ICCJ. Decizia nr. 534/2011. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 534/2011
Dosar nr. 1927/107/2006
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanță
Prin demersul judiciar iniţiat la data de 11 septembrie 2006, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică nr. 2 Aiud a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Aiud, anularea efectelor exproprierii operate în baza Decretului nr. 358/1948 cu privire la lăcaşul de cult şi casa parohială situate în Aiud, înscrise în C.F. nr. 1553 Aiud, retrocedarea în favoarea reclamantei a lăcaşului de cult şi a casei parohiale, rectificarea C.F. nr. 1553 Aiud în sensul radierii transcripţiei apărute în baza Decretului nr. 358/1948 şi intabularea pe numele proprietarului iniţial, adică al reclamantei, motivat de faptul că, prin Decretul nr. 358/1948 a fost desfiinţat Cultul Greco-catolic, iar întregul patrimoniu care a aparţinut acestei biserici a fost dat Bisericii Ortodoxe, iar prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial biserica Greco-catolică, ca urmare a abrogării actului normativ sus arătat şi în aceste condiţii este îndreptăţită la retrocedarea lăcaşului de cult şi a casei parohiale.
În drept s-au invocat art. 480 C. civ., Decretul-lege nr. 9/1989, Decretul-lege nr. 126/1990, iar prin precizări ulterioare, a solicitat instanţei să se constate nulitatea titlului de preluare a imobilelor lăcaşului de cult Biserica Greco-catolică şi Casa Parohială, să se dispună anularea încheierii de intabulare nr. 755/1948 din C.F. 1553 Aiud şi revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, obligarea pârâtei la restituirea în posesie şi paşnică folosinţă a respectivelor imobile, precum şi intabularea acestora.
Prin întâmpinare pârâta a invocat aplicabilitatea prescripţiei prevăzută de art. 27 alin. (1) din Decretul-lege 115/1938, în sensul că a exercitat asupra imobilelor în litigiu o posesie de bună credinţă de mai mult de 10 ani, respectiv 58 ani, acţiunea reclamantei fiind prescrisă, deoarece în cazul în care potrivit susţinerilor acesteia predarea imobilelor s-a făcut cu forţa, adică prin violenţă, aceasta trebuia introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care s-a împlinit la data de 25 aprilie 1993.
Prin sentinţa civilă nr. 658/2009, Tribunalul Alba a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 şi excepţia prescripţiei prevăzute de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, invocate de pârâtă şi a admis în parte acţiunea reclamantei, instanţa dispunând parcelarea imobilului înscris în C.F. 1553 Aiud sub A+2 nr. top 1341/1/2 loc de casă de 988 mp şi nr. top 1342 grădină de 245 mp, A+3 nr. top 1339/2 loc de casă de 504 mp, A+4 nr. top 1341/1/1/2/1 curte şi nr. top 1341/2/1 curte ambele în suprafaţă de 144 mp astfel: parcela nr. 1 cu nr. top. nou 1339/2/1 loc de casă în suprafaţă de 345 mp, nr. top nou 1341/1/2/1 loc de casă în suprafaţă de 324 mp, nr. top nou 1342/1 grădină în suprafaţă de 204 mp, iar parcela nr. 2 cu nr. top nou 1339/2/2 loc de casă de 159 mp, nr. top. nou 1341/1/2/2 loc de casă de 64 mp, nr. top nou 1342/2 grădină de 41 mp, nr. top vechi 1341/1/1/2/1 şi 1341/2/1, curte în suprafaţă de 144 mp.
A constatat nulitatea titlului de preluare de la pârâtă a imobilului, cuprins în parcela nr. 1 şi a dispus anularea parţială a încheierii de intabulare nr. 755/1948, cu privire la imobilele menţionate în această parcelă.
