiare ale A.G.M.B.H.
De aceea, toate sumele de bani plătite cu titlu de avans, ca şi împrumuturile luate pentru redresarea societăţii, precum şi capitalul social nu pot fi imputate statului român.
Pretinsele cheltuieli făcute de reclamant în cursul procedurii de extrădare nu au putut fi acordate întrucât acesta nu a probat încheierea contractelor de asistenţă juridică la care a făcut referire şi nici calitatea de avocat a persoanelor cărora le-ar fi predat anumite sume de bani.
De aceea, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a obligat Statul Român să plătească reclamantului numai suma pe care acesta ar fi încasat-o ca salariu pe perioada la care a fost supus măsurilor de restrângere a libertăţii, sumă ce constituie un prejudiciu cu caracter cert, pe care ar fi încasat-o în baza contractului de muncă independent de fluctuaţiile rezultatelor financiare ale societăţii.
Referitor la motivele de apel invocate de apelantul pârât Ministerul Finanţelor Publice şi de apelantul Ministerul Public în legătură cu contractul de muncă în discuţie, Curtea a reţinut că este irelevant faptul că acest aspect nu a constituit un obiectiv al expertizei, deoarece instanţa ar fi putut face ea însăşi acest calcul, după cum nu prezintă importanţă dacă reclamantul a deţinut şi anterior funcţii remunerate în cadrul societăţii. Este cert că, la data arestării sale, obţinea de trei luni o remuneraţie în cuantum de 2.160 Euro lunar, în condiţiile încheierii unui contract pe durată nedeterminată.
În ceea ce priveşte despăgubirile acordate pentru prejudiciul de natură personal nepatrimonială, Curtea a reţinut, de asemenea, că prima instanţă a realizat o corectă apreciere asupra cuantumului acestora.
Astfel, reclamantul nu a făcut nici în apel dovada consecinţelor produse de privarea de libertate asupra vieţii sale de familie şi nici asupra sănătăţii sale, în condiţiile în care hotărârea de divorţ a fost pronunţată după o perioadă lungă de timp şi nu cuprinde motivele care au stat la baza acesteia iar referatul medical depus în apel poartă data de 20 aprilie 2010 şi constată că reclamantul are pietre la bilă.
Reţinând că este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, instanţa a procedat la cuantificare folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţii similare (cu referire la cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României; cauza Pantea împotriva României; cauza Temeşan împotriva României).
Prin urmare, cu raportare la jurisprudenţa instanţei Europene s-a apreciat că suma de 10.000 Euro constituie într-adevăr o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
1) Recurentul-reclamant a formulat critici cu referire la motivele prev. de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele aspecte:
- Prin încheierea din 12 aprilie 2010, instanţa de apel a admis proba cu înscrisuri solicitată de către reclamant, prorogând discutarea unei noi expertize contabile, acordând în acest sens termen la 10 mai 2010, când a respins nemotivat efectuarea unei noi expertize.
În felul acesta, au fost nesocotite dispoz. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., neprezentându-se motivele de fapt şi de drept care au condus la respingerea cererii reclamantului.
- Faţă de motivarea deciziei atacate pe calea recursului s-a susţinut incidenţa cazurilor prev. de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., redându-se de o manieră incorectă şi nesistematizată, extrase din conţinutul considerentelor cu referire la despăgubirile acordate pentru prejudiciul material, la calitatea de acţionar sau asociat la A.G.M.B.H. şi la practica mai mult decât uzuală de a prezenta o altă structură a acţionariatului pentru credibilitate.
De asemenea, cu privire la prejudiciul nepatrimonial s-a făcut trimitere la dreptul fundamental al reclamantului la libertate şi siguranţă, la „insensibilitatea parchetului faţă de o femeie însărcinată" (soţia reclamantului) prezentă la momentul arestării, la dreptul la viaţa privată, inclusiv sub aspectul dreptului la imagine şi la o bună reputaţie, la viaţa de familie.
- În continuare, recurentul-reclamant a prezentat „motivaţii şi obiecţiuni" la expertiza contabilă întocmită în faţa primei instanţe de fond.
S-a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce conţine motive contradictorii, observând prejudiciile create dar concluzionând în mod contrar tuturor probelor administrate şi totodată, că instanţa a înţeles să schimbe natura şi înţelesul lămurit şi vădit al actului juridic – procura –, considerând în mod eronat că prejudiciul material în ceea ce priveşte un mandat comercial s-ar reduce doar la un salariu, aspect contrar voinţei părţilor şi realităţii comerciale în ce-l priveşte pe reclamant.
2) Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat Decizia susţinând că aceasta ar conţine motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi că a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în mod greşit instanţele de fond au apreciat că răspunderea statului poate fi antrenată prin simpla constatare a faptului că privarea de libertate a reclamantului a avut loc după ce a intervenit prescripţia răspunderii, nefiind necesară îndeplinirea unei condiţii suplimentare, aceea a constatării nelegalităţii măsurii privative de libertate.
Instanţa de apel a înlăturat în mod nejustificat susţinerile pârâtului potrivit cărora, fiind vorba de situaţia de excepţie a art. 5 din CEDO, reclamantul nu poate beneficia de prevederile art. 5 alin. (5), coroborate cu art. 504 C. proc. pen., în sensul acordării reparaţiilor ce s-ar cuveni persoanei care a fost deţinută contrar dispoziţiilor legale.
- De asemenea, s-a arătat că nici sub aspectul determinării întinderii despăgubirilor instanţa de apel nu a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii.
Astfel, din punct de vedere al despăgubirilor materiale, s-a acordat valoare probatorie unui înscris sub denumirea de „contract de muncă" pentru a fi obligat Statul Român să plătească reclamantului suma pe care acesta ar fi încasat-o ca salariu pe perioada cât a fost supus măsurilor de restrângere a libertăţii, considerându-se că aceasta reprezintă un prejudiciu cert.
Instanţa de apel a prezumat în mod greşit că acel înscris, reprezentând de fapt, contract de muncă pe o durată de probă, de 1 lună, ar valora contract de muncă pe durată nedeterminată şi că suma de 21.600 Euro reprezintă veniturile salariale ale reclamantului pe durata celor 10 luni de detenţie.
Fără niciun suport probatoriu, instanţa de apel a reţinut că la data arestării sale, reclamantul obţinea o remuneraţie de 2160 Euro lunar, deşi ceea ce rezulta cu certitudine era doar faptul că la 1 septembrie 2001 reclamantul încheiase un contract de muncă pe o perioadă de probă de 1 lună, fără nicio menţiune în legătură cu transformarea acestuia în contract de muncă pe perioadă nedeterminată.
În concluzie, despăgubirile materiale se cuvin numai în condiţiile prev. de art. 1169 C. civ. şi în măsura în care s-a făcut dovada lor.
- Tot astfel, în privinţa întinderii daunelor morale, confirmate în cuantum de 10.000 Euro, instanţa de apel nu a dat eficienţă rolului său de instanţă de control judiciar.
Invocând în sprijinul menţinerii soluţiei tribunalului o serie de hotărâri pronunţate de instanţa Europeană, în acelaşi timp, nu au fost particularizate criteriile care l-ar îndreptăţi pe reclamant la o asemenea reparaţie, neţinându-se cont de principiul echităţii şi al proporţionalităţii compensaţiilor.
Relativ la daunele morale, Curtea Europeană are o jurisprudenţă constantă,statuând în echitate şi, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile cu titlu de reparaţie morală (de ex., în cauza Ţară Lungă – 1000 Euro; în cauza Temeşan – 1600 Euro; în cauza Konolos – 5000 Euro).
Or, toate aceste considerente conduc la concluzia că obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 Euro cu titlu de daune morale reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.
3) Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce atrage aplicabilitatea motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a arătat că instanţele de fond au nesocotit dispoz. art. 1169 C. civ., atunci când au considerat că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu material în cuantum de 21.600 Euro pentru că ar fi fost privat de drepturile salariale ce i se cuveneau pe perioada detenţiei.
În realitate, despăgubirile materiale acordate au avut ca justificare un contract de muncă încheiat pe o perioadă determinată (1 septembrie 2002 – 1 octombrie 2002), reclamantul nemaifiind salariat la momentul arestării şi neexistând un alt înscris din care să rezulte că s-ar fi încheiat un alt contract.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi considerat ca suficient contractul depus la dosarul cauzei, trebuia observat că reclamantul nu s-a aflat în stare de detenţie, în perioada 25 ianuarie 2003 – 11 martie 2003, astfel cum rezultă din certificatul eliberat de autorităţile germane, aflat la dosar.
- În cauză, au fost încălcate dispoz. art. 505 alin. (1) C. proc. pen., întrucât reclamantului i-a fost acordată o sumă exagerată cu titlu de despăgubiri morale.
