ICCJ. Decizia nr. 4982/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4982/2011
Dosar nr.5969/1/2010
Şedinţa publică din 09 iunie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins recursul declarat de B.V. împotriva deciziei civile nr. 75/A din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1252 din 13 octombrie 2008 a Tribunalului Galaţi a respins excepţiile invocate de pârâtă, a repus reclamantul B.G.V., în termenul legal de notificare a Primăriei Galaţi şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie faţă de imobilul situat în Galaţi, cu o suprafaţă de 220 mp.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Galaţi, iar prin Decizia civilă nr. 75 din 24 februarie 2009 a Curţii de Apel Galaţi s-a admis apelul pârâtului şi s-a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond în sensul respingerii ca nefondată a acţiunii reclamantului.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, neîndeplinirea procedurii prealabile în termenul prevăzut de lege, atrage decăderea părţii din dreptul de a mai formula notificare.
Cum reclamantul nu a făcut dovada că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 103 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că operează decăderea reclamantului din dreptul de a mai formula notificare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub aspectul incidenţei art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, atâta timp cât în motivare se arată greşit că hotărârea instanţe de fond nu ar fi motivată în drept, deşi în realitate, nu s-a invocat deloc acest aspect.
Se mai susţine că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, ori străine de natura pricinii, şi anume se arată greşit că hotărârea instanţei de fond nu ar fi motivată în drept, iar pe de altă parte se precizează că face trimitere la art. 103 C. proc. civ.
Recurentul mai susţine că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea greşită a legii.
În acest sens se arată că obiectul acţiunii îl constituie repunerea reclamantului în termenul pentru depunerea notificării în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Se susţine că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 este un termen de prescripţie şi nu de decădere cum greşit a reţinut instanţa.
întrucât reclamantul a făcut dovada imposibilităţii depunerii notificării datorită stării sănătăţii sale, se susţine că se impune repunerea lui în termenul de depunere a notificării.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte a reţinut că recursul este nefondat.
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice entitatea deţinătoare a imobilului, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Acest termen pentru înregistrarea notificării are ca punct de plecare, de calculare data de 14 februarie 2001, expirând la 14 februarie 2002, iar în raport de art. 22 alin. (5) din lege (care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent) acest termen este de decădere.
Sancţiunea netransmiterii notificării în termenul arătat, constă în pierderea posibilităţii de valorificare a dreptului la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Prin Legea nr. 247/2005 nu s-au adus modificări art. 22 din Legea nr. 10/2001 sub efectul prelungirii termenului de depunere a notificărilor.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, rezultă că termenul pentru depunerea notificărilor este un termen de decădere.
Astfel, acest termen reprezintă intervalul de timp în interiorul căruia titularul prin drept selectiv, este obligat printr-o dispoziţie imperativă a legii, să-şi exercite acel drept, sub sancţiunea stingerii acestuia.
Având un atare efect, termenul de decădere nu poate fi nici suspendat nici întrerupt, fiind deci incompatibil cu instituţia repunerii în termen.
Ca atare, termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este unul de decădere şi nu de prescripţie, cum greşit susţine recurentul.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o legală interpretare a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin cererea formulată, numitul B.V. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând cererea formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu poate fi primită pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 322 C. proc. civ. prevăd că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul poate fi cerută atunci când există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane având aceeaşi calitate.
Pentru a fi aplicabile aceste dispoziţii, este necesar ca hotărârile să conţină elemente caracteristice pentru existenţa lucrului judecat şi anume identitatea de părţi, de obiect şi de cauză şi de asemenea, a fi pronunţate în dosare diferite.
Prin această reglementare s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai multe cauze şi neobservându-se existenţa autorităţii de lucru judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispoziţii nu se pot concilia.
În speţă nu sunt îndeplinite aceste condiţii pentru admisibilitatea cererii de revizuire, care nici nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care se întemeiază, revizuientul limitându-se doar la a solicita admiterea cererii.
Pe de altă parte art. 322 alin.(1) C. proc. civ. prevede că revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în cazurile prevăzute de pct. 1-9 C. proc. civ.
În cauză, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 817/2008 nu evocă fondul pricinii, ea nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea revizuirii.
Pentru aceste considerente, se va respinge cererea de revizuire formulată de numitul B.V. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul B.V. împotriva deciziei civile nr. 3038 din 17 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5055/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4980/2011. Civil. Excepţie de... → |
|---|