A dispus reunificarea numărului topo nou 1339/2/1, în suprafaţă de 345 mp, a numărului topo nou 1341/1/2/1, în suprafaţă de 324 mp, a numărului top nou 1342/1, în suprafaţă de 204 mp, într-un singur corp de avere şi schimbarea categoriei de folosinţă în biserică şi curte.
A dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra parcelei nr. 1 identificată mai sus şi a obligat pârâta să predea reclamantei în deplină posesie şi paşnică folosinţă imobilul, urmând ca parcela nr. 2 să revină pe vechiul proprietar de carte funciară, Biserica Ortodoxă Aiud, în cotă de 1/1 părţi, fiind respinse în rest celelalte capete de cerere din acţiune.
Tribunalul a constatat neîntemeiată excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prev. de art. 3 din Decretul-lege 126/1990, reţinând că, încă din anul 2005 s-a trimis de către reprezentanţii reclamantei o cerere de înfiinţare a unei comisii mixte, pentru retrocedarea bunurilor care au aparţinut cultului greco-catolic şi care în prezent se află în proprietatea Parohiei Ortodoxe nr. 1 Aiud, însă nici până la data pronunţării sentinţei nu s-a făcut dovada că, în cadrul acestei comisii mixte, s-ar fi luat în discuţie această cerere de retrocedare.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei speciale, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru operarea acesteia, întrucât art. 27 din Decretul-lege 115/1938 condiţionează dobândirea dreptului real de posesia cu bună-credinţă a imobilului.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamantei este admisibilă, întrucât, potrivit extrasului de carte funciară in extenso, reclamanta era proprietară prin cumpărare, aceasta intabulându-şi dreptul de proprietate în anii 1932 şi 1935. După desfiinţarea cultului greco-catolic în anul 1948, bunurile acestuia au fost preluate de cultul ortodox, astfel încât proprietar asupra imobilului din C.F. 1553 Aiud devine Biserica Ortodoxă Română Aiud, prin intabulare în baza încheierii nr. 755din 07 decembrie 1948 pentru imobilele de sub A+2-5, iar titlul Bisericii Ortodoxe asupra imobilului în litigiu nu are semnificaţia unei „legi", în sensul unui act al puterii legislative, Decretele 358 şi 177/1944 sunt emise de Ministerul cultelor, reprezentând acte emise în executarea legilor.
Judecata în apel
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română Aiud, solicitând schimbarea sentinţei şi respingerea acţiunii reclamantei, arătând că în mod greşit a fost respinsă excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 3 din Decretul-lege 126/1990, care trebuia admisă, iar acţiunea reclamantei trebuia respinsă, ca prematur introdusă.
Prin Decizia civilă nr. 4/A din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii în tot a acţiunii, fiind menţinute dispoziţiile referitoare la respingerea excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile şi înlăturându-se dispoziţiile sentinţei referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei.
În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la aplicarea art. 27 din Decretul-lege 115/1938, instanţa a reţinut că pârâta posedă imobilele în litigiu din anul 1948, când cultul greco-catolic a fost scos în afara legii, iar bunurile aparţinând Bisericii Greco-catolice au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române. Întrucât prin art. 1 din Decretul-lege 126/1990, Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial şi s-a prevăzut modalitatea de restituire a bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist, violenţa, ca viciu de consimţământ, a încetat la data publicării acestui decret. Buna credinţă cu care pârâta a posedat imobilele în litigiu, cel puţin începând cu 1990, rezultă şi din întreaga atitudine a reclamantei în demersurile sale de a-şi edifica în municipiul Aiud un nou locaş de cult cu sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.