În cuantificarea daunelor morale au fost omise împrejurări relevante respectiv, că reclamantul a avut reprezentarea faptelor comise şi a înţeles în mod constant să se sustragă procesului penal, dovadă elocventă fiind stabilirea acestuia în Finlanda, ţară cu care România nu avea convenţie de extrădare. De altfel, este greu de crezut că reclamantul nu cunoştea de procesul penal, de vreme ce anterior s-a mai încercat extrădarea sa; în plus, reclamantul a avut domiciliul indicat la locuinţa mamei sale, locuinţă vândută tocmai în scopul achitării datoriilor contractate de acesta.
În acest context, reclamantul putea previziona că tocmai rezultatul conduitei sale îi putea afecta viaţa personală pe viitor.
- În acelaşi timp, acordarea de despăgubiri morale nu trebuie să fie un izvor de îmbogăţire fără just temei iar în raport şi de practica CEDO în materie, nu numai că despăgubirile morale acordate sunt disproporţionate faţă de posibilul prejudiciu suferit, dar este evident că nu sunt justificate temeinic în raport de împrejurările cauzei.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor 3 recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul reclamantului este nefondat.
Astfel, deşi se susţine că încheierea instanţei de apel, din 10 mai 2010, prin care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă este nemotivată, în realitate, se constată că această măsură a fost dispusă de instanţă după ce la termenul anterior, din 12 aprilie 2010, se prorogase această solicitare de probaţiune în funcţie de înscrisurile pe care le va depune partea, de natură să justifice administrarea acestei probe.
Încheierea din data de 10 mai 2010 care conţine soluţia de respingere a probei cu expertiză contabilă, ca nefiind necesară cauzei este precedată de consemnarea dezbaterilor din care rezultă că s-au depus la dosar aceleaşi acte ca în faţa primei instanţe a fondului.
În aceste condiţii, de vreme ce prorogarea probei cu expertiză contabilă fusese determinată de necesitatea depunerii de înscrisuri suplimentare care să justifice astfel, refacerea sau completarea expertizei [în sensul art. 295 alin. (2) C. proc. civ.] este evident că nedepunerea înscrisurilor relevante nu puteau determina decât măsura respingerii, pe acest aspect, a completării probaţiunii.
De altfel, reclamantul a adoptat o atitudine procesuală egală cu cea din faţa primei instanţe unde, pentru nedepunerea înscrisurilor pe baza cărora să se efectueze expertiza a ocazionat acordarea mai multor termen de judecată şi în cele din urmă, adoptarea de către instanţă a măsurii suspendării judecăţii, conform art. 1551 C. proc. civ.
- În privinţa criticilor aduse motivării propriu-zise a deciziei, se constată că recurentul-reclamant nu dezvoltă niciun argument care să se subsumeze motivului invocat, prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, acesta nu face decât să redea extrase din conţinutul considerentelor deciziei şi să prezinte o înşiruire de elemente de fapt şi date disparate fără să prezinte relevanţa lor şi să le circumscrie unor critici, ignorând faptul că în instanţa de recurs nu se devoluează fondul, ci se judecă legalitatea hotărârii din apel prin prisma unor motive strict şi limitativ reglementate de dispoziţiile procedurale.
- În acelaşi sens, ignorând exigenţele desfăşurării judecăţii în recurs, reclamantul aduce „motivaţii şi obiecţiuni" la expertiza contabilă efectuată în faţa tribunalului, situându-se astfel, în afara motivelor de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., care să permită controlul deciziei din apel.
- De asemenea, invocarea dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în afara ipotezei reglementate de textul de lege, care prin conţinutul său, vizează situaţia în care actului juridic substanţial (în înţelesul său de negotium iuris) i-a fost denaturat înţelesul clar, neechivoc, prin interpretarea dată de instanţă clauzelor sale, schimbându-i-se sensul.
Or, cu referire la acest motiv de recurs, reclamantul aduce judecăţii tot un mijloc de probă şi evaluarea dată de instanţă sub aspect probator aşa – numitei procuri, care în opinia recurentului justifica îndreptăţirea sa (sub aspectul despăgubirilor materiale) nu doar la un salariu întrucât „prejudiciul material în cazul unui mandat comercial ar presupune şi investiţiile realizate, implicarea în activitatea societăţii".
