ICCJ. Decizia nr. 5176/2011. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5176/2011
Dosar nr.8884/1/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare înregistrată la 29 octombrie 2010 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, contestatorii E.A.M. şi P.E.G. au solicitat, în contradictoriu cu intimaţii R.A. A.P.P.S., Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, retractarea deciziei civile nr. 2088 din 25 martie 2010 prin care s-a respins ca nefondat recursul acestora împotriva deciziei civile nr. 50 din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti.
În motivarea cererii, contestatorii au arătat că acţiunea în revendicare pe care au formulat-o cu privire la imobilul din Bucureşti, le-a fost respinsă, conform sentinţei civile nr. 1562 din 12 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinută prin Decizia civilă nr. 50 din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a. Că, împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs fundamentat, în principal, pe două motive şi anume: 1) la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, autoarea reclamanţilor suferea de maladii grave, fiind în imposibilitate obiectivă de a revendica imobilul şi 2) terenul solicitat nu se încadrează în categoria celor revendicabile conform Legii nr. 10/2001, întrucât nu a fost niciodată în proprietatea statului român.
Prin Decizia pronunţată în recurs, atacată pe calea contestaţiei în anulare, s-a omis să se cerceteze acest al doilea motiv, referitor la faptul că terenul nu se încadrează în categoria celor restituibile conform Legii nr. 10/2001, fiind vorba doar de o preluare în fapt, ceea ce atrage incidenţa dreptului comun.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 318 C. proc. civ.
Intimaţii nu au depus întâmpinare în cauză.
Prin notele scrise formulate, Regia Autonomă A.P.P.S. a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, susţinând că Decizia contestată analizează ambele motive de recurs ce s-au constituit în critici de nelegalitate.
Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul contestaţiei în anulare, Înalta Curte constată următoarele:
Temeiul juridic al căii extraordinare de atac promovate a fost reprezentat de dispoz. art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care reglementează situaţia în care, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, instanţa „a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
În acest sens, contestatorii au pretins că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra criticii conform căreia imobilul ce constituia obiectul material al cererii lor de retrocedare nu intra sub incidenţa legii speciale, nr. 10/2001, întrucât preluarea acestuia se realizase în fapt, fără niciun titlu, astfel încât părţile ar fi avut deschisă calea dreptului comun pentru valorificarea pretenţiei asupra bunului.
Susţinerea nu poate fi primită, având în vedere conţinutul considerentelor deciziei nr. 2088 din 25 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, atacată prin intermediul prezentei contestaţii în anulare.
Astfel, respingându-se recursul reclamanţilor prin Decizia menţionată, s-a avut în vedere pe de o parte, că nerespectarea termenului prevăzut de legea specială pentru transmiterea notificării nu s-a datorat unor motive obiective cum s-a pretins, reclamanţii înşişi rămânând în pasivitate până la data de 12 august 2004, când au transmis notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care termenul (cu prelungirile lui succesive) expirase din 14 februarie 2002.
Pe de altă parte, s-a constatat că ineficienţa dispoziţiilor legii speciale reparatorii este imputabilă recurenţilor şi că acţiunea dedusă judecăţii încalcă principiul specialia generalibus derogant.
Concluzia instanţei în sensul că acţiunea nu poate fi primită cu referire la acest principiu (specialul derogă de la general) tranşează chestiunea referitoare la calea procedurală prin intermediul căreia puteau fi valorificate pretenţiile.
Astfel, câtă vreme instanţa a statuat că acţiunea în revendicare ar nesocoti cadrul normativ dat de reglementarea specială, este evident că imobilul a fost considerat, prin regimul său juridic, ca intrând în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
De altfel, în continuarea acestui considerent s-a arătat în mod expres că „nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la menţinerea dreptului lor de proprietate şi la îndeplinirea celorlalte condiţii stabilite prin Decizia nr. XXXIII/2008 a Î.C.C.J.".
Rezultă că, în argumentarea soluţiei de respingere a recursului, instanţa a avut în vedere şi critica referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare pe temeiul art. 480 C. civ., în modalitatea în care aceasta a fost dedusă judecăţii la acel moment (prin motivele contestaţiei în anulare dezvoltându-se, de o manieră nepermisă, şi alte argumente care ar fi susţinut respectiva critică din recurs).
În consecinţă, se va constata că judecând cauza, instanţa de recurs nu a omis să cerceteze vreun motiv de modificare sau casare, că astfel nu este dată ipoteza art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestaţia în anulare promovată fiind nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de E.A.M. şi P.E.G. împotriva deciziei nr. 2088 din 25 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5198/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5175/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