Prin Hotărârea nr. 48 din 24 iulie 1997, modificată prin Hotărârea nr. 66 din 10 septembrie 1997, Consiliul Local Aiud a concesionat reclamantei suprafaţa de 1000 mp teren pentru edificarea bisericii. Ulterior, prin Hotărârea nr. 230 din 25 octombrie 2007, Consiliul Local Aiud a transmis în proprietate, fără plată reclamantei suprafaţa de 1000 mp înscrisă în C.F. 9284 Aiud. Pe terenul concesionat reclamanta a edificat biserica pentru care a beneficiat în perioada 2005-2009 de sume băneşti din partea Ministerului Culturii şi Cultelor, reclamanta fiind intabulată în C.F. 9284 Aiud ca proprietară pe teren şi pe construcţie.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că în cauză sunt operante dispoziţiile art. 27 din Decretul-lege 115/1938, privind prescripţia achizitivă, imobilul fiind posedat de pârâtă cu bună credinţă timp de mai mult de 10 ani, începând cu anul 1990, astfel că, în mod greşit a fost respinsă această excepţie de instanţa de fond.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că acţiunea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., însă aceasta nu este proprietară de carte funciară asupra bunului litigios, care se află în proprietatea pârâtei, intabulat în temeiul art. 37 din Decretul-lege 177/1948.
S-a concluzionat că acţiunea reclamantei nu poate fi admisă, nefiind îndeplinire condiţiile acţiunii în revendicare, iar motive pentru anularea încheierii de intabulare nr. 755/1948 şi pentru anularea titlului pârâtei, nu există.
Judecata în recurs
Împotriva deciziei pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi, în consecinţă, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii. Reclamanta susţine că, în mod greşit instanţa a admis excepţia prescripţiei acţiunii, reţinând că pârâta a posedat cu bună-credinţă imobilul în litigiu, atâta timp cât trecerea bunurilor Bisericii Ortodoxe s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Decretelor 358 şi 177/1948, în vigoare la momentul preluării. Termenul prevăzut de art. 27 din Decretul-lege 115/1938 a început să curgă de la momentul intabulării în cartea funciară, şi nu de la reînfiinţarea cultului greco-catolic.
Nu se poate reţine afirmaţia instanţei de apel, în sensul că reclamanta ar fi avut posibilitatea, anterior anului 2004, să solicite retrocedarea bisericii, căci forma iniţială a Decretul-lege 126/1990 prevedea doar că cererea se adresează comisiei mixte formată din reprezentanţi ai cultelor, neprevăzând şi posibilitatea accesului la justiţie, posibilitate ce a fost consacrată legislativ abia prin introducerea art. 3 din Decretul-lege 126/1990 prin Legea 182/2005 de aprobare a Ordonanţa Guvernului nr. 64/2004.
Precizează că a solicitat nulitatea unui act juridic, care este imprescriptibila, şi nu anulabilitatea sa, iar faptul că în Aiud s-a construit o biserica greco-catolică după anul 1990, nu are nicio relevanţă juridică faţă de obiectul dedus judecăţii, întrucât art. 4 din Decretul-lege 126/1990 nu prevede un mod de reparaţie cu privire la bunurile care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, ci, prevede, pentru toate cultele recunoscute de legea română, sprijin pentru construirea de noi lăcaşuri de cult, prin punerea la dispoziţie a terenului aferent, precum şi fonduri băneşti.
Faţă de obiectul dedus judecăţii, nu are nicio relevanţă care este numărul de credincioşi greco-catolici la momentul prezent, Decretul-lege 126/1990 necondiţionând retrocedarea bunurilor, care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice, de numărul prezent al credincioşilor.
Hotărârea atacată, aşa cum a fost motivată încalcă flagrant dreptul reclamantei la acces liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe fondul cauzei, în mod greşit instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a respins acţiunea ca nefondată.
În anul 1948 era în vigoare legea cultelor, care condiţiona trecerea credincioşilor şi a bunurilor bisericii de la un cult la altul, pe baza unui înscris confirmat printr-o hotărâre judecătorească, care în speţă nu a existat, ceea ce dovedeşte încălcarea decretului nr. 177/1948. Titlul de preluare a imobilelor înscrise în C.F. nr. 1553 Aiud, s-a făcut în mod abuziv, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 37, art. 38 si art. 39 din Decretul nr. 177/1948 şi a dispoziţiilor art. 17, art. 45, art. 46 şi art. 126 din Decretul-lege 115/1938.