Este vorba aşadar, nu de situaţia în care clauze obscure ale actului dedus judecăţii ar fi primit o interpretare în afara intenţiei părţilor pentru a atrage incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci de fapt, se impută instanţei modalitatea de evaluare a probatoriului atunci când a apreciat asupra netemeiniciei pretenţiei de despăgubiri materiale.
Pentru considerentele arătate, constatându-se că parte din critici sunt nefondate iar parte din ele sunt neîncadrabile în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează să fie respins în consecinţă.
2) Recursul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a vizat, în primul rând, greşita rezolvare a problemei de drept referitoare la îndreptăţirea reclamantului la plata de daune prin simpla constatare a faptului că privarea de libertate a acestuia a avut loc după ce intervenise prescripţia răspunderii penale fără să fi fost stabilită însă nelegalitatea măsurii privative de libertate, ceea ce a însemnat încălcarea nejustificată a prevederilor art. 5 alin. (5) din CEDO coroborate cu art. 504 C. proc. pen.
Critica pârâtului nu poate fi primită, instanţa de apel dând o corectă rezolvare raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană din perspectiva dispoz. art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, potrivit textului menţionat din legea fundamentală, în caz de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Or, în speţă s-a constatat corect că, dacă din perspectiva Convenţiei Europene s-ar putea aprecia asupra unei deţineri legale, în sensul art. 5 par. 1 lit. c), pe baza unei hotărâri penale de condamnare (nedesfiinţate la momentul arestării), în acelaşi timp, normele de drept intern [art. 504 alin. (4) C. proc. pen.] stabilesc dreptul la repararea pagubei suferite şi persoanei care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia.
În cauză, arestarea reclamantului în vederea executării pedepsei stabilite prin sentinţa penală nr. 1457 din 6 octombrie 1993 a Judecătoriei Tulcea a intervenit la 17 decembrie 2002, deşi prescripţia răspunderii penale se împlinise în anul 1997 [astfel cum s-a stabilit prin sentinţa penală nr. 751 din 22 martie 2002 a Judecătoriei Tulcea care, în rejudecarea cauzei penale, a dispus încetarea procesului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. la art. 10 lit. g)].
Raportat la aceste elemente, chiar dacă la momentul arestării exista o hotărâre penală pronunţată de un tribunal competent, nedesfiinţată încă, împrejurarea că arestarea şi deţinerea au avut loc după împlinirea prescripţiei răspunderii penale, îl situează pe reclamant în ipoteza reglementată de art. 504 alin. (4) C. proc. pen., cu recunoaşterea dreptului la repararea pagubei suferite.
2) şi 3) Criticile cu privire la acordarea despăgubirilor materiale şi cuantumul daunelor morale deduse judecăţii deopotrivă prin recursul Statului Român şi Ministerul Public au însă caracter întemeiat având în vedere următoarele considerente:
Primind cererea de despăgubiri materiale instanţele fondului au reţinut greşit, cu încălcarea dispoz. art. 1169 C. civ., că a fost demonstrat, cu caracter de certitudine, un prejudiciu de 21.600 Euro.
Determinarea acestei sume s-a realizat cu luarea în considerare a unui salariu lunar de 2160 Euro, aşa cum rezultă el din contractul de muncă (nr. 311059 – 221 D din 1 septembrie 2002) înmulţit cu 10 luni considerate ca reprezentând perioada de detenţie cuprinsă între 17 decembrie 2002 – 29 octombrie 2003 (deşi, aşa cum reclamantul însuşi a arătat, în intervalul 25 ianuarie 2003 – 11 martie 2003 s-a aflat în arest la domiciliu, timp în care a stat la birou, coordonându-şi afacerile).
Or, contractul de muncă la care s-a făcut referire a fost unul încheiat pe o durată determinată, pe o perioadă de probă de 1 lună, iar data încheierii lui şi a consumării raporturilor juridice cărora le-a dat naştere, îl situează în afara perioadei de detenţie.
De aceea, astfel cum se arată prin criticile formulate în cauză, instanţele au prezumat eronat, în absenţa unor elemente care să completeze contractul de muncă pe perioadă determinată (termen de încercare) că acesta s-ar fi transformat în contract pe perioadă nedeterminată şi astfel, prejudiciul încercat ar fi fost reprezentat de salariul neîncasat pe durata detenţiei.
De altfel, în exercitarea rolului activ, instanţa de recurs a pus în vedere (conform încheierii din 13 aprilie 2011) elucidarea aspectelor menţionate cu privire la natura contractului de muncă şi, deşi a fost acordat termen în acest sens, n-au fost furnizate elemente suplimentare.
