ICCJ. Decizia nr. 4980/2011. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4980/2011
Dosar nr.9402/300/2006
Şedinţa publică din 09 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 09 septembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a respins cererea recurenţilor de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut că recurenţii au invocat neconformitatea prevederilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 în raport de prevederile art. 44 şi art. 46 din Constituţie.
Curtea constată că nu este îndeplinită condiţia ca prevederea legală a cărei neconstituţionalitate se invocă să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului, în raport de recursul formulat de recurenţii-reclamanţi.
Astfel, prin cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi au fost deduse judecăţii: aspectul inexistenţei calităţii procesuale pasive a pârâţilor D.S. şi D.I. pe motivul că aceştia nu locuiesc în imobil; nelămurirea situaţiei de fapt, respectiv dacă garsoniera ce face obiectul prezentului litigiu este aceeaşi cu apartamentul preluat de stat şi retrocedat intimatei; raportul de expertiză a fost incomplet şi efectuat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii; cererea completatoare formulată de intimata-reclamantă prin care se solicita constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1195 din 07 mai 2004 a fost tardiv depusă, după prima zi de înfăţişare; instanţa a procedat greşit la compararea titlurilor, dând preferinţă titlului exhibat de intimata-reclamantă; instanţa a interpretat greşit dispoziţiile procedurale, considerând admisibilă cererea de revendicare; instanţa trebuia să aibă în vedere încasarea despăgubirilor de către intimata-reclamantă.
Cât priveşte recursul formulat de recurenta-intervenientă F.A., acesta critică soluţia de anulare a contractului de vânzare-cumpărare menţionat anterior, arătând, în esenţă, că dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 instituie o interdicţie de strictă interpretare, care se referă numai la chiriaşi şi la actele de înstrăinare între vii, iar nu şi la moştenitorii legali şi actele de înstrăinare mortis causa.
Cu privire la primul recurs, al recurenţilor-reclamanţi, Curtea reţine că nu există nicio legătură între soluţionarea prezentei cauze şi dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se invocă.
Cât priveşte cel de-al doilea recurs, al recurentei-interveniente, Curtea constată că ceea ce se invocă de fapt prin excepţia de neconstituţionalitate este un anumit mod de aplicare a legii, iar nu o dispoziţie expresă din lege.
Astfel, conform art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995, „apartamentele dobândite în condiţiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării".
Atât motivele de recurs ale recurentei, cât şi susţinerile din cererea de sesizare a Curţii Constituţionale se referă la modul de aplicare şi de interpretare a acestei dispoziţii legale, iar nu la conţinutul expres al legii. Or aplicarea efectivă este atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, aspectele invocate de autorul excepţiei vizând probleme care ţin de interpretarea şi aplicarea legii, şi nu de constituţionalitatea prevederilor legale criticate.
Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia ca titularul excepţiei să invoce neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale, astfel încât cererea de sesizare a Curţii Constituţionale va fi respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul R.N. care nu a precizat nici un motiv de recurs în cererea formulată la data de 13 septembrie 2010.
Prin aceeaşi cerere, reclamantul a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, de la data comunicării încheierii Curţii de Apel Bucureşti.
Analizând cererea de repunere în termen formulată de reclamant, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această cerere nu poate fi primită pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 103 C. proc. civ. prevăd că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Aceleaşi dispoziţii procedurale prevăd că acel act de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.
În cauză, încheierea prin care Curtea de Apel a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale putea fi atacată, conform dispoziţiilor art. 29 alin.(5) din Legea nr. 47/1992 în termen de 48 de ore de la pronunţare, respectiv de la data de 09 septembrie 2010.
Cererea de repunere în termen nu este admisibilă, dat fiind faptul că susţinerea recurentului că nu i-a fost comunicată încheierea nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., câtă vreme termenul de recurs curge de la pronunţare şi nu de la comunicare.
Având în vede că recursul este declarat la data de 06 octombrie 2010, cu depăşirea termenului legal prevăzut de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca tardiv declarat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termen.
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâtul R.N. împotriva încheierii de şedinţă din 09 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4982/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 4976/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