Era imperios necesară examinarea respectării întocmai a procedurii instituite de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, pe care pârâta îşi întemeiază dreptul de proprietate, şi nu doar constatarea existenţei acesteia.
Potrivit art. 38 si art. 39 din acelaşi act normativ, trecerile de la un cult la altul sau părăsirea unui cult sunt liber consimţite, or, în speţă, trecerea de la un cult la altul s-a făcut forţat.
Intabularea pârâtei în cartea funciară s-a făcut în lipsa existenţei unei încheieri de carte funciară, la dosarul cauzei neexistând vreun înscris în acest sens, iar încheierea de carte funciară nu este o hotărâre judecătoreasca în sensul pretins de decret, aceasta nefiind întocmită şi pronunţată în condiţii de contradictorialitate, care să reflecte împrejurarea că opţiunea credincioşilor greco-catolici de a trece la ortodoxism a fost liber consimţită.
Transmisiunea dreptului de proprietate de la reclamantă la pârâtă, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 45 - 46 din Decretul-lege nr. 115/1938, în sensul că înscrierea dreptului de proprietate nu s-a făcut pe baza declaraţiei exprese a celui al cărui drept a fost strămutat, de consimţire la înscrierea noului proprietar.
Înalta Curte, analizând recursul din prisma motivelor invocate, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Critica referitoare la interpretarea eronată, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, nu poate fi primită. Art. 27 din acest act normativ reglementează uzucapiunea tabulară, denumită şi "convalescenţa titlului", dispoziţie legală de natură a consolida un drept înscris deja în cartea funciară.
Astfel, textul de lege menţionat se referă la situaţia în care un drept real imobiliar s-a înscris în cartea funciara fără cauză legitimă, deci în temeiul unui titlu nevalabil, în favoarea unei persoane care a posedat cu bună-credinţă. Deşi înscrierea s-a făcut în temeiul unui titlu nevalabil, după trecerea perioadei prevăzute de lege, starea de aparenţă tabulară se va consolida, iar dreptul va fi dobândit cu efect retroactiv de la data înscrierii lui în cartea funciară. Consolidarea dreptului se face fără a fi necesară o hotărâre judecătorească pentru înscrierea dreptului real imobiliar în cartea funciară, întrucât înscrierea este deja efectuată şi dreptul consolidat în temeiul legii.
Cum, în speţă, pârâta şi-a întabulat dreptul de proprietate în anul 1948, conform încheierii nr. 755 din 7 decembrie 1948 a fostei Judecătorii Aiud - C.F. 1553 Aiud, starea de aparenţă tabulară creată prin înscrierea titlului nevalid s-a consolidat, punându-se de acord cu realitatea.
Critica vizând caracterul abuziv al preluării lăcaşului de cult în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, este practic lipsită de obiect în condiţiile în care, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a recunoscut acest caracter, fiind, de altfel, un fapt istoric de notorietate că trecerea la cultul ortodox s-a făcut ca urmare a presiunilor exercitate de autorităţile vremii asupra credincioşilor greco-catolici, cu încălcarea art. 27 alin. (1) din Constituţia României din 1948, în vigoare la acel moment, care garanta libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă. Hotărârea instanţei de apel prezintă detaliat argumentele pentru care s-a reţinut buna-credinţă a pârâtei, caracterul abuziv al preluării imobilului ducând la vicierea posesiei, iar dispariţia violenţei exercitate având loc odată cu apariţia Decretului-lege nr. 126/1990, prin care Biserica Unită cu Roma a fost recunoscută oficial.
Nici critica referitoare la imposibilitatea de a se adresa justiţiei anterior apariţiei Legii nr. 182/2005, privind aprobarea OG nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Romana Unită cu Roma, nu poate fi primită.