În aceste condiţii, rezultă că într-adevăr, găsind justificată cererea de despăgubiri materiale instanţele au nesocotit dispoziţiile art. 1169 C. civ. potrivit cărora „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească", prezumând în mod nejustificat că un contract de muncă încheiat pe o perioadă determinată, împlinită la momentul arestării, s-ar fi transformat în contract încheiat pe perioadă nedeterminată, îndreptăţind acordarea compensatorie a salariilor neîncasate pe durata privării de libertate.
Ca atare, primind criticile sub acest aspect, faţă de nelegalitatea constatată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., soluţia instanţelor de fond va fi modificată, în sensul că va fi respinsă cererea de daune materiale.
- Au de asemenea, caracter fondat, criticile vizând cuantumul despăgubirilor morale.
Dincolo de dificultatea comensurării unor asemenea daune, trebuie ţinut seama de faptul că funcţia acestei reparaţii este de a proteja valori de natură nepatrimonială cărora li s-a adus atingere, de a asigura o satisfacţie morală pentru suferinţe de ordin moral.
Aceasta presupune că trebuie apreciat în concret gradul în care s-a adus atingere valorilor morale ocrotite.
Or, din acest punct de vedere instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada nici în această fază procesuală a pretinselor consecinţe produse de privarea de libertate asupra vieţii sale de familie (hotărârea de divorţ fiind pronunţată după o perioadă lungă de timp de la data arestării) şi nici asupra sănătăţii sale (referatul medical fiind eliberat în anul 2010 şi menţionând ca afectaţiune, existenţa de pietre la bilă).
De asemenea, împrejurările concrete ale cauzei sunt relevante în aprecierea asupra întinderii daunelor morale întrucât pronunţarea soluţiei de încetare a procesului penal ca efect al prescripţiei răspunderii penale a avut loc şi după ce asupra reclamantului au fost iniţiate două proceduri de extrădare (prima dintre ele, de pe teritoriul Finlandei eşuând din cauza lipsei unei convenţii de extrădare cu această ţară).
Toate aceste elemente care circumstanţiază personalitatea reclamantului şi gradul de afectare a atributelor inerente persoane umane duc la concluzia că la determinarea întinderii daunelor morale nu s-a ţinut seama de principiul rezonabilităţii, al proporţionalităţii daunei cu reparaţia nepatrimonială care trebuie să aducă o satisfacţie de ordin moral.
Statuând în acord cu jurisprudenţa instanţei europene, în echitate, se va stabili că suma de 5000 Euro reprezintă o satisfacţie morală corespunzătoare pentru prejudiciul de ordin moral pretins de către reclamant (în acelaşi sens, al asigurării unei reparaţii în echitate, a se vedea de ex., din jurisprudenţa Curţii Europene, cauza Tarău c României în care s-au acordat daune morale de 4000 Euro pentru încălcarea art. 5 par. 1, în condiţiile în care reclamantul solicitase 200.000 Euro; cauza Dragotoniu şi Militaru – Pidhorni în care s-au acordat fiecărui reclamant câte 3000 eu pentru încălcarea art. 7 par. 1, în condiţiile în care s-a cerut suma de câte 360.000 Euro pentru fiecare reclamant; cauza Konolos c. României, în care s-au acordat 3000 Euro daune morale pentru încălcarea art. 5 par. 1 deşi reclamantul solicitase suma de 300.000 Euro).
Pentru considerentele arătate, soluţia instanţelor de fond pe aspectul daunelor morale va fi, de asemenea, modificată, stabilindu-se cuantumul acestora la suma de 5000 Euro.
Faţă de toate argumentele expuse anterior, în analiza criticilor deduse judecăţii prin intermediul celor trei recursuri, urmează să se respingă, ca nefondat recursul reclamantului şi să fie admis recursul pârâtului Statul român, precum şi al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. În consecinţă, va fi modificată, în parte, Decizia, admiţându-se apelurile Statului Român şi al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi, schimbându-se, în parte, sentinţa tribunalului, va fi respinsă cererea de daune materiale, ca neîntemeiată, reducându-se, totodată, cuantumul daunelor morale la suma de 5000 Euro.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 328 A din 17 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia în sensul că admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1232 din 5 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa astfel:
Respinge cererea de despăgubiri materiale ca neîntemeiată.
Reduce cuantumul daunelor morale la suma de 5000 Euro.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5176/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5021/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