Într-adevăr dispoziţiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 consacră o procedură specială, fiind exclusă intervenţia autorităţii judecătoreşti, iar, în speţă, comisia mixtă paritară avea competenţa să stabilească situaţia juridică a lăcaşelor de cult şi a caselor parohiale, luând în seamă dorinţa credincioşilor. Aceasta, însă, nu este o procedură administrativă prealabilă obligatorie, care ar face inadmisibilă o acţiune în revendicare, ca cea în cauză, dar este semnificativ că, până în prezent, comisia mixtă nu a examinat lăcaşurile de cult revendicate, astfel că, sub acest aspect, considerentele deciziei recurate se substituie cu cele ce succed.
Prevederile acestui decret pot fi considerate ca fiind de recomandare, ele neputând fi opuse aplicării legii civile, aceasta şi în condiţiile în care, conform art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, dreptul de proprietate fiind garantat, astfel încât dreptul reclamantei la acces liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost încălcat.
Unicul aspect ce comportă discuţie îl reprezintă calitatea de titular al unei acţiuni în revendicare, prin care se invocă caracterul abuziv al preluării lăcaşului de cult.
Chiar dacă acţiunea introductivă se întemeiază pe dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., având în vedere obiectul acesteia, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile speciale ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 care prevăd că „situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Unite cu Roma se va stabili ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
În mod just a reţinut instanţa de apel că, o altă interpretare a dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 şi ale art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, prin care Biserica Unită cu Roma este recunoscută oficial, ar putea aduce atingere unui drept fundamental al majorităţii credincioşilor, care nu poate fi restrâns decât în condiţiile art. 53 din Constituţia României, revizuită în anul 2003, acela potrivit căruia lăcaşul de cult are un regim juridic special, revenind de drept majorităţii credincioşilor din parohie.
Mai mult, abrogarea Decretului nr. 358/1948 şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia, susţinută de reclamantă în recurs, că, de jure, bunurile revendicate nu au ieşit niciodată din proprietatea sa, conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Cum s-a arătat, reclamanta a pierdut proprietatea, iar pârâta a dobândit-o prin efectul legii, urmată de exercitarea, de aceasta din urmă, timp de peste 58 de ani a atributelor dreptului de proprietate.
Cu privire la îndeplinirea cerinţelor art. 37 din Legea nr. 177/1948, încheierea nr. 755 din 7 decembrie 1948 a fostei Judecătorii Aiud - C.F. 1553 Aiud, reprezintă o hotărâre judecătorească dată în procedură necontencioasă, asemenea oricărei încheieri de carte funciară, nefiind îndeplinite cerinţele art. 335 C. proc. civ., care să dea cererii de înscriere un caracter judicios.
În sistemul publicităţii imobiliare, drepturile reale se constituie, modifică, transmit şi se sting prin înscrierea în cartea funciară, înscriere în baza căreia pârâta şi-a consolidat dreptul de proprietate asupra imobilului, în timp ce reclamanta, care nu a putut opune părţii adverse un titlu valabil de proprietate, nu a întreprins nicio măsură care să paralizeze efectuarea de către pârâtă a formelor de publicitate imobiliară asupra imobilului revendicat.
Faptul că în extrasul de carte funciară figurează încheierea nr. 755 din 07 decembrie 1948, care nu a fost ataşată la dosarul cauzei, nu conduce la nulitatea transmisiunii dreptului de proprietate, atâta timp cât, potrivit art. 26 din Legea nr. 115/1938, drepturile reale pot fi dobândite prin expropriere şi fără înscriere în cartea funciară.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dobândirea de drept, în sensul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, a constituit o excepţie de la principiul constitutiv de drepturi, excepţie prevăzută de o lege specială.
Pentru toate aceste considerente, constatând ca nu poate fi reţinut ca întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și niciunul dintre celelalte motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică nr. 2 Aiud împotriva deciziei nr. 4/A din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5300/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5298/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
